de Constantin D. Pavel
Cu câteva săptămâni în urmă, preşedintele României a ieşit pe posturile de televiziune şi a anunţat un set de măsuri de austeritate pentru (doar) o parte a românilor. Aceste „măsuri dure îndreptate împotriva populaţiei“ au fost imediat înfierate de unii lideri ai opoziţiei, pe aceleaşi posturi de televiziune. La câteva zile după aceea, preşedintele a apărut iarăşi în public, într-o încercare de a explica de ce ţara a ajuns în situaţia de a fi luate aceste măsuri. Dacă a reuşit sau nu să ofere o imagine clară a ceea ce s-a întâmplat în România, nu pot aprecia pe deplin; pot însă afirma că problema este a întregului sistem politic românesc, problema este a românilor în totalitatea lor, şi voi încerca să sitetiz mesajul lui Traian Băsescu printr-o poveste pe care am primit-o pe e-mail, de la un prieten stabilit în Statele Unite.
Se spune că întâmplarea este reală şi ar fi avut un impact extraordinar asupra tuturor celor care au participat la ea şi, mai apoi, asupra celor care au auzit despre ea, într-un context sau în altul. Ea este, practic, o lecţie practică despre... socialism, din care românii cu siguranţă au foarte multe de învăţat.
Povestea începe cu un profesor de economie de la un colegiu, care a declarat că nu a picat niciodată pe cineva, individual, la examen, dar a picat, odată, o grupă întreagă de studenţi, pentru că au insistat că socialismul este funcţional şi că nimeni nu ar trebui să fie sărac sau bogat, ci toata lumea... egală.
Profesorul i-a privit lung, după care le-a spus:
— În regulă, domnişoarelor şi domnilor. Vom face, în această grupă, un experiment despre cum funcţionează socialismul. Începând de astăzi, notele tuturor vor fi puse în funcţie de media pe clasă şi fiecare va primi aceeaşi notă.
După primul test, notele au fost mediate şi toţi au primit câte un 8. Studenţii care învăţaseră intens s-au supărat, iar cei care nu prea învăţaseră au fost bucuroşi.
Cum cel de-al doilea test se apropia, studenţii care învăţaseră mai puţin au învăţat şi mai puţin, iar cei care tociseră la primul test şi-au spus ca oricum vor fi depunctaţi, aşa că nu şi-au mai dat silinţa să înveţe la fel de mult.
Media celui de-al doilea test a fost nota 6! Şi nimeni n-a mai fost fericit.
La cel de-al treilea test, media notelor a fost 4! Au apărut printre studenţi certurile, acuzaţiile, ura şi nimeni nu a mai vrut să înveţe în beneficiul altuia. Şi, spre marea lor surpriză, la sfârşitul trimestrului au picat cu toţii examenul la economie.
Profesorul le-a explicat apoi că socialismul nu este o societate care să reziste probei timpului tocmai din acest motiv: când recompensa este mare, efortul pentru a avea succes este mare şi el. Dar când statul încearcă să îi recompenseze pe toţi în mod egal, nimeni nu va mai încerca şi nu va mai dori cu adevărat să aibă succes.
Iată un scurt paragraf din discursul acelui profesor, care sintetizează întreaga situaţie economică a României:
„— Nu se poate legifera ca săracul să fie liber, iar bogatul în afara libertăţii. Căci ceea ce primeşte o persoană care nu a muncit trebuie produs de o altă persoană care, la rândul ei, nu primeşte valoarea a ceea ce a muncit.
Statul nu poate da cuiva ceva de pomană fără a lua mai înainte de la altcineva. Atunci când jumătate din populaţie observă că poate să nu muncească fiindcă cealaltă jumătate va avea grijă de ea, iar când jumătatea care munceşte realizează că nu prea mai are sens să mai muncească, pentru că alţii beneficiază de munca ei, atunci, dragi prieteni, domnişoarelor şi domnilor, acesta este sfârşitul acelei naţiuni.
Căci nu poţi multiplica bogăţia divizând-o.“
Idei, articole, eseuri, povestiri, nuvele, poezii, dialoguri reale sau imaginare, toate pentru tine, cel ce cauti fericirea... Ne gasesti pe http://www.pavcon.ro
miercuri, 23 iunie 2010
joi, 10 iunie 2010
Peripeţii cu o... uşă (2)
de Constantin D. Pavel
...lecţia continuă. Şi ce lecţie, Dumnezeule!
Aseară. A trecut bine de 21:00 şi n-am văzut nici o balama, nici o clanţă, nici o broască...
- Bună seara, zic. Domnul Cojocaru?
- Da, zice o voce puţin surprinsă şi vizibil temătoare, cu un vag accent moldovenesc.
- Tiberiu Ovidiu Cojocaru, patronul firmei de uşi "Piovra Business"?
- Da, spune mai apăsat.
Mă recomand, îi spun povestea cu uşa şi cu feroneria pe care o tot aşteptasem şi îmi răspunde, vizibil uşurat că nu sunt "altcineva", că rezolvă el problema... "până mâine la 12". Nu scuze, nu explicaţii, nu nimic...
- Bine, zic. Mă încred în cuvântul dumneavoastră şi mâine, până-n 12:00, aştept feroneria.
Azi. Se face 13:00. Nimic.
Sun iar la domnul Cojocaru Tiberiu Ovidiu, patronul unei firme de uşi cu o denumire predestinată, "Afacerea Caracatiţa". Şi-i spun ceea ce era evident: a trecut de mult ora convenită cu o seară înainte şi nu am văzut nici o clanţă...
- Şi pe cine să trimit? zice. Credeţi că-mi stă caru-n loc de o singură uşă? Am comenzi de nu-mi văd capul şi mă ţineţi de vorbă! Veniţi şi o luaţi de aici!
Şi-mi închide telefonul în nas. Scurt!
Consternare, furie, nervi, un amestec de emoţii ciudate, pe care orice român normal le simte când se loveşte de valorile greşite, deformate, ale roganilor. "Eşti fraier, ţi-am luat banii!" - asta e regula (singura regulă!) după care se ghidează micul buticar de uşi, aşa-zisul afacerist român, care a copiat, la o scară un pic mai mare, "afacerile" pe care le făceau ciungarii şi seminţarii de la poarta liceului unde am învăţat pe vremuri: bişniţăreau un produs oarecare şi tot ce îi interesa erau banii. Nu mulţumirea clientului, nu politeţea, nu onoarea personală, nu satisfacerea şi respectarea omului care le calcă pragul, doar banii!
Afacerile gen "Caracatiţa" şi-au întins, însă, tentaculele nocive asupra întregii Românii şi continuă să prospere pentru că patronii asemeni unui Cojocaru Tiberiu Ovidiu au, pur şi simplu, tupeu. Şi mizează pe acest tupeu pentru a-şi atinge ţelul - banii -, fără să îi intereseze că acei bani şi tot ceea ce vor face cu ei vor purta de-a pururi mirosul înşelătoriei!
Până la urmă m-am dus personal şi mi-am luat clanţa, balamalele şi broasca, plătite încă de sâmbătă, chiar dacă mi-a fost de-a dreptul silă să calc din nou în cuibul acela de hoţi. Pentru că cei de la "Piovra Business" sunt, pur şi simplu, hoţii timpului meu!
Lecţia învăţată azi?
Într-o ţară ţiganizată, numai tupeul te ajută să răzbaţi!
Dar dacă unii, pur şi simplu, nu pot avea tupeu?... Dacă unii, sărmanii, o minoritate din ce în ce mai restrânsă, încă mai cred în civilizaţie, în valori umane şi în Viaţă?... Mai este oare locul lor aici, în această Românie în care, pe zi ce trece, stilul de viaţă, limbajul, atitudinea, moravurile, muzica, ţinuta, tonalitatea vocilor celor slabi de înger devin tot mai ţigăneşti?...
Aceste biete marionete, aceste biete trupuri umblătoare, fără gândire proprie, pur şi simplu se adaptează pentru a supravieţui în acest mediu ţiganizat. Şi înghit mizeria, pentru că nu au alt orizont...
Dar dacă eu şi alţii ca mine nu o putem înghiţi? Ce să facem? Cui să ne plângem? Încotro să mergem?...
Aştept un răspuns de la voi, cei care veţi citi acest material...
Şi vă rog să vă amintiţi acest nume, "Piovra Business", când veţi decide să vă luaţi uşi ori auziţi că vreun prieten doreşte vreo uşă... Scutiţi-vă de durere şi staţi departe de... Caracatiţă!
...lecţia continuă. Şi ce lecţie, Dumnezeule!
Aseară. A trecut bine de 21:00 şi n-am văzut nici o balama, nici o clanţă, nici o broască...
- Bună seara, zic. Domnul Cojocaru?
- Da, zice o voce puţin surprinsă şi vizibil temătoare, cu un vag accent moldovenesc.
- Tiberiu Ovidiu Cojocaru, patronul firmei de uşi "Piovra Business"?
- Da, spune mai apăsat.
Mă recomand, îi spun povestea cu uşa şi cu feroneria pe care o tot aşteptasem şi îmi răspunde, vizibil uşurat că nu sunt "altcineva", că rezolvă el problema... "până mâine la 12". Nu scuze, nu explicaţii, nu nimic...
- Bine, zic. Mă încred în cuvântul dumneavoastră şi mâine, până-n 12:00, aştept feroneria.
Azi. Se face 13:00. Nimic.
Sun iar la domnul Cojocaru Tiberiu Ovidiu, patronul unei firme de uşi cu o denumire predestinată, "Afacerea Caracatiţa". Şi-i spun ceea ce era evident: a trecut de mult ora convenită cu o seară înainte şi nu am văzut nici o clanţă...
- Şi pe cine să trimit? zice. Credeţi că-mi stă caru-n loc de o singură uşă? Am comenzi de nu-mi văd capul şi mă ţineţi de vorbă! Veniţi şi o luaţi de aici!
Şi-mi închide telefonul în nas. Scurt!
Consternare, furie, nervi, un amestec de emoţii ciudate, pe care orice român normal le simte când se loveşte de valorile greşite, deformate, ale roganilor. "Eşti fraier, ţi-am luat banii!" - asta e regula (singura regulă!) după care se ghidează micul buticar de uşi, aşa-zisul afacerist român, care a copiat, la o scară un pic mai mare, "afacerile" pe care le făceau ciungarii şi seminţarii de la poarta liceului unde am învăţat pe vremuri: bişniţăreau un produs oarecare şi tot ce îi interesa erau banii. Nu mulţumirea clientului, nu politeţea, nu onoarea personală, nu satisfacerea şi respectarea omului care le calcă pragul, doar banii!
Afacerile gen "Caracatiţa" şi-au întins, însă, tentaculele nocive asupra întregii Românii şi continuă să prospere pentru că patronii asemeni unui Cojocaru Tiberiu Ovidiu au, pur şi simplu, tupeu. Şi mizează pe acest tupeu pentru a-şi atinge ţelul - banii -, fără să îi intereseze că acei bani şi tot ceea ce vor face cu ei vor purta de-a pururi mirosul înşelătoriei!
Până la urmă m-am dus personal şi mi-am luat clanţa, balamalele şi broasca, plătite încă de sâmbătă, chiar dacă mi-a fost de-a dreptul silă să calc din nou în cuibul acela de hoţi. Pentru că cei de la "Piovra Business" sunt, pur şi simplu, hoţii timpului meu!
Lecţia învăţată azi?
Într-o ţară ţiganizată, numai tupeul te ajută să răzbaţi!
Dar dacă unii, pur şi simplu, nu pot avea tupeu?... Dacă unii, sărmanii, o minoritate din ce în ce mai restrânsă, încă mai cred în civilizaţie, în valori umane şi în Viaţă?... Mai este oare locul lor aici, în această Românie în care, pe zi ce trece, stilul de viaţă, limbajul, atitudinea, moravurile, muzica, ţinuta, tonalitatea vocilor celor slabi de înger devin tot mai ţigăneşti?...
Aceste biete marionete, aceste biete trupuri umblătoare, fără gândire proprie, pur şi simplu se adaptează pentru a supravieţui în acest mediu ţiganizat. Şi înghit mizeria, pentru că nu au alt orizont...
Dar dacă eu şi alţii ca mine nu o putem înghiţi? Ce să facem? Cui să ne plângem? Încotro să mergem?...
Aştept un răspuns de la voi, cei care veţi citi acest material...
Şi vă rog să vă amintiţi acest nume, "Piovra Business", când veţi decide să vă luaţi uşi ori auziţi că vreun prieten doreşte vreo uşă... Scutiţi-vă de durere şi staţi departe de... Caracatiţă!
miercuri, 9 iunie 2010
Peripeţii cu o... uşă
de Constantin D. Pavel
Orice ni se întâmplă în viaţă este menit să ne ofere una sau mai multe lecţii valoroase. Dacă învăţăm sau nu din ele, ţine de atitudinea fiecăruia. Eu am ales, cu ceva ani în urmă, să analizez toate situaţiile din viaţa mea care îmi răscolesc emoţiile - fie în sens pozitiv, fie negativ - şi să extrag din ele lecţiile valoroase. Această decizie, pot spune cu mâna pe inimă, mi-a schimbat viaţa şi m-a făcut să văd lucrurile din existenţa mea cu mai multă claritate.
Povestea pe care o voi împărtăşi cu voi astăzi este plină de astfel de lecţii valoroase.
Peripeţiile au început sâmbătă după-amiază, când am plecat cu soţia mea la Valea Cascadelor, o zonă plină de depozite cu tot felul de articole pentru casă şi grădină. Căutam o uşă de interior, una simplă, normală... o uşă. Am luat-o din magazin în magazin şi ne-am plimbat mai bine de o oră; peste tot ni se spunea ce nu se poate face, în loc să ni se ofere soluţii la problema noastră. "Vânzători" apatici, care nu îşi cunosc marfa şi nici nu îşi dau interesul să o cunoască, simpli roboţi explicând consumatorului date tehnice fără nici un rost, turuind de zor despre presiuni pe centimetru pătrat, despre materiale revoluţionare şi despre desing-uri "străineze" - fără însă a ştii măcar cum se traduce cuvântul "design". Am plecat de acolo năuciţi...
Pe stradă, dincolo de o spălătorie auto, am mai descoperit câteva standuri cu uşi... Am intrat şi am zis că l-am apucat pe Dumnezeu de picior! Un tânăr amabil, dezinvolt şi... ascultător.
- Alexandru, s-a recomandat.
A ascultat cu atenţie ce dorim şi apoi, fără prea multe vorbe, ne-a arătat marfa. A pus câteva întrebări pertinente şi ne-a făcut o ofertă: o uşă echipată complet, la 330 de lei.
- Dacă achitaţi pe loc, transportul este gratuit. Dar nu mai putem astăzi. Însă luni cu siguranţă v-o aducem!
Am acceptat, am scos banii, am achitat, am luat factura şi chitanţa, am luat un exemplar dintr-o dispoziţie de livrare şi, răsuflând uşuraţi, am plecat acasă.
Week-end-ul s-a scurs în linişte (ca într-o casă în care se zugrăveşte şi se repară...) şi pace. Şi a sosit ziua de luni.
Pe la 14:30 primesc un telefon de la Alexandru:
- Vă rog, nu vă supăraţi, putem să vă aducem uşa mâine dimineaţă, că astăzi nu avem pe nimeni care să meargă în zona dumneavoastră?
Vorbisem cu şeful echipei de meseriaşi care lucrau la casă să îmi pună ei uşa, marţi, aşa că am fost de acord.
- Vă mulţumesc, domnule Pavel, pentru înţelegere! mi-a spus spus, politicos, Alexandru. Mâine dimineaţa, la prima oră, vor lua băieţii uşa din depozit şi o să v-o aducă.
A venit ziua de marţi. Dimineaţă, nimic. Meşterul mă întreabă:
- Când vine uşa?
Îşi organizaseră şi ei lucrările de aşa natură încât să includă şi montarea uşii, apoi reparaţia pereţilor pe lângă ea.
Pun mâna pe telefon şi sun la Alexandru.
- Nu au venit? Staţi că sun la depozit şi mă interesez.
Aştept. Se face prânzul.
- Domnul Pavel, zice Alexandru, am vorbit la depozit şi pe la patru vor fi la dumneavoastră. A fost garda financiară...
"Şi ce dacă a fost garda financiară", îmi zic în gândul meu. Şi accept ora patru.
Pe la cinci mă sună un tânăr care zice:
- Sunt "cutare"... (Îmi pare rău, dar nu i-am reţinut numele.) Sunt la depozit şi încarc uşa. Puteţi să îmi spuneţi cum ajung la dumneavoastră?
Ii explic. De-a fir a păr...
Pe la şapte seara apare cu o Dacie papuc, cu mai multe uşi în ea. Tânărul, grăbit nevoie-mare, mă întreabă:
- Aveti serpisori?
Rămân interzis.
- Ce să am?!!
- Serpisori.
Zic:
- Nu am. Am avut viermişori în copilărie, dar şerpişori niciodată...
- La uşă, zice. Aveţi model cu şerpişori?
Atunci m-am dumirit. La cele trei "S"-uri din sticlă de pe uşă, ei le spuneau "şerpişori"...
Aprob. El ia uşa (învelită în carton şi folie) şi mi-o lasă în curte, rezemată de casă. Eu iau un pachet mai mic, cu tocul de sus. El ia unul mai lung, cu tocurile laterale. Mi le rezeamă şi pe acelea de casă.
Apoi se intoarce la Dacie, scoate o foaie de hârtie, o pune pe capotă şi-mi zice:
- Semnaţi aici că v-am adus uşa.
Iau pixul şi semnez ca mi-a adus uşa. Ca primarul...
Pleacă. Mă întorc în curte. Soţia mea şi meserişii desfăceau cartoanele, să admire uşa aleasă încă de sâmbătă.
Frumoasă, minunată, mirosea a lemn şi a nou.
- Dar unde sunt balamalele, clanţa, încuietoarea? întreabă meşterul.
Desfacem celelalte pachete. Nimic.
Îl sun pe băiatul cu Dacia papuc. Îi spun ce şi cum.
- Îmi pare rău, zice, le-am uitat la depozit... Sunaţi la Alexandru ca rezolvă el.
Sun la Alexandru.
- Vorbesc eu cu băiatul şi o rezolvăm în seara asta! promite Alexandru.
Mă sună peste cinci minute:
- Am vorbi cu băiatul şi are el nişte balamale prin maşină. O să vi le aducă pe acelea după ce termină de montat o uşă, pe la Autostrada Soarelui... Vine diseara!
Azi dimineaţă, miercuri. Se face 12 şi nu apare nimeni. Sun iar la Alexandru.
- O să vorbesc la depozit, să trimită pe cineva...
Mă sună peste cinci minute.
- Domnul Pavel, nu au pe nimeni.
- Păi şi eu cum montez uşa, fără balamale?
- Nu puteţi dumneavoastră să veniţi până la noi, la depozit, să ridicaţi clanţa şi balamalele?
Mi-a sărit muştarul!
- Vă rog să rezolvaţi problema, fiindcă nu eu am uitat clanţa la depozit! Puneţi-vă omul care nu şi-a făcut treaba bine să rezolve problema pe timpul lui liber, nu pe timpul meu!!!
- Ok, zice Alexandru. O să vorbesc la depozit...
Peste o jumătate de oră mă sună o voce feminină, de la depozit. Ton înţepat, pus pe harţă, îmi spune la ce s-au gândit ei:
- Sunt Ana-Maria. Veniţi dumneavoastră şi vă luaţi clanţa, fiindcă aseară aţi semnat că aţi primit tot, când v-a adus uşa!
Am rămas încremenit!
- Am semnat, ce-i drept, zic, însă am constatat lipsa feroneriei la foarte puţin timp după plecarea băiatului de la dumneavoastră şi el a recunoscut că a uitat clanţa, broasca şi balamalele la depozit!
- Nu contează, zice Ana-maria. Aţi semnat, nu e treaba noastră! Nu am nici o echipă disponibilă. Toate sunt pe teren şi, oricum, dumneavoastră aveţi numai o uşă...
Am făcut explozie!
I-am zis câte-n lună şi-n stele, despre moralitate, despre logică, despre valori, despre uşă, despre timp, despre patronul lor, despre atitudine... Şi degeaba am zis!
A rămas ca în seara aceasta, la ora 20:00, să îmi aducă cineva feroneria... Dar e ca şi când ei mi-ar face o imensă favoare!...
Aştept să se facă ora 20:00, să vedem ce se întâmplă...
Nu fac încă publice numele firmei şi nici al patronului. Aştept să văd cum se va definitiva povestea. Însă voi purta o discuţie cu patronul, un tânăr de 28 ani, care sunt convins că habar nu are că afacerea îi este sabotată de propriii angajaţi, de atitudinea şi valorile lor greşite.
Lecţiile din spatele poveştii cu uşa?
* Niciodată nu mai semna, Cătăline, ca primaru'!
* Niciodată nu mai da banii înainte, Cătăline, ca la curve!
* Niciodată, Cătăline, să nu mai ai încredere în cei care au chiar şi cea mai mică urmă de roganizare! (iar în vocea, accentul şi glasul Annei-Maria se citea din plin roganizarea)!
* Crede, însă, Cătăline, te rog, încă mai crede că în această ţară mai există Fiinţe Umane, că încă mai există valori reale, chiar dacă zilnic constaţi dizolvarea lor din ce în ce mai accentuată în marea masă de rogani!
* Crede, Cătăline, că mai există şansa ca această ţară frumoasă să se îndrepte spre lumină, chiar dacă - aşa cum spunea un prieten de-al tău, psihiatru - numărul proştilor creşte exponenţial!
* Crede, Cătăline, în Dumnezeu şi roagă-te pentru sufletele pierdute ale românilor ţiganizaţi în obiceiuri, limbaj şi atitudine! Iartă-i, Doamne, că au fost atât de slabi şi ajută-i(ne) să vadă Adevăratele Valori ale Vieţii!
(va urma... când îmi vor aduce feroneria)
Orice ni se întâmplă în viaţă este menit să ne ofere una sau mai multe lecţii valoroase. Dacă învăţăm sau nu din ele, ţine de atitudinea fiecăruia. Eu am ales, cu ceva ani în urmă, să analizez toate situaţiile din viaţa mea care îmi răscolesc emoţiile - fie în sens pozitiv, fie negativ - şi să extrag din ele lecţiile valoroase. Această decizie, pot spune cu mâna pe inimă, mi-a schimbat viaţa şi m-a făcut să văd lucrurile din existenţa mea cu mai multă claritate.
Povestea pe care o voi împărtăşi cu voi astăzi este plină de astfel de lecţii valoroase.
Peripeţiile au început sâmbătă după-amiază, când am plecat cu soţia mea la Valea Cascadelor, o zonă plină de depozite cu tot felul de articole pentru casă şi grădină. Căutam o uşă de interior, una simplă, normală... o uşă. Am luat-o din magazin în magazin şi ne-am plimbat mai bine de o oră; peste tot ni se spunea ce nu se poate face, în loc să ni se ofere soluţii la problema noastră. "Vânzători" apatici, care nu îşi cunosc marfa şi nici nu îşi dau interesul să o cunoască, simpli roboţi explicând consumatorului date tehnice fără nici un rost, turuind de zor despre presiuni pe centimetru pătrat, despre materiale revoluţionare şi despre desing-uri "străineze" - fără însă a ştii măcar cum se traduce cuvântul "design". Am plecat de acolo năuciţi...
Pe stradă, dincolo de o spălătorie auto, am mai descoperit câteva standuri cu uşi... Am intrat şi am zis că l-am apucat pe Dumnezeu de picior! Un tânăr amabil, dezinvolt şi... ascultător.
- Alexandru, s-a recomandat.
A ascultat cu atenţie ce dorim şi apoi, fără prea multe vorbe, ne-a arătat marfa. A pus câteva întrebări pertinente şi ne-a făcut o ofertă: o uşă echipată complet, la 330 de lei.
- Dacă achitaţi pe loc, transportul este gratuit. Dar nu mai putem astăzi. Însă luni cu siguranţă v-o aducem!
Am acceptat, am scos banii, am achitat, am luat factura şi chitanţa, am luat un exemplar dintr-o dispoziţie de livrare şi, răsuflând uşuraţi, am plecat acasă.
Week-end-ul s-a scurs în linişte (ca într-o casă în care se zugrăveşte şi se repară...) şi pace. Şi a sosit ziua de luni.
Pe la 14:30 primesc un telefon de la Alexandru:
- Vă rog, nu vă supăraţi, putem să vă aducem uşa mâine dimineaţă, că astăzi nu avem pe nimeni care să meargă în zona dumneavoastră?
Vorbisem cu şeful echipei de meseriaşi care lucrau la casă să îmi pună ei uşa, marţi, aşa că am fost de acord.
- Vă mulţumesc, domnule Pavel, pentru înţelegere! mi-a spus spus, politicos, Alexandru. Mâine dimineaţa, la prima oră, vor lua băieţii uşa din depozit şi o să v-o aducă.
A venit ziua de marţi. Dimineaţă, nimic. Meşterul mă întreabă:
- Când vine uşa?
Îşi organizaseră şi ei lucrările de aşa natură încât să includă şi montarea uşii, apoi reparaţia pereţilor pe lângă ea.
Pun mâna pe telefon şi sun la Alexandru.
- Nu au venit? Staţi că sun la depozit şi mă interesez.
Aştept. Se face prânzul.
- Domnul Pavel, zice Alexandru, am vorbit la depozit şi pe la patru vor fi la dumneavoastră. A fost garda financiară...
"Şi ce dacă a fost garda financiară", îmi zic în gândul meu. Şi accept ora patru.
Pe la cinci mă sună un tânăr care zice:
- Sunt "cutare"... (Îmi pare rău, dar nu i-am reţinut numele.) Sunt la depozit şi încarc uşa. Puteţi să îmi spuneţi cum ajung la dumneavoastră?
Ii explic. De-a fir a păr...
Pe la şapte seara apare cu o Dacie papuc, cu mai multe uşi în ea. Tânărul, grăbit nevoie-mare, mă întreabă:
- Aveti serpisori?
Rămân interzis.
- Ce să am?!!
- Serpisori.
Zic:
- Nu am. Am avut viermişori în copilărie, dar şerpişori niciodată...
- La uşă, zice. Aveţi model cu şerpişori?
Atunci m-am dumirit. La cele trei "S"-uri din sticlă de pe uşă, ei le spuneau "şerpişori"...
Aprob. El ia uşa (învelită în carton şi folie) şi mi-o lasă în curte, rezemată de casă. Eu iau un pachet mai mic, cu tocul de sus. El ia unul mai lung, cu tocurile laterale. Mi le rezeamă şi pe acelea de casă.
Apoi se intoarce la Dacie, scoate o foaie de hârtie, o pune pe capotă şi-mi zice:
- Semnaţi aici că v-am adus uşa.
Iau pixul şi semnez ca mi-a adus uşa. Ca primarul...
Pleacă. Mă întorc în curte. Soţia mea şi meserişii desfăceau cartoanele, să admire uşa aleasă încă de sâmbătă.
Frumoasă, minunată, mirosea a lemn şi a nou.
- Dar unde sunt balamalele, clanţa, încuietoarea? întreabă meşterul.
Desfacem celelalte pachete. Nimic.
Îl sun pe băiatul cu Dacia papuc. Îi spun ce şi cum.
- Îmi pare rău, zice, le-am uitat la depozit... Sunaţi la Alexandru ca rezolvă el.
Sun la Alexandru.
- Vorbesc eu cu băiatul şi o rezolvăm în seara asta! promite Alexandru.
Mă sună peste cinci minute:
- Am vorbi cu băiatul şi are el nişte balamale prin maşină. O să vi le aducă pe acelea după ce termină de montat o uşă, pe la Autostrada Soarelui... Vine diseara!
Azi dimineaţă, miercuri. Se face 12 şi nu apare nimeni. Sun iar la Alexandru.
- O să vorbesc la depozit, să trimită pe cineva...
Mă sună peste cinci minute.
- Domnul Pavel, nu au pe nimeni.
- Păi şi eu cum montez uşa, fără balamale?
- Nu puteţi dumneavoastră să veniţi până la noi, la depozit, să ridicaţi clanţa şi balamalele?
Mi-a sărit muştarul!
- Vă rog să rezolvaţi problema, fiindcă nu eu am uitat clanţa la depozit! Puneţi-vă omul care nu şi-a făcut treaba bine să rezolve problema pe timpul lui liber, nu pe timpul meu!!!
- Ok, zice Alexandru. O să vorbesc la depozit...
Peste o jumătate de oră mă sună o voce feminină, de la depozit. Ton înţepat, pus pe harţă, îmi spune la ce s-au gândit ei:
- Sunt Ana-Maria. Veniţi dumneavoastră şi vă luaţi clanţa, fiindcă aseară aţi semnat că aţi primit tot, când v-a adus uşa!
Am rămas încremenit!
- Am semnat, ce-i drept, zic, însă am constatat lipsa feroneriei la foarte puţin timp după plecarea băiatului de la dumneavoastră şi el a recunoscut că a uitat clanţa, broasca şi balamalele la depozit!
- Nu contează, zice Ana-maria. Aţi semnat, nu e treaba noastră! Nu am nici o echipă disponibilă. Toate sunt pe teren şi, oricum, dumneavoastră aveţi numai o uşă...
Am făcut explozie!
I-am zis câte-n lună şi-n stele, despre moralitate, despre logică, despre valori, despre uşă, despre timp, despre patronul lor, despre atitudine... Şi degeaba am zis!
A rămas ca în seara aceasta, la ora 20:00, să îmi aducă cineva feroneria... Dar e ca şi când ei mi-ar face o imensă favoare!...
Aştept să se facă ora 20:00, să vedem ce se întâmplă...
Nu fac încă publice numele firmei şi nici al patronului. Aştept să văd cum se va definitiva povestea. Însă voi purta o discuţie cu patronul, un tânăr de 28 ani, care sunt convins că habar nu are că afacerea îi este sabotată de propriii angajaţi, de atitudinea şi valorile lor greşite.
Lecţiile din spatele poveştii cu uşa?
* Niciodată nu mai semna, Cătăline, ca primaru'!
* Niciodată nu mai da banii înainte, Cătăline, ca la curve!
* Niciodată, Cătăline, să nu mai ai încredere în cei care au chiar şi cea mai mică urmă de roganizare! (iar în vocea, accentul şi glasul Annei-Maria se citea din plin roganizarea)!
* Crede, însă, Cătăline, te rog, încă mai crede că în această ţară mai există Fiinţe Umane, că încă mai există valori reale, chiar dacă zilnic constaţi dizolvarea lor din ce în ce mai accentuată în marea masă de rogani!
* Crede, Cătăline, că mai există şansa ca această ţară frumoasă să se îndrepte spre lumină, chiar dacă - aşa cum spunea un prieten de-al tău, psihiatru - numărul proştilor creşte exponenţial!
* Crede, Cătăline, în Dumnezeu şi roagă-te pentru sufletele pierdute ale românilor ţiganizaţi în obiceiuri, limbaj şi atitudine! Iartă-i, Doamne, că au fost atât de slabi şi ajută-i(ne) să vadă Adevăratele Valori ale Vieţii!
(va urma... când îmi vor aduce feroneria)
miercuri, 2 iunie 2010
Ajunge!!!
de Constantin D. Pavel
O stare de insecuritate, de teama perfida, domneste in Romania de aproape doua saptamani.
AJUNGE!!!
Apucati-va de treaba cu incredere in Dumnezeu si in viitorul pe care El vi-l pregateste, cu incredere in voi insiva si in puterea voastra de a va construi viata. Frica nu face decat sa va afunde si mai mult in mizerie!
AJUNGE!!!
Redeveniti Oameni si bucurati-va de Viata!
NOI SUNTEM STAPANII VIETII NOASTRE, ASA CA, PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU, COMPORTATI-VA CA NISTE STAPANI!!!
Dati mai departe aceasta adresa, sa alungati frica din sufletele romanilor!
O stare de insecuritate, de teama perfida, domneste in Romania de aproape doua saptamani.
AJUNGE!!!
Apucati-va de treaba cu incredere in Dumnezeu si in viitorul pe care El vi-l pregateste, cu incredere in voi insiva si in puterea voastra de a va construi viata. Frica nu face decat sa va afunde si mai mult in mizerie!
AJUNGE!!!
Redeveniti Oameni si bucurati-va de Viata!
NOI SUNTEM STAPANII VIETII NOASTRE, ASA CA, PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU, COMPORTATI-VA CA NISTE STAPANI!!!
Dati mai departe aceasta adresa, sa alungati frica din sufletele romanilor!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)