Piticuţul din pădure...

de Constantin D. Pavel

Ion Ionel avea 17 ani când a văzut piticuţul. Din acel moment, viaţa lui s-a schimbat radical. Întreaga lui existenţă a devenit o continuă căutare a vietăţilor pădurii. Povestea lui Ion Ionel s-a petrecut la începutul secolului al XX-lea şi ne-a fost istorisită de nepotul său, care – fermecat de viaţa bunicului – i-a călcat pe urme. Pentru ca pădurile cu pricina să nu devină adevărate locuri de pelerinaj pentru turişti şi tot felul de „cercetători“ şi „căutători“, nu ni s-a permis să dezvăluim locaţia exactă, drept pentru care ne conformăm. Şi asta chiar cu plăcere, pentru că trebuie să ne protejăm legendele, ca ele să trăiască şi să rămână vii şi pentru generaţiile ce vor veni după noi. Căci oamenii, indiferent în ce epocă trăiesc, au nevoie de legende pentru a putea să supravieţuiască. Cele de prin partea locului vorbesc despre pitici, piticuţi sau omuleţi ca despre un neam aparte de oameni foarte mici de statură, care şi-au găsit sălaş în adâncurile neumblate ale codrilor seculari din Carpaţii Orientali. Prin satele din zonă există de sute şi sute de ani istorii extraordinare despre piticuţi – dar mai ales despre minunatele comori pe care aceştia le ascund de ochii oamenilor în vizuinile lor din adâncul pământului. Din când în când, grupuri de tineri curioşi, învolburaţi de visuri de îmbogăţire, s-au aventurat în căutarea omuleţilor, însă niciodată vreunul din ele nu s-a întors cu tolba plină.
Au existat, totuşi, câţiva oameni care au avut şansa să le iasă în cale un piticuţ sau mai mulţi. De fiecare dată, însă, aceştia s-au făcut repede nevăzuţi în desiş, ca printr-o magie. Zadarnic i-au căutat oamenii după aceea. Au dispărut pentru totdeauna.
Bătrânii satelor răspândiseră zvon că cel care-i zărea pe omuleţi n-avea să mai afle linişte în viaţă. Şi de cele mai multe ori chiar aşa era, vorba lor se adeverea. Cel care se întâlnea cu piticuţii nu mai dormea liniştit nici o noapte, cu gândul la următoarea întâlnire în care avea să prindă un piticuţ, să-l arate sătenilor şi să se îmbogăţească de pe urma comorii la care acesta l-ar fi dus negreşit.
Norocul lui Ion Ionel – căci el aşa l-a considerat, un noroc, în pofida vorbelor deloc încurajatoare ale consătenilor – a venit într-o frumoasă zi de vară, în anul 1909. Era flăcău pe-atunci, dar nu lepădase încă de pe el cămaşa lungă de copil. îi dăduseră tuleiele, însă abia spre 20 de ani avea să ia brăcinarii, să se încingă cu brâul şi să plece la horă, după fete. Până atunci, era considerat copil, deşi el nu se mai vedea de mult astfel. Un copil de 17 ani, dar, totuşi, copil; necopt, nemărturisit, nepotcovit – cum se spunea prin partea locului.
În acea dimineaţă minunată şi-a luat traista cu de-ale gurii pe-un băţ de alun, şi-a pus pe cap o pălărie ponosită de paie, cu boruri largi, zdrenţuite de vreme şi, luându-şi ziua bună de la mamă-sa şi de la tuşa Zafira, a pornit fluierând spre codru. Mergea după vreascuri pentru foc – iar asta o făcea de la vârsta de 10 ani, în fiecare zi dăruită de la Dumnezeu cu soare şi lumină. Căci învăţase din bătrâni că „iarna-i focu’ mare-n vatră, dacă vara e îmblată“. La început îl însoţise pe bunicul său, apoi pe tată-său, pentru ca, de vreo doi-trei ani, să se-ncumete a pleca singur în codru. Ionel străbătea pădurea în lung şi-n lat, din primăvară până toamna târziu, adunând vreascuri pentru cât era iarna de lungă. Ba, ulimii doi ani, îi făcea vraf de lemne şi tuşii Zafira, că săraca îmbătrânise şi nu mai putea.
Băiatului îi plăcea să se-ntoarcă în sat pe înserat, cu şira uriaşă-n spinare, să fie văzut de fete şi lăudat de femei, ca un flăcău de casă, bun de însurat. Pusese el ochii pe una mai mică, de vreo 13 anişori, care-avea să se coacă taman bine, când el avea să primească învoire să meargă la horă-n sat. Şi pentru ea ţinea el mai ales să arate ce poate... Venea obosit din codru, după o zi de hălăduială, dar fericit până-n pânzele albe, după orele acelea fermecate, petrecute în sălbăticia dumnezeiască a naturii. Căci nimic, absolut nimic pe lume nu se compara cu o zi preţuită pe coclauri, în singurătate, să stai de vorbă cu păsărelele, cu animăluţele şi animalele, cu copacii, să mănânci poame sălbatice şi fragi şi mure şi bureţi de gură şi lune coapte şi coarne şi câte şi mai câte, de n-aveai nevoie de pachet de-acasă!...
Dimineaţa şi-a petrecut-o, ca de fiecare dată, fluierând voios, bucuros de viaţă, luându-se la întrecere cu păsările pitulate prin fruzişul copacilor. Fiecare pas pe care-l făcea îl ducea şi mai mult în adâncul pădurii, în locuri uneori neumblate de picior de om, pe care, cu ochii umbriţi de tainele adolescenţei, îi plăcea să le cerceteze îndelung. Adăsta minute lungi în apropierea câte unui tufiş, privind lung, lung, lung, la explozia unui mugur viu, curat, plin de sevă. Alteori fugea printre copaci, fără să ţină cont de direcţie, încercând să ia urma vreunei veveriţe negricioase care, fără să-l bage în seamă, îşi vedea de salturile ei acrobatice, alergând vioaie către vizuina încărcată cu ghinde şi alune.
Umbla desculţ, cu opincile atârnate pe-un umăr. Îi plăcea să simtă pământul sub tălpi, să simtă frunzele tinere şi pe cele bătrâne mângâindu-i pielea aspră, bătucită, îi plăcea să-şi îmbete gleznele în puful muşchiului verde de la poalele copacilor bătrâni, îi plăcea să-şi târască picioarele, împreună cu miliardele de gâze, peste patul de frunze moarte, să zdrobească sub tălpile sale mari crengile uscate căzute din arborii seculari. Râdea cu vreun flutur ce izbutea să răzbată la lumină, printre coroanele copacilor înalţi, plângea cu câte-o rădaşcă obosită, care abia de mai putea să-mpingă povara pe care-o căra spre găuroaia de sub frunze, unde-şi lăsase urmaşii. Şi timpul trecea ca şi când n-ar fi fost, dar el nu-l băga în seamă. N-avea nevoie de timp, cum nici timpul n-avea nevoie de el.
Trecuse de amiază când ajunse la pârâul vijelios, cu apă limpede şi curată, izvorâtă din inima de gheaţă a muntelui. Desfăcu tărtaca de la brâu, vărsă apa de fântână din ea şi o umplu cu licoarea vie din pârâu. Îi plăcea atât de mult aici! Şipotul apei printre pietre şi soarele dulce, care-şi vărsa razele-i de aur peste fire, transformând în mii de diamante picurii de apă de pe lespezile crescute parcă pe maluri, şi aerul, aerul acela mirosind a viaţă multă, ferice şi vie, toate acestea îl făceau pe tânărul Ionel să viseze cu ochii deschişi. De fiecare dată când se afla aici avea impresia că a păşit pe tărâmul Raiului propovăduit de popa Tudor la slujba de duminică. Mai lipseau animalele ca totul să fie perfect. Iar acestea nu întârziau să apară...
După ce gusta puţină merinde din pachetul pe care-l luase de acasă, Ionel căuta un loc tihnit, luminat de soare, şi se lungea să-şi odihnească picioarele trudite şi, mai ales, să se uite cu nesaţ la vietăţile care veneau la adăpat. Pentru că nu le voia răul, pentru că nu ascundea gânduri necurate, animalele sălbatice nu se simţea ameninţate de el şi, astfel, aproape că nici nu simţeau că e acolo. Îşi aducea aminte – cu o bucurie nemărginită! – cum, cu doi ani în urmă, un lup venise lângă el şi-l mirosise din cap până-n picioare. Nu se temuse nici un pic de animal şi tocmai de aceea fiara nu-l considerase un vrajmaş şi nu-l mârâise nici măcar o clipă. Altădată, câţiva purceluşi mistreţi veniseră şi-l înghiontiseră cu râturile lor negre, până când, plictisit de joaca lor, îi alungase cu un gest moale al mâinii. Scroafa, aflată la numai câţiva metri distanţă, nici nu catadicsise să se întoarcă spre el.
Cu timpul, îşi dăduse seama că atitudinea sa atât de naturală făcea din el o fiinţă liberă ca toate celelalte fiinţe ale pădurii, un simplu animal ale cărui necesităţi de supravieţuire nu puneau în pericol alte specii şi, tocmai din această cauză, sălbăticiunile pădurii îl tratau ca pe unul de-al lor. Odată cu această constatare, dragostea de natură, cu tot ceea ce însemna ea – animale, plante, pietre, aer, ape şi câte şi mai câte – s-a intensificat atât de tare încât pleca de acasă chiar şi pe vreme urâtă, alegând să înfrunte capriciile timpului nefavorabil doar pentru a fi acolo unde se regăsea pe sine, acolo unde simţea cu adevărat că îi este locul.
În acea zi minunată – rămasă în amintirea lui ca fiind cea mai importantă din viaţa sa –, îşi găsise culcuş pe muşchiul moale de la baza unui copac secular crescut chiar pe malul plin de pietre al pârâului. Tocmai terminase de mâncat şi, lungit pe spate, privea un uliu ce se rotea în înaltul cerului; din cauza înălţimii mari la care se afla, pasărea părea doar un punct pe bolta albastră, luminoasă, fără pic de nor, însă el avea impresia că-i vede şi coloritul penajului, atât de bine o cunoştea. Era Erete – aşa îl botezase. Îl ştia încă de la primele lui incursiuni aeriene şi-i plăcea să creadă că o să-l întovărăşească tot timpul vieţii sale. Dăduse nume la multe animale sălbatice, dar pe nici unul nu-l strigase după nume – de fapt, nu încercase să se apropie de nici o sălbăticiune, intuind că dacă ar face asta, întreaga legătură sfântă care se crease între ei s-ar destrăma într-o secundă. Se mulţumea doar să le cheme în gând şi să le recunoască mai uşor numindu-le.
Şi cum stătea el aşa, lungit acolo, a auzit un foşnet slab de frunziş, venind de dincolo de pârâu, unde crescuseră câteva tufe sălbatice de muri. Întoarse capul încet într-acolo, ca să nu sperie sălbăticiunea, curios să vadă cine era. După zgomotul pe care-l făcea părea a fi porc mistreţ, căci porcii nu prea se dădeau în vânt după deplasările silenţioase. Sub ochii uimiţi ai lui Ionel, însă, frunzişul murelui se zbătu o clipă şi, deodată, ieşi la iveală un piticuţ. Era un omuleţ de vreo 30 de centimetri înălţime, cu picioare scurte şi groase, cu un cap mare, păros, şi nişte mâini lungi, până aproape de genunchi. Ionel căscă gura de uimire şi făcu un efort suprem de voinţă ca să nu scoată vreo exclamaţie de surpriză. Nu se aşteptase la aşa ceva!
Piticuţul nu-l observă. Înaintă cu paşi mărunţi spre apa care curgea vijelioasă în albia pârâului. Mişcările lui erau naturale, lipsite de griji, destinse, semn că nu-l văzuse şi nici nu-l simţise pe Ionel. Băiatul îl cercetă cu aviditate. Cel mai mult îi atrase atenţia părul omuleţului: era mare, des şi cârlionţat, căzându-i în plete dezordonate pe umerii largi. Avea barbă şi mustaţă, şi acestea păreau cumva tunse – tăiate cu ceva. Pe gât nu avea păr şi Ionel putu să-i remarce pielea brună, ca şi când ar fi fost arsă de soare. Peste trupu-i îndesat purta o... haină fără mâneci, un fel de rochie dreaptă, grosolană, care-i venea până la o palmă deasupra genunchiului; materialul din care era făcută părea a fi fibră neprelucrată, împletită din plante sălbatice. Era maroniu deschisă, iar la brâu era prinsă cu un fel de centură de piele, gri; Ionel îşi dădu seama, la o privire mai atentă, că centura respectivă era, de fapt, o piele de şarpe. Piticuţul avea păr pe braţe şi pe picioare, însă nu atât de mult încât să îi acopere pielea brună a corpului. Tălpile lui erau mari, disproporţionat de mari comparativ cu restul trupului, şi nu purta nici un fel de încălţări.
Fără să ţină cont de nimic, omuleţul veni până la marginea pârâului şi se aşeză pe o piatră plată, băgând tălpile sale mari în apa limpede, vrând parcă să-şi răcorească picioarele după o cursă lungă şi obositoare. Ionel putu atunci să îi remarce trăsăturile feţei. Chipul său nu era tocmai frumos, căci avea sprâncene stufoase, groase, cu arcade proeminente, iar nasul părea disproporţionat de lung, cu un vârf ascuţit, uşor lăsat, ca un cioc de pasăre răpitoare. Avea buze groase, cărnoase, maronii. Iar ochii, ei bine, ochii piticuţului erau mici şi negri şi vii şi tot timpul în mişcare, ca şi când ar fi vrut să cuprindă totul cu privirea, dornic să nu-i scape nimic important. Cu toate acestea, pe Ionel nu-l remarcă prea curând. E-adevărat că nici tânârul nu făcu vreo mişcare şi nu-i dădu omuleţului vreun motiv de alarmare. Evită tot timpul să-l privească drept în ochi, căci ştia prea bine, de la celelalte sălbăticiuni ale pădurii, că dacă ar fi picat pe aceeaşi rază vizuală cu acesta, i-ar fi atras negreşit atenţia.
Piticuţul îşi bălăci o vreme picioarele în apa rece a pârâului, apoi se aplecă şi luă apă în pumnii mari, făcuţi căuş, sorbind cu sete din ei. Brusc, îngheţă în poziţia în care se afla, cu ochii mari deschişi, urechile ciulite şi nasul adulmecând neîncetat aerul. Simţise ceva. Ionel observă schimbarea de atitudine şi avu impresia că asistă la un spectacol nebunesc; tot trupul piticului se încordă ca un arc în acel moment, ca şi când s-ar fi pregătit să o ia la goană din clipă-n clipă. Ciuli şi el urechile, să distingă sunetul care-l determinase pe omuleţ să ia acea postură, dar nu auzi nimic îngrijorător. Şi atunci, fără să vrea, îşi aţinti privirea cercetătoare în ochii arătării. Piticuţul îl observă numaidecât şi, cu o mişcare fulgerătoare, sări de pe piatra pe care stătea direct în picioare şi o zbughi ca o nălucă printre murii încâlciţi, lăsându-l pe Ionel cu gura căscată.
Dezmeticindu-se parcă dintr-o dată, tânărul se ridică, îşi luă avânt şi, dintr-o săritură, ateriză pe malul celălalt al pârâului, chiar în locul unde mai înainte se aflase omuleţul straniu. Se repezi apoi pe urmele lui, însă îşi dădu repede seama că nu avea nici o şansă să-l mai găsească. Piticuţul nu lăsase nici o urmă! Parcă, pur şi simplu, se evaporase...
Ion Ionel a ajuns târziu acasă în acea seară şi, ca niciodată până atunci, nu a adus nici măcar o aşchie din vreun vreasc. Toată noaptea n-a putut dormi, cu gândul la omuleţul pe care îl văzuse în pădure. A doua zi, dis–de–dimineaţă, s-a dus la bunicul său şi i-a povestit totul, de-a fir a păr. Acesta l-a bătut pe umăr şi a clătinat din cap a părere de rău.
— De-amu’, băiete – se pare că i-a zis el –, câte zile-oi mai avea n-o să te mai lase gându’ de la piticuţi. Vai şi-amar de viaţa ta, dacă nu te-oi hotărî să laşi toate să se ducă tot aşa cum veniră...
Iniţial, Ion Ionel a încercat să asculte povaţa moşului său, să uite întâmplarea şi să-şi urmeze cursul vieţii. Dar cu cât treceau zilele, săptămânile şi lunile, cu atât era mai interesat de toate poveştile şi istoriile şi snoavele cu şi despre piticuţi, pe care le culegea de pe unde putea. Şi deveni atât de înverşunat în căutările sale, încât – pentru că nu o făcuse până la acea vârstă –, îl rugă pe preotul din sat să-l înveţe să citească şi să scrie, ca să poată să-şi noteze toate câte le afla, pentru a nu le uita şi a le transmite urmaşilor săi.
Deşi şi-a văzut de viaţă, s-a căsătorit, a făcut copii şi şi-a clădit gospodărie de fală în sat, ca un om muncitor ce era, Ion Ionel n-a renunţat niciodată la căutările sale. Uneori, vara mai ales, pleca cu săptămânile de acasă, sus, pe munte, hălăduind pădurile de unul singur, sperând că – printr-o minune – îi va mai ieşi în cale măcar un omuleţ. Când îmbătrâni, începu să-l ia cu sine în călătorii pe nepotul său cel mai drag, să-l însoţească peste tot, povestindu-i câte-n lună şi-n stele despre piticuţii din pădure şi despre comorile pe care aceştia, se spunea, le ascundeau în adâncurile munţilor Carpaţi. A murit prin 1967, ferm convins că nu a trăit degeaba, şi că acolo unde se ducea, la capătul ultimului său drum, avea să se întâlnească încă o dată cu piticuţul de la pârâu...

(Extras din cartea "Enigme româneşti", de Constantin D. Pavel, în pregătire la Editura PAVCON. Precomenzi se pot face la comenzipavcon@yahoo.com)