Locurile sunt oameni

de Constantin D. Pavel

Am trecut deunăzi prin „oraşul“ Găeşti, judeţul Dâmboviţa. Mai precis pe strada Republicii, care este, de fapt, fostul sat Arsuri. Am fost nevoit să merg cu maximum 5 km pe oră, din cauza gropilor imense din asfaltul şoselei. Soţia mea este din zonă, aşa că am parcurs acel drum de sute de ori în douăzeci de ani de căsnicie, atât pe jos, cât şi cu maşina. Dar niciodată, niciodată nu a arătat aşa cum a ajuns să arate acum!

Despre drumurile din centrul „oraşului“ Găeşti, ce să mai vorbim, că sunt la fel de distruse ca toate drumurile din judeţ. Dacă nu aş fi ştiut cum arătau înainte şi nu aş fi avut cu ce face comparaţie, nu m-ar fi surprins atât de mult, pentru că drumurile din România nu sunt, în general, motiv de laudă. Însă rapiditatea cu care Găeştiul a fost distrus m-a făcut să caut explicaţii. Şi am ajuns la o concluzie de-a dreptul dureroasă: nu locurile s-au distrus primele, ci oamenii, pentru că locurile sunt, de fapt, oameni!

Aşezarea aceasta, cândva mândria judeţului Dâmboviţa datorită emblemei industriei frigotehnice româneşti, fabrica de frigidere Arctic, a devenit în ultimii cinci ani un „oraş“ (pur şi simplu îmi e extrem de jenă să scot ghilimelele!) care stă să se prăbuşească în el însuşi! Totul pare o ruină, de la drumurile imposibile, la blocurile decojite, casele atinse de mizerie, gardurile şi plantele acoperite de un strat gros de praf, pe care nici o ploaie nu mai reuşeşte să-l spele, câmpurile căzute în paragină. Ţi se rupe sufletul, pur şi simplu, privind imaginea aceasta dezolantă, desprinsă parcă dintr-un film alb-negru despre aşezările de după al doilea război mondial.

Dacă ridici privirea de pe mediul înconjurător şi o fixezi asupra oamenilor, te înfiori şi mai tare. Îţi dai repede seama că ce se întâmplă în exterior e o urmare firească a ce se întâmplă, mai întâi, în interior. Majoritatea găeştenilor pe care i-am văzut par letargici, abrutizaţi, lipsiţi de viaţă, simpli zombi, trăind parcă doar pentru litra de ţuică luată pe datorie de la vreun birt murdar... Iar cei ce par a avea ceva viaţă în ei, cum deschid gura îţi dai seama, după accent, că au ajuns şi mai rău: s-au manelizat! Nici unuia nu îi mai pasă de locul în care trăieşte, nici unul nu mai dă doi bani pe Găeşti! Pentru că, de fapt, nici unul nu mai dă doi bani pe sine însuşi! Lipsa valorilor reale din viaţa lor i-a distrus iremediabil!

Anul trecut am ţinut câteva seminarii în vestul ţării şi am avut ocazia să văd satele şi oraşele de acolo. Oamenii din acele sate şi oraşe sunt falnici, drepţi, cu privirile curate, iubind vizibil locurile în care s-au născut, mândrindu-se cu ele şi cinstindu-le prin tot ceea ce fac, în fiecare zi a vieţii lor. Gospodari adevăraţi, responsabili din interior către exterior! Şi se vede asta din plin!

De ce Găeştiul a ajuns unde a ajuns, iar... Târgu Mureş, ca să dau un exemplu concret, pare că a înflorit? Datorită primarilor, administraţiei, poliţiei, oamenilor de afaceri, profesorilor, medicilor, părinţilor, a tuturor adulţilor şi copiilor...În Târgu Mureş am fost la un grătar, într-o după-amiază, pe un deal din apropierea oraşului; câteva zeci de familii au fost acolo în acea zi, bunici, părinţi, adolescenţi, copii, chiar şi bebeluşi. Şi deşi erau zeci de autoturisme din care răzbătea muzică, la un volum civilizat, nu am auzit nici măcar preţ de o clipă vreo frântură de manea! Nici măcar un singur mesaj imoral ori vreun îndemn distrugător de vieţi.

La Găeşti şi în peste 80% din oraşele acestei ţării, din boxele date la maximum prin curţi şi apartamente se aud tot felul de mesaje distructive, care mai de care mai perverse şi mai insidioase, ucigând zi după zi bruma de decenţă şi responsabilitate din oameni. Televizoarele stau pe posturi TV care nu fac altceva decât să bombardeze non-stop cu zoaie minţile unor fiinţe îndobitocite de mafia politicienilor locali.

Ce e de făcut? Responsabilizarea celor care încă mai pot fi responsabilizaţi, prin orice mijloace şi pe orice căi. Re-educarea spiritului celor bolnavi de manelism şi implicarea celor neatinşi încă de boală în programe de ajutorare a suferinzilor. Crearea de forumuri de discuţii şi chiar întâlniri săptămânale, în diferite locaţii, în care minţile manelizate să fie aduse la normalitate. Altfel, tare mi-e teamă că, nu peste multă vreme, vom asista la căderea a 80% din populaţia României pe treapta cea mai de jos la care pot ajunge oamenii, de la manelizare la animalizare...