Despre criza...

Iata ce Suntem!!!

Puterea vine din interior

de Constantin D. Pavel

Multă vreme am am crezut că puterea vine din exterior, din lucruri, din funcţii, din distincţii, din proprietăţile împrăştiate peste tot ori din banii care zac în conturile băncilor. Şi că, dacă ai de toate, ai acces la de toate – şi astfel poţi cunoaşte cu adevărat ce e puterea.

Mă uitam cu un sentiment de invidie la cei care aveau o casă, mă uitam cu dorinţă la cei care aveau maşină, mă uitam cu jind la hainele lor scumpe, de marcă. Apoi mă uitam la casa în care stăteam eu cu chirie, la autobuzul cu care călătoream zilnic, la blugii mei hărtăniţi şi la pantofii ori adidaşii scâlciaţi. Mă uitam la toate acestea fără să-mi dau seama că, de fapt, posesiunile lor nu erau ale lor, erau ale... tuturor!

Târziu (dar nu într-atât de târziu încât să nu mă mai pot bucura de rezultate!) am realizat că puterea pe care eu o doream fusese în mine dintotdeauna şi că ce trebuia să fac pentru a o scoate la iveală, pentru a se materializa în viaţa mea, era să îmi doresc din adâncul fiinţei mele să o dăruiesc celorlalţi! Această idee era împotriva firii, împotriva educaţiei pe care o aveam, împotriva programărilor care îmi conduceau existenţa, dar cu cât o analizam mai atent, cu cât o aprofundam cu mai multă responsabilitate, cu atât devenea mai evident că era adevărul.

Puterea freamătă în noi, abia aşteptând să o eliberăm şi să o împărtăşim lumii întregi!

Puterea e aidoma unui armăsar nărăvaş, niciodată încălecat sau scos la păşune, care arde să-şi arate posibilităţile nesfârşite pe câmpul care i se aşterne infinit înainte-i. Cu toţii ţinem încătuşat înlăuntrul nostru un astfel de armăsar plin de putere şi nu ştim aproape deloc de ce e în stare. Ne complacem să ne târâm picioarele prin viaţă, în loc să-l încălecăm şi să pornim val-vârtej către cele mai îndepărtate şi interzise zări ale Fericirii de Sine...

Am avut curajul de a-l elibera. O vreme s-a jucat cu mine şi mult efort mi-a trebuit să-l pot ţine în frâu. În frenezia lui mi-a scăpat de câteva ori, aruncându-se nestăvilit în bătăturile altora, cărora cu umilinţă le cer scuze acum pentru stricăciunile pe care el le-a făcut. În cele din urmă, însă, după câţiva ani buni în care l-am studiat cu mare atenţie, în care l-am analizat cu o minuţiozitate uneori de-a dreptul bolnăvicioasă, am descoperit cum îl pot înfrâna. Apoi mi-a fost uşor să-l determin să-mi asculte comenzile.

Deseori îl las liber, să zburde unde doreşte prin lumea asta mare, dar când îl fluier scurt, ascuţit, apare ca de niciunde, lăsându-mă să mă bucur din plin de calităţile lui minunate. Mă priveşte cu ochii lui calzi şi parcă îmi mulţumeşte că l-am eliberat din închisoarea fiinţei mele. Şi-i simt fericirea...

Iar drept mulţumire, el mă duce în fiecare zi exact acolo unde vreau eu. Aidoma celebrilor companioni vorbitori ai feţilor-frumoşi din poveşti, mă povăţuieşte de bine şi îmi arată calea spre tărâmul fermecat pe care mintea mea îl poate închipui.

E-atât de îmbătător sentimentul acesta, de a călări armăsarul puterii interioare către ceea ce îţi doreşti, e atâta libertate în această senzaţie, e-atâta pace şi împlinire de sine, încât viaţa întreagă se rezumă doar la un lucru: iubirea de a trăi! Simplu, total şi etern!

Fă tot posibilul să îţi eliberezi şi tu acest armăsar minunat al puterii tale interioare şi lasă-te purtat către orizontul îndepărtat al celor mai frumoase vise pe care viaţa ţi le oferă. Trăieşte din plin, simplu, total şi etern! Căci tu eşti puterea din viaţa ta, eşti celebrarea vieţii tale, eşti tot ceea ce eşti!...

Ziua Îndrăgostiţilor

de Constantin D. Pavel

Mâine e Ziua Îndrăgostiţilor!...

Poimâine e Ziua Îndrăgostiţilor!...

Răspoimâine e Ziua Îndrăgostiţilor!...

Dacă suntem îndrăgostiţi cu adevărat, nu avem nevoie de o zi anume din an! De exemplu, relaţia pe care o am cu femeia care îmi e soţie datează din 6 septembrie 1986 şi de atunci au trecut nu mai puţin de 8193 de zile. În tot acest timp ar fi trebuit să petrec, împreună cu soţia mea, 22 de Zile ale Îndrăgostiţilor... Extrem, extrem de puţine, faţă de câte au fost de fapt! Căci, dacă stau bine să mă gândesc, cred că pot număra pe degete zilele în care, într-adevăr, nu am simţit nici un fel de iubire pentru ea! Da, au mai fost şi zile din acestea, pe care le regret enorm, însă majoritatea pe vremea când relaţia noastră nu se distilase suficient... În rest, nu mi-am putut scoate din minte fiinţa ei; oriunde am mers, oricât de departe m-am aflat de ea - chiar şi atunci când între noi doi se afla întreg globul pământesc! - tot am simţit cum ne leagă, puternic şi total, acel fir invizibil de emoţie intensă numit dragoste!

Tot timpul e Ziua Îndrăgostiţilor pentru cei îndrăgostiţi! Aşa că ziua de mâine e o zi foarte nefastă din acest punct de vedere; căci ea vine să amintească celor doi că au fost cândva îndrăgostiţi şi că ar trebui să se comporte ca atare, măcar pentru încă o zi! Ce falsitate... Şi ce pierdere enormă...

O floare dăruită femeii iubite poate face din fiecare zi o Zi a Îndrăgostiţilor! Un zâmbet tandru şi o privire galeşă dăruită de femeie soţului ei poate face din fiecare zi o Zi a Îndrăgostiţilor! O strângere de mână, pe stradă, ori un sărut furat în trecere unul pe lângă celălalt, pot face din fiecare zi o Zi a Îndrăgostiţilor! Aşa că ce-i cu minciuna asta de mâine?!...

Dacă vă iubiţi, iubiţi-vă Total şi faceţi din fiecare zi a vieţii voastre trăită împreună, o Zi a Îndrăgostiţilor! Iubiţi-vă soţia, domnilor, din adâncul fiinţei! Iubiţi-vă soţul, doamnelor, din adâncul fiinţei! Fiţi, în fiecare zi, Iubire Totală unul pentru celălalt, căci va veni o zi... da, va veni o zi... în care ea... sau el... se vor duce atât de departe încât vă veţi dori ca doar globul pământesc să vă despartă!...

Să fiţi iubiţi!...

Cateheze

de Constantin D. Pavel

Vă recomand cu cea mai mare căldură lucrarea Părintelui Ierodiacon Gamaliel Sima, de la Mănăstirea Antim, din Bucureşti - CATEHEZE - Sfânta Taină a Căsătoriei. Nu mă voi apuca să o laud, fiindcă vorbele mele ar fi prea seci pentru a putea descrie încărcătura spirituală şi emoţională din această carte.
Tot ce pot să fac e să extrag diverse pasaje şi să vi le ofer, dimpreună cu posibilitatea de a comanda această carte, pentru a o simţi în mâinile tale şi a te bucura de ea, de la Libraria Virtuală.
Cartea arată aşa:

Iar acum, zicerile promise:

"Cel ce învaţă din greşeli se înţelepţeşte, dar înţelept cu adevărat e cel ce învaţă din greşelile altuia."

"Dumnezeu este iubire şi ne-a creat pentru iubire."

"Dumnezeu le-a creat pe toate cele ce sunt şi pe om, nedeosebite din punct de vedere al sfinţeniei vieţuirii, ca să aibă o legătură vie între ele şi cu Dumnezeu."

"Toate puterile sufleteşti concură în actul iubirii, dar voinţa este motorul. Dacă vrei, poţi să iubeşti, dar numai să ştii pe cine iubeşti şi de ce trebuie să iubeşti, ca iubirea ta să fie deplină."

"Iubirea este posibilă numai între persoane egale, cu libertate egală, în stare să spună: “Da, şi eu te iubesc!”. Altfel este siluire, e viol, e ură şi nu este iubire."

"Motorul iubirii e voinţa de a iubi."

"Bărbatul şi femeia sunt creaţi de Dumnezeu complementari şi toată viaţa lor este marcată de această complementaritate."

"La mare preţ este statornicia într-o singură iubire şi numai aceasta este considerată taină înaintea lui Dumnezeu. Nunta a doua este un pogorământ pentru neputinţa firii omeneşti a unora. Cei recăsătoriţi primesc numai o binecuvântare a Bisericii şi ritualul nunţii acesteia conţine mai mult rugăciuni de iertare şi de pocăinţă, iar preotul care a slujit nu are voie să participe la petrecerea unei asemenea nunţi, sub ameninţarea caterisirii."

"Era un musulman care avea un harem numeros şi într-o bună zi le zice femeilor sale aşa: “Ştiţi, dragele mele, vine o vreme când în viaţa bărbatului se schimbă unele lucruri şi el ajunge la o răscruce. Viaţa mea, de acum se va schimba…m-am îndrăgostit de alt harem “."

Poveste...

de Ştefan Bănică Jr.

S-au văzut prima oară într-o seară de mai,
S-au plăcut, el avea părul scurt, ea bălai.
Parcă se cunoşteau, ochi în ochi se priveau,
Ca şi când timpul ar sta în loc.

Nu ştia ce să-i spună şi se fâstâcea,
El era cu doi ani mai în vârstă ca ea.
La acelaşi liceu, cu acelaşi troleu mergeau
Dar fără să fi ştiut.

Se întâmplă oare, să ajungi să îţi găseşti
O jumătate cu care toată viaţa ai să trăieşti?

Peste-un timp şi-au dat mâna şi s-au logodit.
Se iubeau, erau tineri şi n-aveau nimic.
Însă nu mai conta, erau doar el şi ea
Într-o poveste cum n-a mai fost.

Se întâmplă oare, să ajungi să îţi găseşti
O jumătate cu care toată viaţa ai să trăieşti?

Mai târziu, nici pe ei anii nu i-au iertat
Ea purta ochelari, el era grizonat.
Şedeau lângă copii, senini ca-n prima zi
Şi se gândeau la o seară de mai...
Se gândeau la o seară de mai...
Se gândeau la o seară de mai...

Vremea mea de rezonat...

de Constantin D. Pavel

Pe lungul drum al zilei de azi, dragă cititorule, simt nevoia unor momente de împăcare interioară şi de regăsire a direcţiei în care mă îndrept. Numesc asta „vremea mea de rezonat“; mai în glumă, mai în serios, Florina îi spune, referindu-se, bineînţeles, doar la mine, „re-sonat“! Râdem, fiindcă ştiu că... „are“ dreptate... Şi ne iubim şi prin asta...

Oricum, „vremea mea de rezonat“ se poate petrece oriunde şi oricând. Rezonez în tramvai sau autobuz, rezonez când merg pe stradă, rezonez la volanul maşinii, rezonez în faţa calculatorului, rezonez când mă aflu la orizontală, aşteptând să mă ia somnul, rezonez când simt nevoia să-mi reîncarc bateriile. A rezona, în accepţiunea mea, este sinonim cu „a simţi pe deplin“.

Sunt momente, de-a lungul zilei, în care suntem atât de concentraţi asupra a ceea ce avem de făcut şi avem, în acele clipe, impresia că timpul lucrează împotriva noastră, încât tensiunea în care muncim devine extrem de obositoare, uneori chiar de nesuportat. Atunci avem nevoie – simţim nevoia! – de relaxare! Dar cum să te relaxezi când termenul de predare a lucrării este... ieri, când facturile sunt neplătite, când creditorii bat la uşă... şi tot aşa? Cum să te relaxezi când „viaţa nu te slăbeşte deloc“? Oh, am auzit expresia de mai sus de atâtea ori încât stau şi mă gândesc dacă nu cumva oamenii sunt traşi la indigo?

„Viaţa nu mă lasă...“ „Viaţa nu mă slăbeşte nici o clipă...“ Ştii cine sunt cei ce spun aşa ceva? Perdanţii! Rataţii! Indivizii care lasă „viaţa“ să-i conducă unde vrea ea, în loc să-şi conducă ei viaţa unde vor! Aceşti oameni se autocondamnă la o existenţă de-a dreptul morbidă, de bou care se bagă singur cu capul sub jugul greu al vieţii.

Vestea proastă este că şi eu am dat vina pe... viaţă, până la 31 de ani. Da, am fost un... loser! Iar vestea bună este că acum nu mai sunt! Cum a fost posibil aşa ceva? Printr-o simplă schimbare de optică...

Dar, să revenim la „vremea de rezonat“... Cum fac eu când simt că „nu mai pot“, că „nu mai rezist“, că am „nervii întinşi la maximum“? Mă opresc şi privesc în jur! Deschid larg ochii şi urechile, văd ce se petrece lângă mine şi mă concentrez să aud, să înţeleg şi să simt toate sunetele, imaginile şi mirosurile care mă înconjoară. E suficient să-mi fixez privirea pe ce se mişcă în jurul meu, ca să văd viaţa! Apoi... să aud viaţa!... Şi apoi... să simt viaţa!...

Văd, aud şi simt în cele mai neaşteptate locuri şi în cele mai neobişnuite momente – dar aceasta numai după îndelungi exerciţii. La început îmi venea destul de greu să-mi golesc mintea de probleme, de necazuri, de griji şi de tot felul de închipuiri „importante“ care-mi mâncau sufletul. Dar citisem că această tehnică este cea mai bună şi că eficienţa ei este maximă dacă o practici cu perseverenţă cel puţin trei luni. Drept pentru care nu am dezarmat – am continuat până mi-a reuşit!

Dificil nu este să reuşeşti, dificil este să perseverezi până reuşeşti!

Când intru în rezonanţă cu ceea ce se întâmplă în jurul meu, simt că mă leg din nou la sursa principală de energie a existenţei mele: Viaţa! Când aud păsărelele cântând, oamenii vorbind, vântul şuierând, frunzele copacilor şuşotind aprins, maşinile alergând şi ţipând înnebunite din claxoane şi frâne, pe şoselele peticitei Românii, mă cuplez la tot acest univers fascinant de sunete şi îmi trag seva, picătură cu picătură, pentru a putea merge mai departe, şi astăzi, pe lungul drum al zilei. Sunt sunete care îmi plac şi sunete care îmi displac. Dar şi unele şi celelalte fac parte din Viaţă şi conţin acel ceva indescriptibil de care eu am nevoie pentru putea a continua!...

Apoi mă concentrez să văd – o altă sursă deosebită de energie! Mai deunăzi, în timp ce mă întorceam de la contabila mea (o doamnă deosebită, pe care o stimez ca pe mama...), mi-au răsărit în faţă... două vrăbii! Cu penele învolburate, dând din aripi să se omoare, ţipând una la alta ca gaiţele, se certau de mama focului, în plin trotuar, chiar printre oameni! Atât de impresionat am fost de momentul acela neobişnuit, încât m-am oprit brusc în loc, să privesc cele două certăreţe bucureştene. Bineînţeles, persoana care mergea în spatele meu nu a văzut că mă opresc... şi a intrat în plin în mine!

„Pardon!... Scuzaţi!... Vrăbiile... Ce vrăbii?!... Astea!... Ah!?... Ce frumos!?...“

Am rezonat cu vrăbiile acelea până când şi-au luat zborul, mutându-şi câmpul de luptă într-un copac înfrunzit de la marginea şoselei. Atâta energie vitală mi-a indus această „fază“ simplă de Viaţă, că m-am simţit bine dispus câteva ore la rând! Şi chiar şi-acum, când rememorez întâmplarea ca să ţi-o pot reda ţie, simt fiori de plăcere străbătându-mi sufletul.

Momente din acestea sunt cu duiumul în jurul nostru, pe parcursul fiecărei zile. Trebuie doar să deschidem ochii şi mintea, pentru a le extrage energia, pe care s-o lăsăm apoi să ne fortifice. Cu toţii avem momente dificile, zile bune şi zile proaste; cu toţii avem, însă, şi „faze“ de Viaţă din care ne putem extrage forţa de a continua. Diferenţa dintre cei care înving şi cei care pierd o face atitudinea faţă de astfel de momente!...

===============================================
Extras din volumul "Lungul drum al zilei de azi...", de Constantin D. Pavel, care va apărea în curând la Editura PAVCON. Detalii pe www.pavcon.ro

Doi Monştri Sacri - îmbătaţi-vă cu Artă!

de Constantin D. Pavel

Când ţi-e greu, ascultă-i...
Când ţi-e bine, ascultă-i...
Pe timp de criză, aceşti doi monştri sacri fac bine la spirit!
Fiţi ceea ce vreţi să fiţi şi nu uitaţi să iubiţi!
Eu vă iubesc pe toţi!!!

Locurile sunt oameni

de Constantin D. Pavel

Am trecut deunăzi prin „oraşul“ Găeşti, judeţul Dâmboviţa. Mai precis pe strada Republicii, care este, de fapt, fostul sat Arsuri. Am fost nevoit să merg cu maximum 5 km pe oră, din cauza gropilor imense din asfaltul şoselei. Soţia mea este din zonă, aşa că am parcurs acel drum de sute de ori în douăzeci de ani de căsnicie, atât pe jos, cât şi cu maşina. Dar niciodată, niciodată nu a arătat aşa cum a ajuns să arate acum!

Despre drumurile din centrul „oraşului“ Găeşti, ce să mai vorbim, că sunt la fel de distruse ca toate drumurile din judeţ. Dacă nu aş fi ştiut cum arătau înainte şi nu aş fi avut cu ce face comparaţie, nu m-ar fi surprins atât de mult, pentru că drumurile din România nu sunt, în general, motiv de laudă. Însă rapiditatea cu care Găeştiul a fost distrus m-a făcut să caut explicaţii. Şi am ajuns la o concluzie de-a dreptul dureroasă: nu locurile s-au distrus primele, ci oamenii, pentru că locurile sunt, de fapt, oameni!

Aşezarea aceasta, cândva mândria judeţului Dâmboviţa datorită emblemei industriei frigotehnice româneşti, fabrica de frigidere Arctic, a devenit în ultimii cinci ani un „oraş“ (pur şi simplu îmi e extrem de jenă să scot ghilimelele!) care stă să se prăbuşească în el însuşi! Totul pare o ruină, de la drumurile imposibile, la blocurile decojite, casele atinse de mizerie, gardurile şi plantele acoperite de un strat gros de praf, pe care nici o ploaie nu mai reuşeşte să-l spele, câmpurile căzute în paragină. Ţi se rupe sufletul, pur şi simplu, privind imaginea aceasta dezolantă, desprinsă parcă dintr-un film alb-negru despre aşezările de după al doilea război mondial.

Dacă ridici privirea de pe mediul înconjurător şi o fixezi asupra oamenilor, te înfiori şi mai tare. Îţi dai repede seama că ce se întâmplă în exterior e o urmare firească a ce se întâmplă, mai întâi, în interior. Majoritatea găeştenilor pe care i-am văzut par letargici, abrutizaţi, lipsiţi de viaţă, simpli zombi, trăind parcă doar pentru litra de ţuică luată pe datorie de la vreun birt murdar... Iar cei ce par a avea ceva viaţă în ei, cum deschid gura îţi dai seama, după accent, că au ajuns şi mai rău: s-au manelizat! Nici unuia nu îi mai pasă de locul în care trăieşte, nici unul nu mai dă doi bani pe Găeşti! Pentru că, de fapt, nici unul nu mai dă doi bani pe sine însuşi! Lipsa valorilor reale din viaţa lor i-a distrus iremediabil!

Anul trecut am ţinut câteva seminarii în vestul ţării şi am avut ocazia să văd satele şi oraşele de acolo. Oamenii din acele sate şi oraşe sunt falnici, drepţi, cu privirile curate, iubind vizibil locurile în care s-au născut, mândrindu-se cu ele şi cinstindu-le prin tot ceea ce fac, în fiecare zi a vieţii lor. Gospodari adevăraţi, responsabili din interior către exterior! Şi se vede asta din plin!

De ce Găeştiul a ajuns unde a ajuns, iar... Târgu Mureş, ca să dau un exemplu concret, pare că a înflorit? Datorită primarilor, administraţiei, poliţiei, oamenilor de afaceri, profesorilor, medicilor, părinţilor, a tuturor adulţilor şi copiilor...În Târgu Mureş am fost la un grătar, într-o după-amiază, pe un deal din apropierea oraşului; câteva zeci de familii au fost acolo în acea zi, bunici, părinţi, adolescenţi, copii, chiar şi bebeluşi. Şi deşi erau zeci de autoturisme din care răzbătea muzică, la un volum civilizat, nu am auzit nici măcar preţ de o clipă vreo frântură de manea! Nici măcar un singur mesaj imoral ori vreun îndemn distrugător de vieţi.

La Găeşti şi în peste 80% din oraşele acestei ţării, din boxele date la maximum prin curţi şi apartamente se aud tot felul de mesaje distructive, care mai de care mai perverse şi mai insidioase, ucigând zi după zi bruma de decenţă şi responsabilitate din oameni. Televizoarele stau pe posturi TV care nu fac altceva decât să bombardeze non-stop cu zoaie minţile unor fiinţe îndobitocite de mafia politicienilor locali.

Ce e de făcut? Responsabilizarea celor care încă mai pot fi responsabilizaţi, prin orice mijloace şi pe orice căi. Re-educarea spiritului celor bolnavi de manelism şi implicarea celor neatinşi încă de boală în programe de ajutorare a suferinzilor. Crearea de forumuri de discuţii şi chiar întâlniri săptămânale, în diferite locaţii, în care minţile manelizate să fie aduse la normalitate. Altfel, tare mi-e teamă că, nu peste multă vreme, vom asista la căderea a 80% din populaţia României pe treapta cea mai de jos la care pot ajunge oamenii, de la manelizare la animalizare...

Viaţa întoarsă de dos...

de Autor necunoscut

Cea mai nedreaptă parte a vieţii este felul în care se termină.
Vreau să spun că viaţa e grea.
Îţi mănâncă foarte mult timp, iar la sfârşit cu ce te alegi? Cu o moarte. Ce-i asta, un cadou?
Cred că ciclul vieţii este pus pe dos.
La început ar trebui să învii din morţi, după care să trăieşti într-un azil de bătrâni, de unde vei fi dat afară atunci când vei ajunge prea tânăr, vei primi un ceas de aur şi te vei duce la muncă. Vei munci 40 de ani înainte să te bucuri de retragere. Te vei droga, te vei îmbăta, te vei distra, vei fi pregătit pentru facultate. Apoi liceul, şcoala generală, vei deveni copil fără nici o responsabilitate, apoi un bebeluş. Te vei duce în burta mamei, unde îţi vei petrece ultimele nouă luni plutind... şi vei sfârşi ca un orgasm.