Sfârşitul banilor...

de Constantin D. Pavel

Nu iese fum fără foc, spune un proverb vechi de când lumea. Aşa că, atunci când auzim tot mai des despre „dispariţia banilor“, ar trebui să ne gândim ceva mai serios la această pro­blemă. Şi dacă nivelul curiozităţii creşte suficient încât să ne în­demne să cercetăm situaţia mai în profunzime, ajungem la concluzia din titlul acestui editorial: trăim vremurile în care banii, aşa cum îi ştiam noi, îşi dau obştescul şi, poate, bine-meritatul sfârşit.

Cunoaştem cu toţii că în lume există două clase so­­ciale, din punctul de vedere al avuţiei materiale: săra­cii şi bogaţii. (În basmul despre existenţa unei clase de mijloc nu mai cred nici mă­car copiii de grădiniţă în ziua de astăzi...)

Practic, săracii sunt cei care cred că banii există; ceilalţi, evident, ştiu că banii nu există şi tocmai de aceea sunt în tabăra bogaţilor. Săracii muncesc pentru bani (adică pentru ceva ce nu există), iar bo­gaţii... creează (ei construiesc vii­torul folosindu-se de puterea gândurilor; numai că, în deceniile din urmă, prin­tre adevăraţii bogaţi s-au infiltrat mulţi „săraci cu bani“ care cred că sunt bogaţi şi care au ajuns, din păcate, să îşi transpună gândurile sărace în realitate, creând şi mai multă sărăcie în lume).

Săracul înţelege banul astfel: vine avansul (sau lichidarea) şi banii pentru care s-a înţeles să muncească în acea lună îi intră în cont sau îi primeşte în mână. Îşi plăteşte din ei rata la casă, facturile de utilităţi, mâncarea, hainele şi o mul­ţime de alte lucruri importante pentru el şi membrii familiei lui. Banii săi dispar astfel din contul personal în conturile celor care deţin serviciile sau produsele de care el are ne­voie. Şi, peste fix o lună, o ia de la capăt... Iar acest model de viaţă îl tot repetă, an după an, până la finalul existenţei sale...

Aşa înţelege săracul banii şi rolul acestora.

Numai că, iată, vine deodată criza peste el şi, ca din senin, constată că... nu mai sunt suficienţi bani în lume. Contul său de economii (dacă are unul) se subţiază văzând cu ochii, valoarea proprietăţilor lui (dacă deţine aşa ceva) se di­minuează considerabil, firma unde lucrează nu mai are bani, patronul nu mai are bani, nici măcar statul nu mai are bani! Şi se întreabă nedumerit, scărpinându-se în creştet: unde au dispărut banii? Banii băncilor, ai companiilor de investiţii, ai fondurilor mutuale, ai producătorilor de automobile, ai investitorilor, ai statului, unde au dispărut? Unde s-au dus aceşti bani, care, cu puţin timp în urmă, se aflau acolo, în existenţa lui de zi cu zi?

Şi continuă să se întrebe la nesfârşit, fără şansa de a afla vreodată răspunsul. Fiindcă răspunsul adevărat, răspunsul care îi dă fiori reci ca gheaţa pe şira spinării, încalcă orice logică de-a lui: toţi acei bani pentru care el a muncit zi de zi, care păreau atât de reali, cu care putea cumpăra atâtea lucruri, erau... imaginari! Existau în „economia de suprafaţă“, însă odată ajunşi pe piaţa de ca­pital, se volatilizau.

De ce?

Fiindcă acţiunile au ajuns să fie evaluate şi cumpărate nu după valoarea lor reală, ci după ştiri, după zvonuri, după indici economici greu de cuantificat, după decla­raţiile politicienilor, după promisiunile preşedinţilor şi după o mulţime de alţi factori fără nici o legătură cu valoarea reală.

Astfel, piaţa de capital a „umflat“ preţul acţiunilor ani în şir, „umflând“ va­loarea banilor fără vreo co­respondenţă cu realitatea. Ban­cherii şi administratorii fondurilor de investiţii (acei „să­raci cu bani“ despre care aminteam înainte) au început să se joace cu ideea de bani, creând bani imaginari. Până la un anumit ni­vel, banii reali puteau exista; dincolo de acel nivel, ei erau pur şi sim­plu covârşiţi şi asfixiaţi de banii ima­gi­nari.

Când „săracii cu bani“ – confundaţi adesea de săracii din popor cu adevă­raţii bogaţi, ba chiar luaţi drept modele de urmat, din ne­fericire! – au ajuns la gradul cel mai înalt de lăcomie, au retras de pe piaţa de capital banii reali (purtători de valoare), lă­sând săracilor... banii imaginari. Şi astfel, primul bo­bârnac a fost dat lungului lanţ de piese de domino, care au început să se pră­bu­şească una după alta... Iar piesele de domino sunt... oamenii săraci, firmele ale căror clienţi sunt oamenii săraci, ţările a căror populaţie este majoritar săracă...

Practic, s-a ajuns acum în situaţia în care „săracii cu bani“ au declanşat un cancer financiar care nu mai poate fi vindecat după metodele cunoscute şi care îi va măcina şi pe ei, la fel cum îi va măcina pe toţi săracii lumii. Chimioterapia aplicată de guvernele tuturor ţărilor va duce la o slăbire accentuată a organismului societăţii umane la nivel planetar, urmând ca o hiper-mega-superinflaţie finală să spulbere însăşi ideea de bani! O spun toţi marii analişti economici, toţi marii specialişti în finanţe: omenirea a trăit „pe datorie“ şi, acum, a venit scadenţa!

Semne ale sfârşitului banilor se arată din ce în ce mai des. Chiar şi tu, dacă priveşti mai în adânc, le vei vedea. Mai în adâncul portofelului tău, vreau să spun... Vei descoperi acolo nişte carduri; pe ele sunt nişte idei de bani; când mergi la magazin şi cumperi ceva, apoi alegi plata cu cardul, practic, îţi achiţi marfa cu idei de bani transferate din contul tău în contul cu idei al ma­gazinului. Nu e nimic în neregulă cu această imagine, nu-i aşa? Ba chiar a ajuns ceva firesc!...

Însă... atenţie!... ideile de bani cu care operezi nu au valoare reală, ci doar virtuală! Dacă reţeaua electrică globală pică, toată averea ta, oricât ar fi ea de mare, dacă e depozitată în bănci, este... zero! Nu ai nimic, pentru că nu te poţi folosi de ea... Şi astfel ajungi unul dintre... „săracii oa­meni bogaţi“!

Gândeşte-te bine şi forţea­ză-ţi mintea să pătrundă în profunzimea acestui fenomen. Vei fi unul dintre puţinii care fac asta, să ştii! Cei mai mulţi semeni de-ai noştri aleg doar să se strân­gă în pieţe şi urle la gu­vernanţi... Tu, însă, dacă vei ju­deca situţia cu responsabi­litate şi curaj, vei descoperi şi soluţia. Singura viabilă, de altfel: investiţia în lucrurile care durează veşnic!...