Vaca şi extratereştrii

de Constantin D. Pavel

Tăcerea veşnică a acestor spaţii
nemărginite mă înspăimântă.
Blaise Pascal

— Trecuseră vreo două ceasuri după miezul nopţii, când mi s-a făcut de... deşertat băşica udului – povesteşte G.G., un bărbat la 68 de ani, încă în putere, cu o barbă albă, îngrijită, şi nişte ochi albaştri, curaţi, scânteietori, plini de viaţă. Ei, şi m-am dat eu jos din pat, de lângă baba mea...
— Un’ te duci? m-a-ntrebat ea, cuprinsă în mrejile somnului, simţindu-mă.
— Pân’ la closet. Dormi, acolo...
Mi-am tras un fâş pe mine, că era toamnă rece afară. Burniţa şi bătea un vânticel năbădăios dinspre ruşi. Iar când vântu’ bate dinspre ruşi, să te ţii, că-i belea mare! Nu te joci cu vântu’ ăsta!...
(G.G. râde ca de-o glumă bună. Ridurile adunate pe chipul său demonstrează că toată viaţa i-a plăcut să râdă, i-a plăcut veselia, starea de bine, de fericire. Omul acesta face parte dintr-o „rasă“ din ce în ce mai rar întâlnită: „rasa celor care se bucură de viaţă aşa cum e ea“, şi cu bune şi cu rele. Întotdeauna, astfel de oameni iau în serios fiecare zi dăruită de la Dumnezeu şi o trăiesc din plin, storcând din ea tot ce are mai bun şi folosind acel „bun“ pentru întreaga lor fiinţă. Întâlnirea cu G.G. a fost una din cele mai plăcute experienţe din viaţa mea, iar faptul că am stat de vorbă cu el este, consider eu, o adevărată realizare. Şi-i mulţumesc încă o dată, pe această cale, pentru toate sfaturile bune pe care, cu atâta mărinimie, mi le-a dat. Mulţumesc, G.G.!)
M-am dus la closetul din fundul curţii – urmează el. Cizmele de cauciuc se împotmoleau în noroi la fiecare pas pe care-l făceam. Atunci, în acea seară, am luat hotărârea să pietruiesc aleea până la veceu. În jurul meu, beznă s-o tai cu cuţitul, nu altceva! Nu vedeai la doi paşi în faţă. Ştiam drumul pentru că eram obişnuit cu el. Altfel, de-aş fi fost străin de curte, m-aş fi ciocnit de toate cele, ca orbetele. Am ajuns la closet, m-am uşurat – bine mai e când îţi verşi băşica! –, după care am dat să mă-ntorc în casă, la culcuş, la căldurică, lângă baba mea.
Soţia lui îl priveşte cu drag. Se vede cu ochiul liber cât de mult s-au iubit de-a lungul vieţii! Îşi zâmbesc o clipă unul altuia, iar el, încurajat, continuă:
— Pe drumul înapoi spre casă, însă, nu ştiu cum am făcut de mi-am aruncat ochii spre grajd. Şi-am avut impresia că zăresc o geană de lumină sub uşă! Hait! – zic. Hoţii la vacă!
Odată m-am îndreptat de spate! Că pe hoţi, când te calcă, trebuie să-i domini ca să-i învingi, să fii mai tare ca ei. Nu trebuie să te sperie ei pe tine, ci să-i sperii tu pe ei! Că ei sunt cei cărora le e frică să nu fie prinşi!...
M-am apropiat tiptil de uşa grajdului, furios pe cizmele alea nenorocite, care clămpăneau în noroi de ziceai că le-aude tot satul. Am lipit urechea de uşă, încercând să aud ce se întâmplă înăuntru. Spre surprinderea mea, n-am auzit nici un glas, nici o voce, aşa cum mă aşteptam. Tot ce-am reuşit să percep a fost un fel de bâzâit molatec, aşa, ca de motoraş de ventilator, iar după ce mi-am încordat auzul tare de tot, am izbutit să mai prind şi nişte gemete stinse. Şi nu mică mi-a fost mirarea când am realizat că gemetele-alea veneau de la... vaca mea!
Zic – „Măi, să fie! Ce i-or face ăştia vacii?! O vrăjesc, cumva, ca s-o ia mai uşor?!“. Că auzisem eu, mai demult, că sunt unii hoţi care vin la furat de animale pregătiţi cu tot felul de incantaţii d-astea ciudate, care mai de care mai dubioase. Asta se întâmplă mai ales la cai, că ei sunt mult mai inteligenţi decât bovinele, însă nu era exclus ca ticăloşii să aibă vrăji şi pentru vaci. „Na! – mi-am spus în gând, uluit de-a binelea. Ai trăit, G., s-o vezi şi p-asta!“
M-am uitat în jur după un obiect pe care-l puteam folosi ca armă, să mă apăr sau să lovesc. Lângă un colţ al peretelui din fund al casei – de care era lipit grajdul, am dat, printre alte unelte agricole puse acolo la adăpost, sub streaşina largă, să nu le plouă, peste o coadă veche de lopată. Era groasă şi noduroasă. Am cumpănit-o bine în mâini: era tocmai bună! Şi m-am întors iar la uşa grajdului, mai încrezător în mine acu’, cu paru-n mână. Vezi dumneata, tot timpul m-am întrebat de ce au oamenii nevoie de o prelungire a forţei lor, când tot ce le trebuie, absolut tot ce le trebuie ca să învingă, le-a fost dat de Dumnezeu încă de la facerea lumii?...
Tace, gânditor. Am presupus că îşi formulează răspunsul la întrebarea pe care tocmai o emisese, aşa că am tăcut şi eu, privindu-l atent. Am învăţat, de-a lungul anilor, că nu e bine să-i zgândăreşti foarte tare pe intervievaţi, că nu e bine să le impui un drum strict delimitat pe care să meargă cu povestea lor, pentru că acest lucru îi irită, îi face să se închidă în ei şi să nu mai spună tot ce ştiu, pentru că vor să scape mai repede. Dar dacă-i laşi în voia lor şi doar, din când în când, le mai sugerezi – nu indici, ci sugerezi –, direcţia de mers, ei te vor asculta şi vor proceda ca atare. Aşa că l-am lăsat pe G.G. să-şi limpezească gândurile; soţia lui mi-a mulţumit pentru asta din priviri, zâmbind împăciuitoare. Erau nişte oameni pe care rar îi întâlneşti la sat – o familie de ţărani citiţi, iubitori de carte, culţi chiar, cu un bagaj de cuvinte şi expresii de-a dreptul uluitor, dar fără diplome. Însă astea nu contau pentru ei nici cât o ceapă degerată.
— Pe sub uşa grajdului nu mai ieşea nici o lumină – reia G.G. deodată povestirea, fără să-mi arunce nici măcar o privire. M-am temut că m-au simţit şi şi-au stins lanterna sau lampa sau ce mama lor aveau ei acolo! Cu ciomagul strâns în mână, m-am oprit la un pas de uşă, ca o stană de piatră. Cred că dacă m-ar fi văzut cineva din sat aşa, cum arătam eu acolo, ca o statuie de ceară înţepenită în miez de noapte, s-ar fi prăpădit de râs, nu altceva! Însă n-aveam curaj să mişc un deget!...
Deodată, în grajd a sclipit o lumină puternică şi vaca a mugit o dată, scurt, a durere, apoi a tăcut. Am simţit cum îmi vine iar energie în mine, când m-am gândit cum îmi chinuie nenorociţii ăia animalul! Şi m-am repezit, decis, am dat uşa grajdului de perete şi am strigat cu cel mai înfiorător glas de care eram eu în stare: „Mă ticăloşilor, ce faceţi voi aici, mă!?“.
Soţia lui îmi face semn din cap, surâzând uşor, ca şi cum ar vrea să-mi spună: „Acum, acum fiţi atent la el!“.
— Am înlemnit! exclamă G.G. Vaca mea, un animal de o mărime apreciabilă, era... cu picioarele-n sus, culcată pe spate! Iar la coada ei şi la bot, doi omuleţi, ca doi copilaşi!... „Măăăăă!!!“, am strigat la ei. Dar şi ei erau la fel de surprinşi ca mine. S-au dezmeticit, însă, repede, şi cel de la coada vacii a tras de-un furtunaş argintiu, subţire, cam de-o jumătate de metru lungime, care fusese băgat în... ei, ştiţi dumneavoastră, în... vacă. Ăl de la bot a-ndreptat o cutiuţă spre mine şi când din ea a răsărit o lumină albastră care mi-a lovit ochii, n-am mai ştiut nimic. Am leşinat... M-a trezit nevastă-mea...
— Da, îi luă vorba femeia. Eu am auzit vaca alergând şi urlând prin curte, şi-am ieşit să văd ce s-a întâmplat. Că dacă nu era vaca, îl descopeream pe G. abia dimineaţă. Şi-ar fi putut să se îmbolnăvească acolo, ori chiar să moară de frig. Nu se ştie niciodată ce ţi-e cu pământu’ ăsta de pe la noi, că-i rece noaptea chiar şi-n verile cele mai călduroase!...
— Când mi-am revenit, continuă G., aveam o durere de cap d-aia surdă, ştii, pe care-o suporţi de suportat, dar care-ţi mănâncă mai mult nervii decât...
— Lasă, dragă, durerea de cap! intervine soţia lui. Zii de vacă! Dânsul pentru povestea cu vaca a venit până aici, la noi!
G.G. se uită la mine şi zâmbeşte. Are în ochi o luminiţă neobişnuită care pare să spună că ceea ce i s-a întâmplat era ceva... aşteptat, ceva care, la urma urmei, era firesc să se întâmple, căci omul este sortit, cât trăieşte, să treacă printr-o multitudine de experienţe de viaţă, care mai de care mai pline de emoţii şi sentimente şi senzaţii... În loc să-mi spună toate astea, bătrânul a ridicat degetul arătător al mâinii drepte în sus şi, ca şi când ar fi urmat un anunţat deosebit de important, a cerut linişte. Gestul său a fost atât de categoric încât nici eu, nici soţia lui n-am mai îndrăznit să scoatem vreun sunet.
— Am prins vaca, spune el, iar a doua zi, dis-de-dimineaţă, l-am adus pe medicul veterinar s-o consulte. Nu i-am spus de la început la ce-am fost martor. Am fost curios să văd ce descoperă el. Căci eram mai mult decât convins c-o să descopere ceva. Şi, într-adevăr, după ce s-a chinuit cu mâna prin... prin aia a vacii, a scos dinăuntru o chestie argintie de metal, rotundă, mică, aproape cât un bob de mazăre. S-a uitat îndelung la ea, întorcând-o între degetul mare şi arătător ca pe-o mărgică preţioasă.
— Ce dracu’ mai e şi asta, nea G.?! a făcut el uimit, fără să-şi ia ochii de la obiectul acela straniu.
— Mmm, nu ştiu, i-am răspuns. Tocmai d-aia te-am chemat pe ’mneata, ca să-mi spui!
— Ai dat vaca la montă? întrebă el, dur.
— Nu.
— Atunci... de unde ştiai că e... montată?
— N-am ştiut. Mi-am închipuit...
Şi i-am povestit toată tărăşenia, cu nevastă-mea de faţă. Mă uitam la ei, la amândoi, şi-mi dădeam seama că nu prea le venea să creadă, dar mărgica argintie scoasă din vacă era o dovadă destul de puternică, iar faptul că nevastă-mea mă găsise în stare de inconştienţă, era, iarăşi, un atú în favoarea mea. Medicul veterinar, om mai tânăr ca mine cu vreo cincisprezece ani, s-a mai uitat o dată la bobiţa de metal dintre degete, o dată la mine, apoi mi-a întins-o repede, cu un gest de nerăbdare, ca şi când ar fi vrut cu tot dinadinsul să scape de ea.
— Nea G., mi-a spus, uite care-i treaba! Eu te cred, da’ nu pot, bre, să scriu în fişă toate astea şi nici despre monta vacii n-am cum să scriu. Că dacă se află, ne leagă ăştia pe-amândoi!... Ţi-o spun pe şleau: mi-e frică! Am femeie, am copii, nu pot să risc. Da’ îţi dau un sfat: eu îţi fac act, iar mata ia vaca şi du-o la abator, fără să mai pomeneşti la nimeni ce s-a-ntâmplat cu ea!...
N-am chibzuit prea mult la sfatul doctorului veterinar. Eram pe vremea comuniştilor şi ăia, pentru o poveste ca asta, erau în stare să-ţi ia mau’ imediat. Aşa că, am luat actul de la medic, iar peste două zile am dus vaca la abator. Era bună, săraca, de lapte, dădea până la 22 de litri pe zi, dar n-aveam cum s-o mai ţin. N-am luat cine ştie ce bani pe ea, dar cu ce-am mai avut, ne-am putut permite să luăm o juncă tânără...
— Şi cu bucăţica aceea de metal..., încerc eu să-l îndrept spre ceea ce mă interesează.
— Bobiţa... Păi, bobiţa am pus-o bine, într-un borcan cu capac, d-ăla cu filet, pe care l-am ascuns în şifonier.
— O mai aveţi?! am exclamat eu, entuziasmat.
G.G. râde şi clatină din cap.
— Nu, răspunde el. În seara zilei în care am dus vaca la abator, a dispărut şi bobiţa de metal. Cred c-au venit şi-au luat-o direct din casă, când dormeam noi...
Entuziasmul mi se stinge, încetul cu încetul.
— Cum arătau? întreb.
— Cine?
— Omuleţii aceia.
— Am stat şi m-am gândit mult la ei. Atunci, în seara aia, n-am putut să-i observ mai mult, dar noroc că am o memorie fotografică excelentă şi îmi aduc aminte toate detaliile. Erau micuţi, v-am zis, ca nişte copii de 10-12 ani. Purtau nişte costume maronii-roşiatice, dintr-o bucată, iar capetele le aveau protejate de nişte căşti rotunde, ca nişte acvarii de-alea din filme, nişte boluri de sticlă fumurie. în picioare purtau un fel de ghete, ca nişte cizmuliţe, care făceau corp comun cu costumul acela dintr-o bucată. Nu ştiu dacă aveau mănuşi; culoarea mâinilor lor era albicioasă, aşa, ca de mort, şi aveau doar trei degete, groase cât ăsta al meu, mare. Nu le-am văzut ochii, nu le-am văzut gurile, nu le-am văzut urechile, şi să ştiţi – completează el râzând –, nu le-am văzut nici vreo pereche de antene. Atât am putut să observ şi atât îmi aduc aminte...
— Dar glasuri, voci, sunete aţi auzit? l-am întrerupt eu, grăbit, ca să-l menţin în starea aceea de dezvelire a amintirilor.
— Sunete... în afară de bâzâitul ăla pe care l-am auzit de-afară, nimic! Nici un sunet, nici un glas. Nimic... Parcă ar fi fost muţi, nu altceva! Că şi eu m-am întrebat, la o vreme... Nopţi întregi am petrecut cu ochii-n tavan, răscolindu-mi memoria şi încercând să-mi explic ce naiba am văzut la mine-n grajd. Acu’, să nu mi-o luaţi în nume de rău, dar am stat eu şi-am judecat şi am ajuns la concluzia că nu puteau să fie decât fiinţe de pe alte planete, extratereştrii d-ăia cu farfurii zburătoare. Nu-mi închipui să existe aşa fiinţe aici, pe Pământ, că dac-ar fi existat, s-ar fi auzit de ele într-un fel sau altul. Chestia e – şi i-am zis şi femeii mele –, că sunt unul dintre puţinii care au avut şansa să vadă cu ochii lui extratereştri, să se afle la doar câţiva paşi de ei, aproape să-i atingă! Sunt un răsfăţat al sorţii, nu-i aşa?
I-am răspuns, evident, că este, într-adevăr, un răsfăţat al sorţii, i-am mulţumit pentru informaţii şi pentru primirea aceea extraordinară şi am încheiat discuţia despre apariţia fiinţelor stranii în grajdul lui. L-am căutat apoi şi pe medicul veterinar, însă, din nefericire, acesta decedase cu numai doi ani înainte.
Astfel, singura sursă a informaţiei despre apariţia extratereştrilor era G.G. – el era singurul care îi văzuse, iar soţia lui apucase să vadă doar aparatul acela micuţ, extras de medic din uterul bovinei. M-am mulţumit cu atât, dându-i crezare lui G.G. Căci omul nu era unul pe care să nu-l poţi crede...

(Extras din cartea "Enigme româneşti", de Constantin D. Pavel, în pregătire la Editura PAVCON)