vineri, 5 noiembrie 2010

LA ADIO...

In memoriam Adrian Paunescu

DUMNEZEU SA II ODIHNEASCA SUFLETUL DE ROMAN!



video

marți, 19 octombrie 2010

Rostul

de Dan Puric

Cand te desparti din vina ta, încerci o vreme sa te lupti cu ireversibilul, îti dai seama ca n-are sens, te lamentezi de forma si renunti. Cand te desparti din vina celuilalt, ai nevoie de o perioada de timp ca sa întelegi ce s-a întamplat. Iei povestea de la capat, pas cu pas si te chinui sa pricepi ce n-a fost bine si unde ar fi trebuit ca lucrurile sa apuce pe alt drum.

La fel se întampla si atunci cand te desparti de tara ta. Dezamagit, înselat, manios, îndurerat. Nu ti-e usor s-o lasi. Tara si mama nu ti le alegi. Te asezi pe celalalt mal al lumii si cauti raspunsul: ce s-a întamplat cu tara mea de-am fost nevoit s-o parasesc.

Romaniei i-a disparut rostul. E o tara fara rost, în orice sens vreti voi. O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.

Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pamantul si credinta.

Batranii. Romania îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane.

Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor.

Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de pamant în tara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei sustine un program care se intituleaza "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile "prietene".

La noi chestia asta se numeste "agricultura de subzistenta" si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca d-aia avem UE. Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara!

Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste.

Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un "Tatal nostru" spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze, domnu parinte, e urgent.

Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada .

Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza pana gasesc un italian batran cu care se marita. Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri.

Suna-ti bunicii, pune o samanta într-un ghiveci si aprinde o lumanare pentru vii si pentru morti.


miercuri, 13 octombrie 2010

Pilotii orbi

de Mircea Eliade

(articol publicat in ziarul Vremea, in anul 1937)

Imoralitatea clasei conducatoare romanesti, care detine “puterea” politica, de la 1918 incoace, nu este cea mai grava crima a ei. Ca s-a furat ca in codru, ca s-a distrus burghezia nationala, in folosul elementelor alogene, ca s-a napastuit taranimea, ca s-a introdus politicianismul in administratie si invatamant, ca s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime impotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru ar putea – dupa marea victorie finala – sa fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pastra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lasand sa se astearna uitarea asupra intunecatei epoci care a urmat unirii tuturor romanilor.

Dar cred ca este o crima care nu va putea fi niciodata uitata: acesti aproape douazeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai ca i-am pierdut (si cand vom mai avea inaintea noastra o epoca sigura de pace atat de indelungata?!) – dar i-am folosit cu statornica voluptate, la surparea lenta a statului romanesc modern. Clasa noastra conducatoare, care a avut franele destinului romanesc de la intregire incoace, s-a facut vinovata de cea mai grava tradare care poate infiera o elita politica in fata contemporanilor si in fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politica. Nu e vorba de o simpla gainarie politicianista, de un milion sau o suta de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui insasi existenta istorica a neamului romanesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vad.

Intr-una dintre cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult incercata Europa – luntrea statului nostru este condusa de niste piloti orbi. Acum, cand se pregateste marea lupta dupa care se va sti cine merita sa supravietuiasca si cine isi merita soarta de rob – elita noastra conducatoare isi continua micile sau marile afaceri, micile sau marile batalii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gasesti cuvinte de revolta. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vad, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de capetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state infloritoare si puternice, care au pierit in mai putin de o suta de ani, fara ca nimeni sa inteleaga de ce. Oamenii erau tot atat de cumsecade, soldatii tot atat de viteji, femeile tot atat de roditoare, holdele tot atat de bogate. Nu s-a intamplat nici un cataclism intre timp. Si deodata, statele acestea pier, dispar din istorie. In cateva sute de ani dupa aceea, cetatenii fostelor state glorioase isi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt inghititi de popoare vecine.

Luntrea condusa de pilotii orbi se lovise de stanca finala. Nimeni n-a inteles ce se intampla, dregatorii faceau politica, negutatorii isi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si taranii de ogorul lor. Numai istoria stia ca nu va mai duce multa vreme povara acestui starv in descompunere, neamul acesta care are toate insusirile in afara de cea capitala: instinctul statal.

Crima elitelor conducatoare romanesti consta in pierderea acestui instinct si in infioratoarea lor inconstienta, in incapatanarea cu care isi apara “puterea”. Au fost elite romanesti care s-au sacrificat de buna voie, si-au semnat cu mana lor actul de deces, numai pentru a nu se impotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune in calea destinului acestui neam. Clasa conducatorilor nostri politici, departe de a dovedi aceasta resemnare, intr-un ceas atat de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i sta in putinta ca sa-si prelungeasca puterea. Ei nu gandesc la altceva decat la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu in aceste cateva miliarde risipite si cateva mii de constiinte ucise sta marea lor crima, ci in faptul ca macar acum, cand inca mai este timp, nu inteleg sa se resemneze. […]

Stiu foarte bine ca evreii vor tipa ca sunt antisemit, iar democratii ca sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine ca unii imi vor spune ca “administratia” e proasta – iar altii imi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritatilor. Ca si cand aceleasi tratate l-au putut impiedica pe Kemal Pasa sa rezolve problema minoritatilor, macelarind 100.000 de greci in Anatolia. Ca si cand iugoslavii si bulgarii s-au gandit la tratate, cand au inchis scolile si bisericile romanesti, deznationalizand cate zece sate pe an. Ca si cand ungurii nu si-au permis sa persecute fatis, cu inchisoarea, chiar satele germane, ca sa nu mai vorbesc de celelalte. Ca si cand cehii au sovait sa paralizeze, pana la sugrumare, minoritatea germana!

Cred ca suntem singura tara din lume care respecta tratatele minoritatilor, incurajand orice cucerire de-a lor, preamarindu-le cultura si ajutandu-le sa-si creeze un stat in stat. Si asta nu numai din bunatate sau prostie. Ci pur si simplu pentru ca patura conducatoare nu mai stie ce inseamna un stat, nu mai vede.

Pe mine nu ma supara cand aud evreii tipand: “antisemitism”, “fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvazatori, isi apara primatul economic si politic, pe care l-au dobandit cu atata truda, risipind atata inteligenta si atatea miliarde. Ar fi absurd sa te astepti ca evreii sa se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupa ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atatea posturi de comanda. Evreii lupta din rasputeri sa-si mentina deocamdata pozitiile lor, in asteptarea unei viitoare ofensive – si, in ceea ce ma priveste, eu le inteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristetea si spaima mea isi au, insa, izvorul in alta parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducatoare, mai mult sau mai putin romaneasca, politicianizata pana in maduva oaselor – care asteapta pur si simplu sa treaca ziua, sa vina noaptea, sa auda un cantec nou, sa joace un joc nou, sa rezolve alte hartii, sa faca alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si cand am trai intr-o societate pe actiuni, ca si cand am avea inaintea noastra o suta de ani de pace, ca si cand vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar daca le spui ca pe Bucegi nu mai auzi romaneste, ca in Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, ca pier satele romanesti, ca se schimba fata oraselor – ei te socotesc in slujba nemtilor sau te asigura ca au facut legi de protectia muncii nationale.

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul in piept si-ti amintesc ca romanul in veci nu piere, ca au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitand, saracii ca in Evul Mediu romanii se hraneau cu grau si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitand ca blestemul a inceput sa apese neamul nostru, odata cu introducerea secarei (la sfarsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul graului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slabind considerabil rezistenta taranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Malaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (in Moldova se bea, pana in secolul XVI, bere), austriecii in Ardeal si “cultura” in Principate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politica si administrativa.

Toata Muntenia si Moldova de jos se hraneau iarna cu peste sarat; carutele incepeau sa colinde Baraganul, indata ce se culegea porumbul si pestele acela sarat, uscat cum era, alcatuia totusi o hrana substantiala. Pilotii orbi au creat, insa, trustul pestelui. Nu e atat de grav faptul ca la Braila costa 60-100 lei kilogramul de peste (in loc sa coste 5 lei), ca putrezesc vagoane intregi cu peste ca sa nu scada pretul, ca in loc sa se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brailei se recolteaza numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e ca taranul nu mai mananca, de vreo 10 ani, peste sarat. Si acum, cand populatia de pe malul Dunarii e secerata de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitand ca un neam nu se regenereaza cu chinina si aspirina, ci printr-o hrana substantiala.

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi in pieptul de arama al romanului. Sarmanul roman lupta ca sa-si pastreze macar o inima obosita, care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevarul e acesta: neamul romanesc nu mai are rezistenta sa legendara, de acum cateva veacuri. In Moldova si in Basarabia cad, chiar de la cele dintai lupte cu un element etnic bine hranit, care mananca grau, peste, fructe si care bea vin in loc de tuica.

Noi n-am inteles nici astazi ca romanul nu rezista bauturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunaoara. Ne laudam ca “tinem la bautura”, iar gloria aceasta nu numai ca e ridicula, dar e in acelasi timp falsa. Alcoolismul sterilizeaza legiuni intregi si ne imbecilizeaza cu o rapiditate care ar trebui sa ne dea de gandit.

…Dar pilotii orbi stau surazatori la carma, ca si cand nimic nu s-ar intampla. Si acesti oameni, conducatori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de buna-credinta si cu bunavointa; numai ca, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteaza in ceasul de fata – instinctul statal – nu vad suvoaiele slave scurgandu-se din sat in sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pamant romanesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lasand locul altor neamuri… Nu simt ca s-au schimbat unele lucruri in aceasta tara, care pe alocuri nici nu mai pare romaneasca.

Uneori, cand sunt bine dispusi, iti spun ca n-are importanta numarul evreilor, caci sunt oameni muncitori si inteligenti si, daca fac avere, averile lor raman tot in tara. Daca asa stau lucrurile, nu vad de ce n-am coloniza tara cu englezi, caci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam in care o clasa conducatoare gandeste astfel, si-ti vorbeste despre calitatile unor oameni straini – nu mai are mult de trait. El, ca neam, nu mai are insa dreptul sa se masoare cu istoria…

Ca pilotii orbi s-au facut sau nu unelte in mana strainilor – putin intereseaza deocamdata. Singurul lucru care intereseaza este faptul ca nici un om politic roman, de la 1918 incoace, n-a stiut si nu stie ce inseamna un stat. Si asta e destul ca sa incepi sa plangi.

Iubirea e tot ce dorim, iar in final e tot ce-am avut !

luni, 2 august 2010

Reflecţiile unei maimuţe

de Autor necunoscut

Odata, o maimuta din neamul Anecdotic,
Venind la sfat pe-o creanga de arbore exotic,
A zis: Atentiune! Sunt foarte afectata!
Tot circula o vorba, deloc adevarata
Ca omul ar descinde din buna noastra rasa.
Ba chiar ideea asta îmi pare odioasa!
Si, zau, savantul Darwin , tot neamul ni-l jigneste
Când spune cum ca omul cu noi se înrudeste!
Ati pomenit vreodata divorturi printre noi?
Copii lasati pe drumuri sau arme de razboi?
Am inventat, noi, cipuri si alte dracarii?
Insemne sataniste, otravuri, smecherii?
Vazut-ati pe vreunul, retras în jungla deasa,
Ca sa scorneasca arma distrugerii în masa?
Tot ce lasam în urma, când mai sarbatorim,
E biodegradabil. Natura o-ngrijim.
Iar omul otraveste, în fiecare zi,
Paduri, câmpii, si ape, si zarile-azurii ...
N-avem starlete porno sau dive-travestiti,
Si, orisice s-ar zice, nu suntem trogloditi!
Cine-a vazut în hoarda la noi bolnavi mintali,
Drogati, lacomi de sânge sau homosexuali,
Escroci, banditi, gherile sau vreo tutungerie?
În neamul nostru nobil nu vezi asa prostie!
Noi n-avem mafii crude în stirpea noastra-aleasa,
Nici teroristi, nici dogme, nici luptele de clasa..
Cât am batut eu jungla, scuzati, n-am observat
În obstea maimuteasca vreun cocotier privat.
Urmând calea cea buna si, evident, corecta,
Adolescentii nostri parintii si-i respecta.
În ierarhia noastra, cum e firesc si drept,
Devine sef acela viteaz, agil, destept,
Capabil viata obstei s-o tina, s-o pazeasca,
De rele si primejdii turma sa si-o fereasca ...
Adesea seful nostru îsi risca mândra blana,
Ca turmei sa-i gaseasca loc de dormit si hrana.
Pe când, priviti ! La oameni, fereasca Domnul sfânt,
Sefi sunt cei fara suflet si fara de cuvânt,
Corupti, vicleni, jigodii, cu gura cât mai mare,
Nebuni dupa putere si dupa bunastare!
De turma lor n-au grija nici cât un bob de mei,
Conteaza doar averea si înmultirea ei.
Nu veti vedea vreodata, cât soarele si luna,
O minte de maimuta dospind în ea minciuna.
La om, tot ce înseamna minciuna, intrigi, ura
Sunt legi de referinta, a doua lui natura.
Chiar dac-as fi silita de vreun laborator,
N-as deveni vreun Iuda ori vreun informator...
Si iata înc-un lucru din lumea mea, frumos:
La noi nu se întâmpla razboi religios,
Nici sfinte inchizitii, nici libertati în lanturi,
Nici chefuri dupa care sa ne culcam prin santuri,
Nici ordine mondiala, si nici nationalism,
Si nici vreo îndoiala ce-aduce a ateism ...
E-adevarat ca omul, acest biped gunoi,
Arata ca maimuta, dar n-a descins din noi!

sâmbătă, 24 iulie 2010

Scrisoare deschisa

de Mugur Mihăescu

Scrisoare deschisa catre Uniunile Patronale din Romania

Numele meu este Mugur Mihaescu si va scriu aceste randuri in calitate de Vicepresedinte al nou infiintatei asociatii patronale a investitorilor din Centrul Istoric Bucuresti – “Micul Paris”.


Mi-este greu sa concep o scrisoare formala, o scrisoare al carei continut sa nu fie privit cu zambete de neincredere din partea multora dintre domniile voastre, insa am decis sa incerc astazi, pentru ca am ajuns, ca si multi altii, la un punct in care am spus: “Ajunge!”


Ca de fiecare data, guvernele, indiferent de culoarea lor politica, au incercat sa-si acopere esecurile politicilor financiare pe seama noastra, a celor care conducem direct sau indirect 200.000 de IMM-uri, IMM-uri care reprezinta motorul unei economii aflate la aceasta data in colaps. Nu i-a interesat niciodata cum facem, cat timp pierdem sa administram o afacere, cat anume investim. Pentru ei am fost oaia buna de muls, oaia cu care se puteau juca dupa cum li se nazarea, schimband peste noapte coduri fiscale, taxe, impozite, pentru ca acolo, la dansii in administratie, nu exista planuri de afaceri, ci doar spagi, interese si cine pe cine are pe postul nustiucare. In schimb daca sindicatele marilor regii pe care le administraza cu competenta, sau mai stiu eu ale caror asociatii guvernamentale se jeleau de mama focului amenintand ca ies in strada, solutia lor era ,in toti acesti ani, o taxa noua, o marire de acciza, o crestere de TVA, solutie pe care din nou nu se sfiesc sa o aplice, ca doar cine sa-i opreasca? Noi? Doar noi nu reprezentam masa electorala! Nu. Noi suntem oaia de muls. Dezbinata, cu interese proprii meschine, burghezii, care trebuie sa inteleaga solidaritatea sociala, si faptul ca domniile lor si marea masa de consilieri si consilieri ai consilierilor, in urma analizelor riguroase si pentru binele tarii au decis: marirea TVA e singura si cea mai buna solutie. Iar noi, ca de obicei, pusi in fata faptului implinit, trebuie sa ne lasam capetele in jos, acceptand situatia, ca doar stiu ei saracii ce fac!


Eu unul m-am saturat si cred ca fiecare dintre domniile voastre, si de aceea va chem sa stabilim o intalnire in luna iulie, in urma careia sa declansam singura greva care nu a fost declansata pana acum in Romania, si anume greva fiscala.

Va propun declansarea acesei forme de protest nu prin neplata taxelor catre stat, ci prin trecerea in inactivitate pe o perioada determinata a tuturor firmelor pe care le detinem. Va chem sa stam la aceeasi masa si sa dovedim tuturor ca putem sa fim uniti, indiferent de presiunile la care vom fi supusi. Cred ca este momentul sa nu mai fim amagiti de promisiuni aiurea, de subiecte fabricate pentru a ne distrage atentia, de tabloide si arestari spectaculoase, si sa luam o decizie care sa le arate acestor oameni ca nu suntem marionetele nimanui. Iar daca vom fi intrebati ce masura vedem noi pentru a iesi din criza, sa le prezentam o aritmetica simpla: Suntem 200.000 de IMM-uri. Fiecare dintre acestea vom angaja in aceasta perioada unul sau doi salariati din administratie si regii, si ii vom invata ce este acela respectul fata de munca, nu bataia de joc la care suntem supusi pana acum din partea lor. Le vom asigura calificare, vom ridica presiunea care ar fi existat asupra asigurarilor sociale de orice natura, si ma refer aici la somaj, plati compensatorii etc. si pe o perioada determinata vom duce la dimensionarea corecta a unui aparat de stat care a functionat pana acum numai si numai pe munca noastra.


Inchei aici aceasta scrisoare, al carei ecou nu stiu cu siguranta daca va fi cel scontat. Insa mizez pe capacitatea de intelegere a domniilor voastre, care ati demonstrat de-a lungul ultimilor 20 de ani ca stiti ce este aceea munca si perseverenta, fler si creativitate, si care ati tinut economia acestei tari, pe care am refuzat cu obstinenta sa o tradam.


Trimit aceasta scrisoare si catre presa si mass-media din Romania, indiferent de trustul de care apartine, in speranta unei mediatizari cat mai mari, deoarece consider ca sunt mai multe lucrurile care ne unesc decat cele care ne dezbina.

Sper din tot sufletul ca vara aceasta sa reprezinte pentru noi toti momentul de la care se va spune ca romanii isi cunosc, in sfarsit, interesul.


Cu respect,
Mugur Mihaescu,
vicepresedinte al ACCIB – Micul Paris


Partidul Desteapta-te Romane

Manifest politic

Capitolul 1 – Mesajul nostru

In conditiile in care timp de 20 de ani de la Revolutia noastra, a tuturor, structurile care au acaparat puterea au dovedit totala incapacitate de a gestiona corect aceasta tara, aducand doar saracie, foame, furt, spagi, coruptie sau delasare, generatia mea crede ca e timpul sa spuna cu glas tare: Ajunge! Desteapta-te Romane!

Ma uit in urma, la toti acesti ani care au trecut peste noi si nu-mi vine sa cred! Asta este tara in care m-am nascut?! Asta este locul in care am invatat sa gandesc, sa iubesc, sa sper, sa visez?! Ce s-a intamplat cu oamenii din jurul meu? Ce s-a intamplat cu locul pe care pana nu demult obisnuiam sa-l numesc “casa” mea?!


In fiecare oras, pe fiecare ulita din satele parca inmarmurite in timp, fetze de oameni pe care pana mai ieri ii vedeam zambind, privesc suspicioase, banuitoare, incordate si pline de ura. Neincrederea a pus stapanire pe un popor care pana mai ieri arata lumii intregi inventivitate, poezie, creativitate, poporul lui Brancusi, Eminescu, Coanda si Iorga.


Cei pe care-i vad azi in jurul meu sunt oamenii in mijlocul carora imi voi trimite copilul sa traiasca! Acesta este locul despre care va trebui sa-i explic ca este tara lui!


Nu stiu daca voi o veti face, insa eu nu pot. Si de aceea va repet: Ajunge! Desteapta-te Romane!

“Politicienii” de azi vor rade poate de mesajul acesta, negasindu-i locul intr-un “document de partid”. Dar va intreb pe voi: Ceea ce fac ei se numeste politica?? Structurile si gastile pe care le conduc se pot numi partide?? Nu, dragii mei, in niciun caz. Noi, “diletantii”, poate ca ar trebui sa ramanem acolo unde ne este locul, caci noi nu intelegem ce este aceea politica! Dar daca “politica” este ceea ce vedem azi peste tot in jurul nostru, intr-adevar, nu o intelegem si nu mai vrem sa-i fim partasi! De aceea acest partid isi propune sa demonteze din temelii un sistem care nu a functionat si nu va functiona niciodata,sa-l demonteze cu armele legale si normale ale democratiei, si anume prin VOT!

Cred cu tot sufletul ca este cazul sa le aratam odata pentru totdeauna acestor structuri care este adevarata semnificatie a cuvantului politica, un cuvant si un concept de care ei pana acum si-au batut joc, indiferent de culorile rosii, portocalii sau albastre pe care le-au afisat, indiferent de initialele pompoase pe care ni le-au aruncat in fatza si “doctrinele” pe care cu fala le-au fluturat.


Cred cu tot sufletul ca putem sa le aratam ce este aceea unitate, intr-o tara pe care au reusit sa o invrajbeasca, sa o jefuiasca de tot ce avea mai de pret, si nu ma refer aici neaparat la bogatii sau bani. Nu. Ei au reusit sa ne fure cele mai de pret lucruri: Visele si sperantele noastre si ale copiilor nostri.


De aceea, pentru ultima data va voi spune tuturor celor care am mai ramas intr-o tara care parca nu ne mai vrea: Ajunge! Desteapta-te Romane!



Capitolul 2 – ce dorim.

Partidul Desteapta-te Romane isi propune sa readuca in tara valoarea. Valoarea care se dobandeste prin munca, si munca ce se rasplateste prin bani, nu printr-o badjocura salariala cu care am fost invatati. Ni se tot spune ca romanul nu munceste! Chiar asa sa fie? Spuneti-le asta celor care-si rup spinarile pe campurile de capsuni din Spania, celor care construiesc case sau pun gresie in Italia sau Statele Unite, doctorilor plecati sa profeseze zi lumina in Germania sau tinerilor cercetatori din informatica, robotica, matematica sau fizica, plecati prin lumea larga. Despre ei vreti sa credem ca nu stiu ce este aceea munca, sau ei nu sunt tot romani? Sau cumva va referiti la cei care prin spitalele din tara noastra sau la catedra isi duc traiul de azi pe maine ca sa faca ceea ce credeau odata ca este chemarea lor? Sau poate taranilor care, ramanadu-le o casa care sta sa cada pe ei isi asteapta mai degraba sfarsitul decat un motiv pentru a mai munci?

Pentru ce sa mai munceasca oamenii in tara asta daca tot ce le-ati oferit in 20 de ani a fost doar mizerie? Si, bineinteles, 100 de lei la vot!


Noi, dragilor, vrem sa ne scuturam de trecutul acesta pe care ni l-ati oferit. Ajunge.


In primul rand vrem refacerea elitelor romanesti. Fie ca sunt elite stiintifice, culturale, sportive etc. Avem nevoie de ele. Iar ele trebuie rasplatite conform cu pregatirea, talentul si munca lor!


In al doilea rand vrem liniste. Noi nu vrem certuri si razbunari inutile care ne indeparteaza de la scopul nostru, nu vrem dosare si replici gen: “ciocu mic, ca acum noi suntem la putere!” Noi dorim aceasta putere pentru a ne reconstrui tara, pentru a avea din nou satisfactia muncii implinite si recunoscute. Noi nu ne vom pierde timpul cu actiuni si spectacole televizate in care sa cautam vinovati sau explicatii minciunilor noastre. Noi vrem sa construim si sa aducem valoare adaugata si, deci, bogatie acestei tari. Noi nu pretindem ca suntem de stanga sau de dreapta. Va lasam pe voi sa ne judecati. Bunul simt ne-a aratat ca o idee pe care voi o numiti liberala nu exclude grija fata de cel care are poate mai multa nevoie la un moment dat si pe care voi o numiti idee socialista. Dar daca ne veti judeca din punctul de vedere al echilibrului, atunci ne puteti numi partid de centru.


Si nu in ultimul rand, vrem sa ne recastigam demnitatea in lume. Intr-o Europa care vine astazi si ne “dojeneste” ca pe copilul retardat care nu poate sa faca nimic daca nu e tras de maneca. Iar voi, domnilor din PSD, PNL, PDL, UDMR sau care v-ati mai perindat pe aici, ati avut grija sa ii demonstrati ca din pacate nu se inseala.


Si, pentru ultima oara in acest document, va mai acordam atentie. Nu pentru ceea ce ati reprezentat ca structuri, ci pentru ca ati atras in randurile voastre specialisti pe care i-ati marginalizat, iar ideile lor au ramas ingropate undeva prin sertarele oportunistilor si nepotilor ridicati la ranguri de demnitari, care se mirau cum sa va mai perie, doar-doar vor ajunge un “sefulet” mai mare. Pe acesti specialisti, indiferent de partidul in care au fost ingropati, ii chemam alaturi de noi. Pentru a-si vedea ideile puse in practica necenzurate, nealterate si neadaptate intereselor voastre marunte.


Alaturi de acestia ii chemam pe toti cei care, din motive pe care nu mai are rost sa le enumar, si-au parasit tara preferand sa fuga decat sa incerce sa se lupte cu morile de vant, pe tinerii masteranzi sau doctoranzi la cele mai prestigioase universitati din strainatate si din tara, pe toti cei care stiu ca prin valoarea, judecata si munca lor pot sa ne ajute la reconstructia tarii si societatii noastre.



Capitolul 3 – cum vom proceda


Pasul 1 - Inchegarea unui nucleu de 250-300 de specialisti, manageri de top si experti care sa acopere posturile de conducere de la nivelul ministerelor si esaloanelor 2, 3 si 4. Acestia nu vor fi numiti pe criterii politice, ci conform CV-ului, experientei si notorietatii lor profesionale. Singura lor politica va fi aceea de aducere in normalitate a domeniilor pe care le conduc, avand ca finalitate cresterea nivelului de trai al tuturor romanilor.

Pasul 2 – Organizarea unui grup de experti care au ca obiectiv redactarea in maxim sase luni de la infiintare, a unui intreg set de dosare cu programe de atragere a fondurilor europene, astfel incat toti banii care pana acum nu au fost accesati – o parte din ei, banii nostri!! - sa se intoarca in tara prin implementarea acestor programe.

Pasul 3 – Restructurarea aparatului adminisrativ si a fortei de munca din regiile controlate de stat. La acest capitol, rolul cel mai important il vor avea asociatiile patronale si conducerile celor peste 200.000 de IMM-uri si peste 150.000 de SRL-uri care vor atrage cate 1 sau 2 oameni din sectorul bugetar si a caror capacitate de absorbtie totala este de 800.000 de oameni. Pentru toti cei care vor implementa aceasta reconversie a fortei de munca vor exista facilitati de ordin fiscal, suportabile dintr-un buget neincarcat cu costuri aberante de personal.
Tot in acesat pas al restructurarii se va crea, in maximum un an, un sistem informatic centralizat care sa unifice toate institutiile statului, realizandu-se prin aceasta eliminarea birocratiei

Pasul 4 – Rescrierea legislatiei romanesti. Din pacate, dupa revolutia de la 1989, autoritatile au improvizat niste seturi de legi care actualmente au mai mult un rol distructiv decat unul de constructie. Ni se spune ca nu avem justitie! Nu, dragii mei, noi nu avem legi bune! Cinci sau sase cabinete mari de avocatura ale tarii vor rescrie toate acele legi care dau loc la ambiguitati sau franeaza dezvoltarea societatii, care ne dau batai de cap si ne fac sa ne intrebam de ce totul merge anapoda. In conditiile in care voi veti acorda incredere acestui partid, ajutandu-l sa obtina majoritatea in parlamentul unicameral, aceasta schimbare a legislatiei se va face in maximum 2 ani. Caci fara o majoritate care sa lucreze pentru toti, nu vom reusi sa fim decat o voce pe care sistemul o va inabusi de cate ori va avea ocazia.

Acest proces de rescriere a legislatiei va avea loc impreuna cu revizuirea odata pentru totdeauna a Constitutiei Romaniei, revizuire care va avea ca finalitate eliminarea momentelor penibile de contestare a legalitatii in raport cu prevederile constitutionale.


In acest capitol se va acorda o atentie deosebita legilor importante ale tarii, precum legea codului fiscal, legea functionarului public, legea raspunderii administrative, legea muncii sau legea invatamantului. Iar acestea sunt doar simple exemple, varful unui iceberg legislativ care a reusit sa scufunde o societate intreaga, aruncand-o pe o cale fara intoarcere.



Capitolul 4 - concluzii


Toti pasii enumerati anterior vor avea, la randul lor, o intreaga paleta de sub-capitole, dar care vor fi dezvoltate de specialistii din fiecare domeniu. Noi nu suntem aberanti sa sustinem ca ne pricepem la toate lucrurile deodata. Este apanajul celor care au pregatirea necesara pentru a le dezvolta si implementa, in liniste si fara “directii” de la centru, pentru ca stim sa invatam din greseliile trecutului. Pe acestia ii chem, in primul rand, alaturi de noi, pentru ca fara ajutorul lor nu vom fi cu nimic mai buni decat ceilalti. Vom fi ca un fel de Conventie Democrata mai mica, doar ca nu vom avea 10.000 de specialisti, ci doar inca 10.000 de oportunisti gata sa mai puna mana pe ce-a mai ramas de furat.

Va rog, spuneti si voi: Ajunge!

Caci tot ceea ce ne intereseaza la ora actuala este doar viitorul. Un viitor care sa fie redat acestei tari si pentru care sa nu fim judecati mai tarziu de catre copiii nostri.


In speranta ca aceasta lupta inceputa astazi se va materializa la urmatoarele alegeri, las deschisa lista celor care cred ca tara noastra, Romania, mai are un viitor.


De acum totul depinde doar de voi. Eu sunt un singur om, care a avut increderea si curajul de a spune: DESTEAPTA-TE ROMANE !

1. Mugur Mihaescu - CNP 1670602xxxxxx
2. ... e randul vostru ...

duminică, 4 iulie 2010

Sfârşitul banilor...

de Constantin D. Pavel

Nu iese fum fără foc, spune un proverb vechi de când lumea. Aşa că, atunci când auzim tot mai des despre „dispariţia banilor“, ar trebui să ne gândim ceva mai serios la această pro­blemă. Şi dacă nivelul curiozităţii creşte suficient încât să ne în­demne să cercetăm situaţia mai în profunzime, ajungem la concluzia din titlul acestui editorial: trăim vremurile în care banii, aşa cum îi ştiam noi, îşi dau obştescul şi, poate, bine-meritatul sfârşit.

Cunoaştem cu toţii că în lume există două clase so­­ciale, din punctul de vedere al avuţiei materiale: săra­cii şi bogaţii. (În basmul despre existenţa unei clase de mijloc nu mai cred nici mă­car copiii de grădiniţă în ziua de astăzi...)


Practic, săracii sunt cei care cred că banii există; ceilalţi, evident, ştiu că banii nu există şi tocmai de aceea sunt în tabăra bogaţilor. Săracii muncesc pentru bani (adică pentru ceva ce nu există), iar bo­gaţii... creează (ei construiesc vii­torul folosindu-se de puterea gândurilor; numai că, în deceniile din urmă, prin­tre adevăraţii bogaţi s-au infiltrat mulţi „săraci cu bani“ care cred că sunt bogaţi şi care au ajuns, din păcate, să îşi transpună gândurile sărace în realitate, creând şi mai multă sărăcie în lume).


Săracul înţelege banul astfel: vine avansul (sau lichidarea) şi banii pentru care s-a înţeles să muncească în acea lună îi intră în cont sau îi primeşte în mână. Îşi plăteşte din ei rata la casă, facturile de utilităţi, mâncarea, hainele şi o mul­ţime de alte lucruri importante pentru el şi membrii familiei lui. Banii săi dispar astfel din contul personal în conturile celor care deţin serviciile sau produsele de care el are ne­voie. Şi, peste fix o lună, o ia de la capăt... Iar acest model de viaţă îl tot repetă, an după an, până la finalul existenţei sale...


Aşa înţelege săracul banii şi rolul acestora.


Numai că, iată, vine deodată criza peste el şi, ca din senin, constată că... nu mai sunt suficienţi bani în lume. Contul său de economii (dacă are unul) se subţiază văzând cu ochii, valoarea proprietăţilor lui (dacă deţine aşa ceva) se di­minuează considerabil, firma unde lucrează nu mai are bani, patronul nu mai are bani, nici măcar statul nu mai are bani! Şi se întreabă nedumerit, scărpinându-se în creştet: unde au dispărut banii? Banii băncilor, ai companiilor de investiţii, ai fondurilor mutuale, ai producătorilor de automobile, ai investitorilor, ai statului, unde au dispărut? Unde s-au dus aceşti bani, care, cu puţin timp în urmă, se aflau acolo, în existenţa lui de zi cu zi?


Şi continuă să se întrebe la nesfârşit, fără şansa de a afla vreodată răspunsul. Fiindcă răspunsul adevărat, răspunsul care îi dă fiori reci ca gheaţa pe şira spinării, încalcă orice logică de-a lui: toţi acei bani pentru care el a muncit zi de zi, care păreau atât de reali, cu care putea cumpăra atâtea lucruri, erau... imaginari! Existau în „economia de suprafaţă“, însă odată ajunşi pe piaţa de ca­pital, se volatilizau.


De ce?


Fiindcă acţiunile au ajuns să fie evaluate şi cumpărate nu după valoarea lor reală, ci după ştiri, după zvonuri, după indici economici greu de cuantificat, după decla­raţiile politicienilor, după promisiunile preşedinţilor şi după o mulţime de alţi factori fără nici o legătură cu valoarea reală.


Astfel, piaţa de capital a „umflat“ preţul acţiunilor ani în şir, „umflând“ va­loarea banilor fără vreo co­respondenţă cu realitatea. Ban­cherii şi administratorii fondurilor de investiţii (acei „să­raci cu bani“ despre care aminteam înainte) au început să se joace cu ideea de bani, creând bani imaginari. Până la un anumit ni­vel, banii reali puteau exista; dincolo de acel nivel, ei erau pur şi sim­plu covârşiţi şi asfixiaţi de banii ima­gi­nari.


Când „săracii cu bani“ – confundaţi adesea de săracii din popor cu adevă­raţii bogaţi, ba chiar luaţi drept modele de urmat, din ne­fericire! – au ajuns la gradul cel mai înalt de lăcomie, au retras de pe piaţa de capital banii reali (purtători de valoare), lă­sând săracilor... banii imaginari. Şi astfel, primul bo­bârnac a fost dat lungului lanţ de piese de domino, care au început să se pră­bu­şească una după alta... Iar piesele de domino sunt... oamenii săraci, firmele ale căror clienţi sunt oamenii săraci, ţările a căror populaţie este majoritar săracă...


Practic, s-a ajuns acum în situaţia în care „săracii cu bani“ au declanşat un cancer financiar care nu mai poate fi vindecat după metodele cunoscute şi care îi va măcina şi pe ei, la fel cum îi va măcina pe toţi săracii lumii. Chimioterapia aplicată de guvernele tuturor ţărilor va duce la o slăbire accentuată a organismului societăţii umane la nivel planetar, urmând ca o hiper-mega-superinflaţie finală să spulbere însăşi ideea de bani! O spun toţi marii analişti economici, toţi marii specialişti în finanţe: omenirea a trăit „pe datorie“ şi, acum, a venit scadenţa!


Semne ale sfârşitului banilor se arată din ce în ce mai des. Chiar şi tu, dacă priveşti mai în adânc, le vei vedea. Mai în adâncul portofelului tău, vreau să spun... Vei descoperi acolo nişte carduri; pe ele sunt nişte idei de bani; când mergi la magazin şi cumperi ceva, apoi alegi plata cu cardul, practic, îţi achiţi marfa cu idei de bani transferate din contul tău în contul cu idei al ma­gazinului. Nu e nimic în neregulă cu această imagine, nu-i aşa? Ba chiar a ajuns ceva firesc!...


Însă... atenţie!... ideile de bani cu care operezi nu au valoare reală, ci doar virtuală! Dacă reţeaua electrică globală pică, toată averea ta, oricât ar fi ea de mare, dacă e depozitată în bănci, este... zero! Nu ai nimic, pentru că nu te poţi folosi de ea... Şi astfel ajungi unul dintre... „săracii oa­meni bogaţi“!


Gândeşte-te bine şi forţea­ză-ţi mintea să pătrundă în profunzimea acestui fenomen. Vei fi unul dintre puţinii care fac asta, să ştii! Cei mai mulţi semeni de-ai noştri aleg doar să se strân­gă în pieţe şi urle la gu­vernanţi... Tu, însă, dacă vei ju­deca situţia cu responsabi­litate şi curaj, vei descoperi şi soluţia. Singura viabilă, de altfel: investiţia în lucrurile care durează veşnic!...

miercuri, 23 iunie 2010

Ce a vrut Băsescu să explice...

de Constantin D. Pavel

Cu câteva săptămâni în urmă, preşedintele României a ieşit pe posturile de televiziune şi a anunţat un set de măsuri de austeritate pentru (doar) o parte a românilor. Aceste „măsuri dure îndreptate împotriva populaţiei“ au fost imediat înfierate de unii lideri ai opo­­ziţiei, pe aceleaşi posturi de televiziune. La câteva zile după aceea, preşedintele a apărut ia­răşi în public, într-o încercare de a explica de ce ţara a ajuns în situaţia de a fi luate aceste măsuri. Dacă a reuşit sau nu să ofere o imagine clară a ceea ce s-a întâmplat în România, nu pot aprecia pe deplin; pot însă afirma că problema este a întregului sistem politic românesc, problema este a românilor în totalitatea lor, şi voi încerca să sitetiz mesajul lui Traian Băsescu printr-o poveste pe care am primit-o pe e-mail, de la un prieten stabilit în Statele Unite.

Se spune că întâmplarea este reală şi ar fi avut un impact extraordinar asu­pra tuturor celor care au participat la ea şi, mai apoi, asupra celor care au auzit des­pre ea, într-un context sau în altul. Ea este, practic, o lecţie practică despre... socialism, din care românii cu siguranţă au foarte multe de învăţat.


Povestea începe cu un profesor de economie de la un colegiu, care a de­clarat că nu a picat niciodată pe cineva, individual, la examen, dar a picat, odată, o grupă întreagă de studenţi, pentru că au insistat că socialismul este funcţional şi că nimeni nu ar trebui să fie sărac sau bogat, ci toata lumea... egală.


Profesorul i-a privit lung, după care le-a spus:


— În regulă, domnişoarelor şi domnilor. Vom face, în această grupă, un experiment despre cum funcţionează socialismul. Începând de astăzi, notele tu­turor vor fi puse în funcţie de media pe clasă şi fiecare va primi aceeaşi notă.


După primul test, notele au fost mediate şi toţi au primit câte un 8. Stu­denţii care învăţaseră intens s-au supărat, iar cei care nu prea învăţaseră au fost bucuroşi.


Cum cel de-al doilea test se apropia, studenţii care învăţaseră mai puţin au învăţat şi mai puţin, iar cei care tociseră la primul test şi-au spus ca oricum vor fi depunctaţi, aşa că nu şi-au mai dat silinţa să înveţe la fel de mult.


Media celui de-al doilea test a fost nota 6! Şi nimeni n-a mai fost fericit.


La cel de-al treilea test, media notelor a fost 4! Au apărut printre studenţi certurile, acuzaţiile, ura şi nimeni nu a mai vrut să înveţe în beneficiul altuia. Şi, spre marea lor surpriză, la sfârşitul trimestrului au picat cu toţii examenul la eco­nomie.


Profesorul le-a explicat apoi că socialismul nu este o societate care să re­ziste probei timpului tocmai din acest motiv: când recompensa este mare, efortul pentru a avea succes este mare şi el. Dar când statul încearcă să îi recompenseze pe toţi în mod egal, nimeni nu va mai încerca şi nu va mai dori cu adevărat să aibă succes.


Iată un scurt paragraf din discursul acelui profesor, care sintetizează în­treaga situaţie economică a României:


„— Nu se poate legifera ca săracul să fie liber, iar bogatul în afara liber­tăţii. Căci ceea ce primeşte o persoană care nu a muncit trebuie produs de o altă persoană care, la rândul ei, nu primeşte valoarea a ceea ce a muncit.

Statul nu poate da cuiva ceva de pomană fără a lua mai înainte de la alt­cineva. Atunci când jumătate din populaţie observă că poate să nu muncească fiindcă cealaltă jumătate va avea grijă de ea, iar când jumătatea care munceşte realizează că nu prea mai are sens să mai muncească, pentru că alţii beneficiază de munca ei, atunci, dragi prieteni, domnişoarelor şi domnilor, acesta este sfârşitul acelei naţiuni.
Căci nu poţi multiplica bogăţia divizând-o.“

joi, 10 iunie 2010

Peripeţii cu o... uşă (2)

de Constantin D. Pavel

...lecţia continuă. Şi ce lecţie, Dumnezeule!

Aseară. A trecut bine de 21:00 şi n-am văzut nici o balama, nici o clanţă, nici o broască...

- Bună seara, zic. Domnul Cojocaru?

- Da, zice o voce puţin surprinsă şi vizibil temătoare, cu un vag accent moldovenesc.

- Tiberiu Ovidiu Cojocaru, patronul firmei de uşi "Piovra Business"?

- Da, spune mai apăsat.

Mă recomand, îi spun povestea cu uşa şi cu feroneria pe care o tot aşteptasem şi îmi răspunde, vizibil uşurat că nu sunt "altcineva", că rezolvă el problema... "până mâine la 12". Nu scuze, nu explicaţii, nu nimic...

- Bine, zic. Mă încred în cuvântul dumneavoastră şi mâine, până-n 12:00, aştept feroneria.

Azi. Se face 13:00. Nimic.

Sun iar la domnul Cojocaru Tiberiu Ovidiu, patronul unei firme de uşi cu o denumire predestinată, "Afacerea Caracatiţa". Şi-i spun ceea ce era evident: a trecut de mult ora convenită cu o seară înainte şi nu am văzut nici o clanţă...

- Şi pe cine să trimit? zice. Credeţi că-mi stă caru-n loc de o singură uşă? Am comenzi de nu-mi văd capul şi mă ţineţi de vorbă! Veniţi şi o luaţi de aici!

Şi-mi închide telefonul în nas. Scurt!

Consternare, furie, nervi, un amestec de emoţii ciudate, pe care orice român normal le simte când se loveşte de valorile greşite, deformate, ale roganilor. "Eşti fraier, ţi-am luat banii!" - asta e regula (singura regulă!) după care se ghidează micul buticar de uşi, aşa-zisul afacerist român, care a copiat, la o scară un pic mai mare, "afacerile" pe care le făceau ciungarii şi seminţarii de la poarta liceului unde am învăţat pe vremuri: bişniţăreau un produs oarecare şi tot ce îi interesa erau banii. Nu mulţumirea clientului, nu politeţea, nu onoarea personală, nu satisfacerea şi respectarea omului care le calcă pragul, doar banii!

Afacerile gen "Caracatiţa" şi-au întins, însă, tentaculele nocive asupra întregii Românii şi continuă să prospere pentru că patronii asemeni unui Cojocaru Tiberiu Ovidiu au, pur şi simplu, tupeu. Şi mizează pe acest tupeu pentru a-şi atinge ţelul - banii -, fără să îi intereseze că acei bani şi tot ceea ce vor face cu ei vor purta de-a pururi mirosul înşelătoriei!

Până la urmă m-am dus personal şi mi-am luat clanţa, balamalele şi broasca, plătite încă de sâmbătă, chiar dacă mi-a fost de-a dreptul silă să calc din nou în cuibul acela de hoţi. Pentru că cei de la "Piovra Business" sunt, pur şi simplu, hoţii timpului meu!

Lecţia învăţată azi?

Într-o ţară ţiganizată, numai tupeul te ajută să răzbaţi!

Dar dacă unii, pur şi simplu, nu pot avea tupeu?... Dacă unii, sărmanii, o minoritate din ce în ce mai restrânsă, încă mai cred în civilizaţie, în valori umane şi în Viaţă?... Mai este oare locul lor aici, în această Românie în care, pe zi ce trece, stilul de viaţă, limbajul, atitudinea, moravurile, muzica, ţinuta, tonalitatea vocilor celor slabi de înger devin tot mai ţigăneşti?...

Aceste biete marionete, aceste biete trupuri umblătoare, fără gândire proprie, pur şi simplu se adaptează pentru a supravieţui în acest mediu ţiganizat. Şi înghit mizeria, pentru că nu au alt orizont...

Dar dacă eu şi alţii ca mine nu o putem înghiţi? Ce să facem? Cui să ne plângem? Încotro să mergem?...

Aştept un răspuns de la voi, cei care veţi citi acest material...

Şi vă rog să vă amintiţi acest nume, "Piovra Business", când veţi decide să vă luaţi uşi ori auziţi că vreun prieten doreşte vreo uşă... Scutiţi-vă de durere şi staţi departe de... Caracatiţă!

miercuri, 9 iunie 2010

Peripeţii cu o... uşă

de Constantin D. Pavel

Orice ni se întâmplă în viaţă este menit să ne ofere una sau mai multe lecţii valoroase. Dacă învăţăm sau nu din ele, ţine de atitudinea fiecăruia. Eu am ales, cu ceva ani în urmă, să analizez toate situaţiile din viaţa mea care îmi răscolesc emoţiile - fie în sens pozitiv, fie negativ - şi să extrag din ele lecţiile valoroase. Această decizie, pot spune cu mâna pe inimă, mi-a schimbat viaţa şi m-a făcut să văd lucrurile din existenţa mea cu mai multă claritate.

Povestea pe care o voi împărtăşi cu voi astăzi este plină de astfel de lecţii valoroase.

Peripeţiile au început sâmbătă după-amiază, când am plecat cu soţia mea la Valea Cascadelor, o zonă plină de depozite cu tot felul de articole pentru casă şi grădină. Căutam o uşă de interior, una simplă, normală... o uşă. Am luat-o din magazin în magazin şi ne-am plimbat mai bine de o oră; peste tot ni se spunea ce nu se poate face, în loc să ni se ofere soluţii la problema noastră. "Vânzători" apatici, care nu îşi cunosc marfa şi nici nu îşi dau interesul să o cunoască, simpli roboţi explicând consumatorului date tehnice fără nici un rost, turuind de zor despre presiuni pe centimetru pătrat, despre materiale revoluţionare şi despre desing-uri "străineze" - fără însă a ştii măcar cum se traduce cuvântul "design". Am plecat de acolo năuciţi...

Pe stradă, dincolo de o spălătorie auto, am mai descoperit câteva standuri cu uşi... Am intrat şi am zis că l-am apucat pe Dumnezeu de picior! Un tânăr amabil, dezinvolt şi... ascultător.

- Alexandru, s-a recomandat.

A ascultat cu atenţie ce dorim şi apoi, fără prea multe vorbe, ne-a arătat marfa. A pus câteva întrebări pertinente şi ne-a făcut o ofertă: o uşă echipată complet, la 330 de lei.

- Dacă achitaţi pe loc, transportul este gratuit. Dar nu mai putem astăzi. Însă luni cu siguranţă v-o aducem!

Am acceptat, am scos banii, am achitat, am luat factura şi chitanţa, am luat un exemplar dintr-o dispoziţie de livrare şi, răsuflând uşuraţi, am plecat acasă.

Week-end-ul s-a scurs în linişte (ca într-o casă în care se zugrăveşte şi se repară...) şi pace. Şi a sosit ziua de luni.

Pe la 14:30 primesc un telefon de la Alexandru:

- Vă rog, nu vă supăraţi, putem să vă aducem uşa mâine dimineaţă, că astăzi nu avem pe nimeni care să meargă în zona dumneavoastră?

Vorbisem cu şeful echipei de meseriaşi care lucrau la casă să îmi pună ei uşa, marţi, aşa că am fost de acord.

- Vă mulţumesc, domnule Pavel, pentru înţelegere! mi-a spus spus, politicos, Alexandru. Mâine dimineaţa, la prima oră, vor lua băieţii uşa din depozit şi o să v-o aducă.

A venit ziua de marţi. Dimineaţă, nimic. Meşterul mă întreabă:

- Când vine uşa?

Îşi organizaseră şi ei lucrările de aşa natură încât să includă şi montarea uşii, apoi reparaţia pereţilor pe lângă ea.

Pun mâna pe telefon şi sun la Alexandru.

- Nu au venit? Staţi că sun la depozit şi mă interesez.

Aştept. Se face prânzul.

- Domnul Pavel, zice Alexandru, am vorbit la depozit şi pe la patru vor fi la dumneavoastră. A fost garda financiară...

"Şi ce dacă a fost garda financiară", îmi zic în gândul meu. Şi accept ora patru.

Pe la cinci mă sună un tânăr care zice:

- Sunt "cutare"... (Îmi pare rău, dar nu i-am reţinut numele.) Sunt la depozit şi încarc uşa. Puteţi să îmi spuneţi cum ajung la dumneavoastră?

Ii explic. De-a fir a păr...

Pe la şapte seara apare cu o Dacie papuc, cu mai multe uşi în ea. Tânărul, grăbit nevoie-mare, mă întreabă:

- Aveti serpisori?

Rămân interzis.

- Ce să am?!!

- Serpisori.

Zic:

- Nu am. Am avut viermişori în copilărie, dar şerpişori niciodată...

- La uşă, zice. Aveţi model cu şerpişori?

Atunci m-am dumirit. La cele trei "S"-uri din sticlă de pe uşă, ei le spuneau "şerpişori"...

Aprob. El ia uşa (învelită în carton şi folie) şi mi-o lasă în curte, rezemată de casă. Eu iau un pachet mai mic, cu tocul de sus. El ia unul mai lung, cu tocurile laterale. Mi le rezeamă şi pe acelea de casă.

Apoi se intoarce la Dacie, scoate o foaie de hârtie, o pune pe capotă şi-mi zice:

- Semnaţi aici că v-am adus uşa.

Iau pixul şi semnez ca mi-a adus uşa. Ca primarul...

Pleacă. Mă întorc în curte. Soţia mea şi meserişii desfăceau cartoanele, să admire uşa aleasă încă de sâmbătă.

Frumoasă, minunată, mirosea a lemn şi a nou.

- Dar unde sunt balamalele, clanţa, încuietoarea? întreabă meşterul.

Desfacem celelalte pachete. Nimic.

Îl sun pe băiatul cu Dacia papuc. Îi spun ce şi cum.

- Îmi pare rău, zice, le-am uitat la depozit... Sunaţi la Alexandru ca rezolvă el.

Sun la Alexandru.

- Vorbesc eu cu băiatul şi o rezolvăm în seara asta! promite Alexandru.

Mă sună peste cinci minute:

- Am vorbi cu băiatul şi are el nişte balamale prin maşină. O să vi le aducă pe acelea după ce termină de montat o uşă, pe la Autostrada Soarelui... Vine diseara!

Azi dimineaţă, miercuri. Se face 12 şi nu apare nimeni. Sun iar la Alexandru.

- O să vorbesc la depozit, să trimită pe cineva...

Mă sună peste cinci minute.

- Domnul Pavel, nu au pe nimeni.

- Păi şi eu cum montez uşa, fără balamale?

- Nu puteţi dumneavoastră să veniţi până la noi, la depozit, să ridicaţi clanţa şi balamalele?

Mi-a sărit muştarul!

- Vă rog să rezolvaţi problema, fiindcă nu eu am uitat clanţa la depozit! Puneţi-vă omul care nu şi-a făcut treaba bine să rezolve problema pe timpul lui liber, nu pe timpul meu!!!

- Ok, zice Alexandru. O să vorbesc la depozit...

Peste o jumătate de oră mă sună o voce feminină, de la depozit. Ton înţepat, pus pe harţă, îmi spune la ce s-au gândit ei:

- Sunt Ana-Maria. Veniţi dumneavoastră şi vă luaţi clanţa, fiindcă aseară aţi semnat că aţi primit tot, când v-a adus uşa!

Am rămas încremenit!

- Am semnat, ce-i drept, zic, însă am constatat lipsa feroneriei la foarte puţin timp după plecarea băiatului de la dumneavoastră şi el a recunoscut că a uitat clanţa, broasca şi balamalele la depozit!

- Nu contează, zice Ana-maria. Aţi semnat, nu e treaba noastră! Nu am nici o echipă disponibilă. Toate sunt pe teren şi, oricum, dumneavoastră aveţi numai o uşă...

Am făcut explozie!

I-am zis câte-n lună şi-n stele, despre moralitate, despre logică, despre valori, despre uşă, despre timp, despre patronul lor, despre atitudine... Şi degeaba am zis!

A rămas ca în seara aceasta, la ora 20:00, să îmi aducă cineva feroneria... Dar e ca şi când ei mi-ar face o imensă favoare!...

Aştept să se facă ora 20:00, să vedem ce se întâmplă...

Nu fac încă publice numele firmei şi nici al patronului. Aştept să văd cum se va definitiva povestea. Însă voi purta o discuţie cu patronul, un tânăr de 28 ani, care sunt convins că habar nu are că afacerea îi este sabotată de propriii angajaţi, de atitudinea şi valorile lor greşite.

Lecţiile din spatele poveştii cu uşa?

* Niciodată nu mai semna, Cătăline, ca primaru'!

* Niciodată nu mai da banii înainte, Cătăline, ca la curve!

* Niciodată, Cătăline, să nu mai ai încredere în cei care au chiar şi cea mai mică urmă de roganizare! (iar în vocea, accentul şi glasul Annei-Maria se citea din plin roganizarea)!

* Crede, însă, Cătăline, te rog, încă mai crede că în această ţară mai există Fiinţe Umane, că încă mai există valori reale, chiar dacă zilnic constaţi dizolvarea lor din ce în ce mai accentuată în marea masă de rogani!

* Crede, Cătăline, că mai există şansa ca această ţară frumoasă să se îndrepte spre lumină, chiar dacă - aşa cum spunea un prieten de-al tău, psihiatru - numărul proştilor creşte exponenţial!

* Crede, Cătăline, în Dumnezeu şi roagă-te pentru sufletele pierdute ale românilor ţiganizaţi în obiceiuri, limbaj şi atitudine! Iartă-i, Doamne, că au fost atât de slabi şi ajută-i(ne) să vadă Adevăratele Valori ale Vieţii!

(va urma... când îmi vor aduce feroneria)

miercuri, 2 iunie 2010

Ajunge!!!

de Constantin D. Pavel

O stare de insecuritate, de teama perfida, domneste in Romania de aproape doua saptamani.

AJUNGE!!!

Apucati-va de treaba cu incredere in Dumnezeu si in viitorul pe care El vi-l pregateste, cu incredere in voi insiva si in puterea voastra de a va construi viata. Frica nu face decat sa va afunde si mai mult in mizerie!

AJUNGE!!!

Redeveniti Oameni si bucurati-va de Viata!

NOI SUNTEM STAPANII VIETII NOASTRE, ASA CA, PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU, COMPORTATI-VA CA NISTE STAPANI!!!

Dati mai departe aceasta adresa, sa alungati frica din sufletele romanilor!

joi, 27 mai 2010

Râsul la mormânt

de Mircea Cărtărescu

Provin dintr-o familie săracă. Nu mă laud cu asta, dar nici nu pot s-o uit. Una dintre cele mai persistente amintiri ale mele e despre părinţii mei care, seară de seară, timp de treizeci de ani, cât am locuit cu ei, făceau socoteala tuturor cheltuielilor de peste zi. Niciodată nu le ajungeau banii. În casă erau patru persoane şi un singur salariu.

Azi, părinţii mei trăiesc dintr-o singură pensie şi, credeţi-mă, nu dintre cele nesimţite. Eu însumi ştiu prea bine ce înseamnă sărăcia. Am cunoscut cozile şi frigul de dinainte, am cunoscut inflaţia înnebunitoare de după. Timp de douăzeci de ani nu am câştigat nimic din scrisul meu, am trăit din salariul de profesor şi am susţinut din el o familie.

Cunosc şi eu socotelile de fiecare seară şi trasul de bani până la chenzină. E motivul pentru care n-am putut fi niciodată un om de dreapta sau, mai curând, am putut fi raţional, dar niciodată sufleteşte. Fără să fiu nici un om de stânga, ştiu de ce e nevoie de protecţie pentru cei slabi, cei fără noroc, fără şanse, pentru cei care nu fac faţă într-o lume a performanţei. Sunt la mijloc între cruzime şi populism, fără să ader nici la una, nici la alta. Nu pot aproba, deci, îngrozitorul sacrificiu care se cere astăzi compatrioţilor mei, chiar dacă mi se spune că e "răul cel mai mic".

Nu pot înţelege de ce oamenii cei mai amârâţi din România de azi, cei cu viaţa cea mai năpăstuită, cu veniturile cele mai mici, trebuie să-şi ia ultima bucată de pâine de la gură ca să salveze statul român. Mi se spune că statul român nu-i poate susţine, dar statul român uită să-mi explice cum se face că a tolerat, odată cu creşterea sărăciei generale, o creştere nemaiauzită a bogăţiei speciale. Nu mi se explică în ce fel am ajuns, în doar douăzeci de ani, o ţară de tip sud-american, în care câteva sute de familii posedă o bogăţie egală cu a sute de mii de alte familii.

Niciodată nu mi s-a explicat cum, prin ce mecanisme legale, a putut fi posibil să creşti ca venituri, în câţiva ani, de la zero lei şi zero bani, la miliarde. Prin ce forme legale, prin ce privatizări legale, prin ce licitaţii legale, de douăzeci de ani încoace, sub toate guvernările, fără excepţie, România a fost împărţită în câteva sute de bucăţi care-au fost dăruite câtorva sute de oameni?

Nu vreau să înţelegeţi că sunt adeptul "haiduciei" fiscale. Nu cer naţionalizări, confiscări şi deposedări de avere. Nu sunt anticapitalist şi ştiu că în clasa de mijloc există oameni care au câştigat cinstit, cu o risipă enormă de muncă şi inteligenţă, fiecare ban de care se bucură azi. Nu orice avere este însă sănătoasă, nu orice avere e sursă de bunăstare generală. Cele mai multe averi de la noi sunt obscene, maladive cumulări obţinute prin reţele subterane politico-economice. Ele nu îmbogăţesc, ci sărăcesc, secătuiesc statul de puterile sale, îi distrug sistemul judiciar, îl împotmolesc în corupţie.

Nu cer confiscarea, ci verificarea lor, elucidarea împrejurărilor în care câteva mii de oameni au ajuns putred de bogaţi prin conspiraţie securistică, furt calificat şi trafic de influenţă. Clasa politică de la noi trebuie odată să înţeleagă că sub oblăduirea ei a apărut un stat al nedreptăţii sociale, că impasul în care suntem azi i se datorează în întregime şi că e măcar în interesul ei, dacă nu al ţării, să schimbe starea de fapt. Căci un stat nedrept social şi fără respectul legilor va fi întotdeauna un stat instabil, primitiv, cu o clasă politică ameninţată. Un stat dispreţuit, pe drept cuvânt, de lumea civilizată.

Am mai spus-o: în România nu există, ca pretutindeni, corupţi, ci un sistem al corupţiei. Este mecanismul care produce sărăcia, conspiraţia care subminează statul. De aceea este monstruos şi nedrept să-i pedepseşti a doua oară pe cei săraci şi să te prefaci mai departe că nu-i vezi pe cei vinovaţi de sărăcia lor.

Nu este cinstit să tai un sfert din salariul unui medic sau al unui profesor, să ştirbeşti venitul, oricum insuficient, al unui pensionar, ca să scoţi ţara din groapa de acum. Nu este nici eficient. Poate vom ieşi basma curată de data asta, dar vom cădea imediat în groapa următoare, căci statul român, aşa cum este el azi, nu poate să nu fie sărac.

Cu atât mai cinice, "ca râsul la mormânt" ar fi spus Eminescu, sunt exerciţiile de demagogie de pe canalele mercenare de televiziune, unde vezi zilnic mogulii plângând cu lacrimi de crocodil soarta celor pe care ei înşişi i-au adus în sapă de lemn, prin subminarea continuă a statului de drept. Niciodată hoţii n-au strigat mai tare "prindeţi hoţii"!...

marți, 25 mai 2010

Mecanismul Crizei Financiare

de autor necunoscut

Unii intâmpina dificultati in a intelege mecanismul crizei. Pentru cei mai multi, acesta le apare ca ceva extrem de complicat si cu origini obscure. In fond, este mai simplu decât ne-am putea inchipui. Cineva a avut inspiratia de a sintetiza aceasta stare intr-un scenariu compus din zece etape. Iata-l:

1. Ion are o crâsma. Pentru a-si spori vânzarile, el decide sa le ofere clientilor (majoritatea - betivani notorii) bautura pe datorie. Isi noteaza cu grija datoria fiecarui client, tinând astfel un bilant al creditelor acordate. Pe masura ce se raspândeste vorba ca Ion te serveste acum in schimbul promisiunii de a plati in viitor, numarul clientilor creste, iar vânzarile de bautura asijderea. Pe faza, Ion profita de ocazie si scumpeste tuica si berea.

2. Un consilier bancar abil isi da seama ca afacerea lui Ion este de viitor si ii acorda acestuia un credit pentru dezvoltarea cârciumii. Creditul este garantat cu creantele acumulate de Ion - promisiunile de plata ale betivanilor care ii trec pragul.

3. Superiorii consilierului bancar - baieti destepti, cu indelungata expertiza in mobilizarea resurselor financiare - refinanteaza creditul acordat lui Ion prin emisiunea a trei tipuri de obligatiuni, garantate, desigur, cu datoriile alcoolicilor: BEAU-BOND, BEAT-BOND si VOMIT-BOND.

4. Aceste titluri financiare sunt cumparate si tranzactionate apoi pe piata internationala. Multi investitori nu inteleg ce inseamna aceste obligatiuni si cu ce sunt garantate. Cu toate acestea, cererea pentru ele creste, alimentata de cresterea continua a cotatiilor.

5. Intr-o buna zi, cu toate ca preturile continua sa urce, managerul de risc al unei banci (concediat ulterior, fiindu-i reprosata atitudinea pesimista) decide ca este timpul sa ceara plata datoriilor acumulate de betivii care frecventeaza crâsma lui Ion.

6. Datornicii nu au cum sa plateasca. Ion nu isi poate rambursa creditul contractat de la banca si intra in faliment.

7. Obligatiunile BEAU-BOND si BEAT-BOND isi pierd 95% din valoare. VOMIT-BOND sta ceva mai bine, valoarea ei stabilizându-se dupa o prabusire de 80%.

8. Furnizorii cârciumii lui Ion intâmpina serioase dificultati financiare, dupa ce clientul lor a inchis portile si dupa ce obligatiunile in care investisera masiv si-au pierdut valoarea. Furnizorul de tuica este preluat de o firma concurenta, iar fabrica de bere intra in faliment.

9. Banca este salvata de la faliment de catre Guvern, in urma unor consultari dramatice intre partidele politice.

10. Fondurile necesare acoperirii pierderilor sunt obtinute prin impozitele platite de catre persoanele care nu consuma alcool.

vineri, 21 mai 2010

E bine să ai prieteni

de Constantin D. Pavel

Astăzi este ziua mea... Şi încă de dimineaţă am început să răspund la telefon, să citesc SMS-uri şi emailuri cu urări de bine, de prosperitate şi de sănătate. Le întorc cu mare drag înapoi, tuturor prietenilor mei de pretutindeni!

Vă iubesc pe toţi!

E aşa de bine să ai prieteni şi să ştii că ceea ce faci ajută semenilor tăi!...

vineri, 7 mai 2010

Co(n)centrarea

de Constantin D. Pavel

Capacitatea de a duce lucrurile la bun sfârşit, de a finaliza ceea ce încep, este una dintre trăsăturile de bază ale oamenilor de succes de pretutindeni, indiferent de domeniul în care activează. Cum izbutesc ei să facă acest lucru cu, apa­rent, o atât de mare uşurinţă? Ani la rând am încercat să îmi dau seama şi, pentru o bună perioa­dă de timp, am crezut că am descoperit secretul lor: concentrarea.

De curând, însă, în timp ce lucram la o carte care se cerea definitivată la o dată anume, am constatat că secretul oamenilor de succes este altul, mult mai adânc şi mai încărcat de sem­nificaţii. Şi vă spun cu mâna pe inimă, o dată ce am aflat acest secret, toate succesele şi insuccesele din viaţa mea au căpătat sens, şi-au dez­văluit resorturile interioare. Privite din acest punct de vedere, toate realizările personalităţilor din societatea omenească par atât de uşor de în­de­plinit, atât de uşor de dus până la capăt.


Dacă tu, dragul meu cititor, crezi în continuare – cum şi eu am crezut – că ţelurile se re­alizează prin concentrare, te rog, din acest mo­ment, uită de asta! E o minciună, o piedică în calea dezvoltării tale persoanle, o stavilă în ca­lea realizării propriilor vise! Da, prin concentra­re poţi înfăptui multe lucruri, dar nu vei fi sa­tis­făcut de ele decât pe moment. Pe când, apli­când secretul adevăraţilor oameni de succes, vei putea înfăptui tot ce are sens pentru tine şi îţi vei simţi sufletul împlinit pe deplin!


Secretul, marele şi supremul secret al suc­cesului încărcat de semnificaţie, este... atenţie! ...centrarea!


A fi centrat înseamnă a fi acolo, în ceea ce faci, în proporţie de 100%, căci ceea ce faci este, de fapt, ceea ce eşti!


Atunci când te concentrezi, îţi impui să uiţi de toate pentru că trebuie să duci la final lucrul început. Practic, te obligi pe tine să faci doar ce trebuie făcut şi nimic altceva. Mult timp am trăit în această eroare şi aveam impresia că aceasta-i calea... Ba i-am mai îndemnat şi pe alţii să facă la fel, prin viu grai, prin CD-urile, în ar­ticolele şi în cărţile mele. Tuturor, spăşit, vă cer iertare! Căci adevărul este altul...


Atunci când te centrezi, uiţi de toate tocmai pentru că faci acel lucru şi îl vei duce la în­deplinire nu pentru că trebuie, ci pentru că asta îţi aduce şi mai multă satisfacţie, pe măsură ce proiectul avansează!


Mare diferenţă, aşa-i? Uriaşă!


Mie îmi place să scriu, să împărtăşesc al­­tora gândurile, sentimentele, trăirile şi desco­peririle mele. Chiar acum, când aştern aceste cu­vinte pe hârtie (pentru că încă mai scriu de mână, pe hârtie, în vechiul şi „demodatul“ stil din seco­lul trecut...), când îţi dezvălui ţie toate aces­te mi­nunate descoperiri, simt că trăiesc cu adevărat şi că îmi împlinesc menirea, că fac ceea ce Dum­nezeu mă îndeamnă să fac. Şi sunt fericit!


Cu vreo două săptămâni în urmă am fost cu maşina la reparat (a intrat o pietricică între plăcuţa de frână şi disc, dacă te întrebi cumva care a fost problema...) la un mecanic recoman­dat de un prieten bun, într-un sat din afara Bucu­reştiului. Florin (aşa îl cheamă pe „meşter“) nu e mecanic cu patalama, meseria lui fiind cu totul alta – însă îi place atât de mult să re­pare ma­şini, încât şi-a făcut un renume greu de ega­lat în această profesie. Mi-a fost recomandat astfel: „Lasă-l să-ţi asculte maşina şi o să-ţi spună exact ce are!“ L-am lăsat să facă asta; a condus vreo 200 de metri şi mi-a zis care e pro­blema; a descoperit pietricica exact acolo unde a spus că se află. Mi-a făcut, de asemenea, şi alte recomandări valoroase, de care acum ţin cont şi le pot observa veridicitatea.


Acest om este centrat pe ceea ce face! Practică această activitate cu atâta pasiune, în­cât sufletul i se umple de plăcere şi chipul îi ra­diază de fiecare dată când poate să facă o ma­şinărie să meargă din nou. Acesta e darul lui, primit de la Dumnezeu, pe care îl împărtă­şeşte semenilor săi. Şi satisfacţiile curg din toate păr­ţile: şi sufleteşti şi financiare şi de relaţio­nare. E împlinit şi se simte îm­plinit, pentru că este... centrat! Face ceea ce e menit să facă, iar atunci când face, uită de sine, uită de toate, părând con-centrat asupra muncii sale!


Mai presus de centrare mai există un se­cret. E cel care stă la teme­lia tuturor realiză­rilor mă­reţe ale Ome­nirii. Este vorba despre... co-centrare!


Aceasta este capacitatea de a atrage oa­­meni centraţi pe un anumit domeniu, pe o anumită activitate, de a-i pune la un loc şi de a crea o echipă în care cu toţii uită de toate pentru că sunt pe deplin implicaţi în proiect.


Cele mai bune familii, cele mai bune com­panii, cele mai bune echipe sportive, cele mai bune orches­tre, au această minunată capacitate, de a se co-centra pe obiectivele perso­nale, în concordanţă cu obiectivul central, bine definit şi înţeles de către toţi. Astfel de comunităţi umane – fie că e vorba de o celulă simplă, soţ-soţie, fie de una complexă, cum ar fi o multinaţională –, respectă principiul co-centrării. Şi, evident, suc­cesul şi împlinirea nu întârzie să apară...

joi, 29 aprilie 2010

O, Om!

de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul

O, om, ce mari răspunderi ai
De tot ce faci pe lume,
De tot ce spui, în scris sau grai
De pilda ce la alţii dai,
Căci ea, mereu, spre iad sau rai
Pe mulţi o să îndrume.

Ce grijă trebuie să pui
În viaţa ta, în toată,
Căci gândul care-l scrii sau spui
S-a dus ... în veci nu-l mai aduni
Şi vei culege roada lui
Ori viu, ori mort, odată.

Ai spus o vorbă; vorba ta,
Mergând din gură-n gură,
Va-nveseli sau va-ntrista,
Va curăţi sau va-ntina,
Rodind sămânţa pusă-n ea
De dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt .. cuvântul scris
E-un leac sau o otravă,
Tu vei muri, dar tot ce-ai scris
Rămâne-n urmă drum deschis
Spre moarte sau spre paradis,
Spre-ocară sau spre slavă.

Ai spus un cântec, versul tău
Rămâne după tine
Îndemn spre bine sau spre rău,
Spre curăţie sau desfrâu,
Lăsând în inimi rodul său
De har sau de ruşine.

Arăţi o cale; calea ta
În urma ta nu piere,
E calea bună sau e rea,
Va prăbuşi sau va-nălţa,
Vor merge suflete pe ea
Spre cer sau spre durere.

Trăieşti o viaţă ... viaţa ta
E una, numai una,
Oricum ar fi, tu nu uita
Cum ţi-o trăieşti vei câştiga
Ori fericire pe vecie,
Ori chin pe totdeauna.

O, om! Ce mari răspunderi ai,
Tu vei pleca din lume,
Dar ce ai spus, prin scris sau grai
Sau laşi prin pilda care-o dai
Pe mulţi, pe mulţi, spre iad sau rai
Mereu o să-i îndrume.

Deci nu uita ... Fii credincios
Cu grijă şi cu teamă
Să laşi în urmă luminos,
Un semn, un gând, un drum frumos,
Căci pentru toate, neîndoios,
Odată vei da seamă.

CITESTE O CARTE PE LUNA, ASCULTA UN CD PE ZI - SI VEI PUTEA APOI SA FII!

DEZVOLTARE PERSONALA LA SUPERLATIV
http://www.pavcon.ro