de Constantin D. Pavel
Zilele trecute am ajuns din nou la un oficiu poştal... (Oricât aş încerca să scap de această instituţie, se pare că nu voi reuşi curând. S-a transformat într-o sursă reală de inspiraţie sau... poate m-am transformat eu într-un masochist?!...) Aveam de trimis colete cu cărţi unor prieteni din ţară, iar fiinţa de dincolo de ghişeu (de care m-am mai "lovit" de câteva ori) nu s-a dezminţit nici de această dată. Pentru că erau mai multe colete, mi s-a cerut să fac un borderou de trimiteri poştale. Am procedat precum mi se ceruse, iar calculul valorii rambursului l-am făcut rotunjind la sutime, astfel că, pentru primul colet din borderou, aveam de plătit o taxă de 1,13 lei. Fiinţa a făcut şi ea calculul şi, uitându-se urât la ecranul calculatorului, a strigat:
— Trebuie să refaceţi borderou', domnu'! E greşit!
— Cum e greşit?! zic eu.
— Păi, mie programu' îmi dă 1,1 lei, iar dumneavoastră vă dă 1,13 lei.
— Pentru că am rotunjit la sutime, nu la zecimală...
— Nu ştiu la ce-aţi rotunjit, da' io nu le iau aşa... Programu' meu nu merge aşa!
M-am abţinut, am respirat adânc, am numărat până la cinci în gând şi am tras aceeaşi concluzie ca şi dăţile trecute: fiinţa nu ştia să facă nici măcar un calcul simplu şi se baza pe "program". Am încercat să-i dau soluţia:
— Tăiem sutimile şi rămân valorile corecte...
— Nu tăiaţi nimic! Îl refaceţi!! a strigat ea la mine. (Chiar a strigat!!!)
M-am întors către colega fiinţei, care părea mai destupată un pic:
— Vreţi, vă rog, să vă uitaţi dumneavoastră la borderou? E corect făcut, aşa că n-are nici un rost să îl refacem... Valoarea finală va fi aceeaşi atât în calculator, cât şi pe borderou.
— Eu nu mă bag! a mormăit colega, îngropându-şi şi mai mult capul în hârtiile din faţa ei.
Ca să n-o mai lungesc, până la urmă am refăcut borderoul, ca să scap mai repede de acolo!... Dar fiecare nume pe care fiinţa îl introducea în calculator a trebuie să-l aud strigat în gura mare de cel puţin două ori, adresa repetată orbeşte şi, ceea ce m-a exasperat cel mai tare, butoanele tastaturii încă erau prea amestecate pentru puterea ei de concentrare şi înţelegere!...
Când am urcat în maşină, după ce am terminat, m-am lăsat pe spate, am închis ochii şi m-am gândit de ce se întâmplă ce se întâmplă la poşta română şi de ce dau peste astfel de "lucrători" din ce în ce mai des? Răspunsul mi l-a oferit un prieten, mai demult, dar abia acum l-am conştientizat cu adevărat: "Dacă ar fi fost altfel de oameni, n-ar fi lucrat la poştă!"... Să fie salariile mici de vină? Să fie lipsa de şcolarizare preghişeu? Să fie lipsa de traininguri specializate? Să fie partenerul de viaţă de vină? Să fie prostia de vină?...
Înclin să cred că prostia e de vină... Ştiu că doare, ştiu că nu e frumos să pun etichete pe pachete fără să mă uit în interior, însă, n-o afirm numai eu... în ultimii ani, în România proştii s-au înmulţit peste măsură!
Înainte vreme, oameni ca fiinţa din spatele ghişeului de la poştă n-ar fi ajuns niciodată acolo! Dar fiindcă majoritatea celor cât de cât dezgheţaţi la minte au părăsit ţara, preferând "să se descurce" pe "afară", multe locuri de muncă au rămas neacoperite, ceea ce i-a determinat pe angajatorii-mamuţi să accepte chiar orice! Societatea românească este atât de bolnavă încât indivizi care au nevoie de şcoli ajutătoare au ajuns funcţionari publici sau lucrători cu publicul. Şi frustrarea cea mare vine când un astfel de individ încearcă şi reuşeşte să facă regulile!
Ce se poate face în atare situaţie?
Eu, de felul meu, sunt un optimist, însă şi optimismul are o linie de jos... dincolo de care începe pesimismul. Ei bine (sau ei rău, mai curând!), se pare că dacă ne-au trebuit 20 de ani să coborâm atât de jos, ne vor fi necesari 40 să ajungem unde eram acum 20! Iar pericolul cel mai mare e că nimeni nu se mai preocupă, la nivel de stat şi de organisme cetăţeneşti, să facă educaţie-de-bază, nimeni nu mai dă doi bani pe o astfel de educaţie! Cei şapte ani de-acasă au rămas doar doi...
Ce se poate face în această situaţie?
Acum, la această oră târzie din noapte, când scriu aceste rânduri, înclin să cred că mai nimic...
Idei, articole, eseuri, povestiri, nuvele, poezii, dialoguri reale sau imaginare, toate pentru tine, cel ce cauti fericirea... Ne gasesti pe http://www.pavcon.ro
joi, 28 august 2008
duminică, 24 august 2008
Nimici
de Constantin D. Pavel
Ne chinuim atât de mult să facem câte ceva în viaţă, depunem atâta efort, şi când colo e atât de simplu să trăim din plin, să gustăm fiecare zi dăruită de Dumnezeu cu atâta dărnicie, extrăgând din ea esenţă de bine şi de frumos...
Ne zbatem să umplem golul din noi cu lucruri materiale şi cu realizări "de palmares", crezând că celorlalţi le pasă de ceea ce facem, spunem sau avem noi. De fapt, nimănui nu-i pasă cu adevărat decât de el, de ceea ce e în el. Când în suflet e pace, e pace şi în viaţă. Când în inimă e bine, e bine şi în viaţă...
Oamenii sunt însă mici, mici de tot, şi odată cu înaintarea în vârstă, sufletele şi inimile lor se micşorează într-atât de mult încât nici măcar o fărâmă de viaţă nu mai are loc acolo. Aleargă să realizeze vise materiale măreţe, plătind aceste vise cu propria viaţă, neştiind, neînchipuindu-şi că ele pot fi realizate şi cu alt preţ...
Iar timpul, neutru ca întotdeauna, nu aşteaptă pe nimeni...
Astăzi am fost la cumpărături într-un hipermarket.
De ceva vreme mi-am făcut un obicei din a mă opri într-un loc circulat, într-o "intersecţie" dintr-un astfel de magazin, aşteptând până ce soţia mea înghesuie în cărucior cele trebuincioase... – o aştept acolo şi urmăresc cu atenţie oamenii. Îi analizez şi încerc să înţeleg ceva din toată această vânzoleală, această febră a cumpărăturilor.
Astăzi mi-au atras atenţia trei muncitori chinezi. Când i-am văzut, mi s-a strâns inima atât de tare, încât aproape că am simţit fizic durerea sufletului. Erau sărăcăcios îmbrăcaţi, murdari, obosiţi şi dezorientaţi...
Şi m-am gândit la aceşti oameni, plecaţi de-acasă cu mari sacrificii, pentru a ajunge să muncească pe şantierele din România, ca să poată trimite copiilor lor o pâine în plus...
Ceea ce m-a impresionat teribil au fost palmele şi antebraţele lor: mari, noduroase, muncite... Fără să exagerez, cred că acestea au fost palmele cele mai muncite pe care le-am văzut în viaţa mea!...
Şi pentru ce? Pentru ce?...
Indiferent cât de mult vor munci în România, tot săraci vor rămâne... La fel de săraci precum conaţionalii noştri plecaţi să trudească pe ogoarele Spaniei ori ale oricărei alte ţări din Europa sau de oriunde din lume. Am văzut o ştire cândva, care vorbea despre un sat românesc, plin de vile noi şi scumpe, în care nu stătea nimeni, pentru că proprietarii erau toţi plecaţi la muncă în străinătate, să poată întreţine vilele... Câtă sărăcie!... Câte vieţi irosite!... Cât nimic!...
Golul din noi nu se umple cu muncă... Golul din noi nu se umple cu o casă mai mare sau o maşină mai bună... Golul din noi nu se umple cu un concediu făcut pe credit, pentru care va trebui să muncim până în vara viitoare pentru a-l achita... Golul din noi nu se umple cu satisfacţia că anul ăsta am fost mai tari decât vecinul... Golul din noi nu se umple cu banii care se strâng în cont... Totuşi, oamenii continuă să creadă că golul se umple cu toate acestea! Şi ajung la bătrâneţe să se întrebe, copleşiţi de tristeţe, "Pentru ce am muncit o viaţă întreagă?..."
Pentru a umple golul... Numai că n-au ştiut ce să pună în el... Şi tot gol a rămas... Îmi povestea cineva de o familie care toată viaţa a muncit să construiască o casă mare, cu două etaje, ca să le ofere celor două fete ale lor, când s-or mărita, câte un etaj; fetele s-au măritat, dar n-au mai vrut să locuiască împreună cu părinţii... Câtă viaţă irosită!...
Dacă ar fi zăbovit un pic să privească în interiorul lor şi nu în exterior, şi-ar fi dat seama că de acolo lipseşte educaţia vieţii – şi şi-ar fi canalizat apoi cu bună ştiinţă eforturile pentru a umple golul cu cele mai întâi trebuincioase: iubire, educaţie, pace, educaţie, speranţă, educaţie, frumos, educaţie, admiraţie, educaţie, recunoştinţă, educaţie, plăcere, educaţie, Dumnezeu, educaţie, Viaţă, educaţie, Gratitudine şi iar educaţie!
Un bob de Dumnezeu Adevărat poate umple un suflet uriaş! Însă tot Dumnezeul din Lume nu poate umple un suflet sărac în educaţie... Şi tocmai asta lipseşte oamenilor acum... educaţia! Nu şcoala, căci nu mai există şcoală în era informaţiei... Lipsesc principiile de viaţă dreaptă! Lipseşte conştiinţa de sine! Lipseşte bogăţia interioară!...
Prea mult ne chinuim să avem ce băga în burtă, neglijând hrana pentru minte. Prea mult ne chinuim să avem cu ce îmbrăca trupul, neglijând hainele spiritului. Prea mult ne chinuim să umplem casa cu gadgeturi scumpe, neglijând golul din inimă...
Trăim, acum, ca nişte automate. Goi pe dinăuntru, "plini" pe dinafară. Trişti şi proşti... Şi cu cât timpul se scurge, cu atât ne afundăm mai mult în mizeria unei conştiinţe a nimicului... Dar se pare că nu prea ne dăm seama de asta. Sau, pur şi simplu, nu avem chef să ne dăm seama. Suntem nişte nimici. Mici şi din ce în ce mai mici... Nişte nimici!...
Ne chinuim atât de mult să facem câte ceva în viaţă, depunem atâta efort, şi când colo e atât de simplu să trăim din plin, să gustăm fiecare zi dăruită de Dumnezeu cu atâta dărnicie, extrăgând din ea esenţă de bine şi de frumos...
Ne zbatem să umplem golul din noi cu lucruri materiale şi cu realizări "de palmares", crezând că celorlalţi le pasă de ceea ce facem, spunem sau avem noi. De fapt, nimănui nu-i pasă cu adevărat decât de el, de ceea ce e în el. Când în suflet e pace, e pace şi în viaţă. Când în inimă e bine, e bine şi în viaţă...
Oamenii sunt însă mici, mici de tot, şi odată cu înaintarea în vârstă, sufletele şi inimile lor se micşorează într-atât de mult încât nici măcar o fărâmă de viaţă nu mai are loc acolo. Aleargă să realizeze vise materiale măreţe, plătind aceste vise cu propria viaţă, neştiind, neînchipuindu-şi că ele pot fi realizate şi cu alt preţ...
Iar timpul, neutru ca întotdeauna, nu aşteaptă pe nimeni...
Astăzi am fost la cumpărături într-un hipermarket.
De ceva vreme mi-am făcut un obicei din a mă opri într-un loc circulat, într-o "intersecţie" dintr-un astfel de magazin, aşteptând până ce soţia mea înghesuie în cărucior cele trebuincioase... – o aştept acolo şi urmăresc cu atenţie oamenii. Îi analizez şi încerc să înţeleg ceva din toată această vânzoleală, această febră a cumpărăturilor.
Astăzi mi-au atras atenţia trei muncitori chinezi. Când i-am văzut, mi s-a strâns inima atât de tare, încât aproape că am simţit fizic durerea sufletului. Erau sărăcăcios îmbrăcaţi, murdari, obosiţi şi dezorientaţi...
Şi m-am gândit la aceşti oameni, plecaţi de-acasă cu mari sacrificii, pentru a ajunge să muncească pe şantierele din România, ca să poată trimite copiilor lor o pâine în plus...
Ceea ce m-a impresionat teribil au fost palmele şi antebraţele lor: mari, noduroase, muncite... Fără să exagerez, cred că acestea au fost palmele cele mai muncite pe care le-am văzut în viaţa mea!...
Şi pentru ce? Pentru ce?...
Indiferent cât de mult vor munci în România, tot săraci vor rămâne... La fel de săraci precum conaţionalii noştri plecaţi să trudească pe ogoarele Spaniei ori ale oricărei alte ţări din Europa sau de oriunde din lume. Am văzut o ştire cândva, care vorbea despre un sat românesc, plin de vile noi şi scumpe, în care nu stătea nimeni, pentru că proprietarii erau toţi plecaţi la muncă în străinătate, să poată întreţine vilele... Câtă sărăcie!... Câte vieţi irosite!... Cât nimic!...
Golul din noi nu se umple cu muncă... Golul din noi nu se umple cu o casă mai mare sau o maşină mai bună... Golul din noi nu se umple cu un concediu făcut pe credit, pentru care va trebui să muncim până în vara viitoare pentru a-l achita... Golul din noi nu se umple cu satisfacţia că anul ăsta am fost mai tari decât vecinul... Golul din noi nu se umple cu banii care se strâng în cont... Totuşi, oamenii continuă să creadă că golul se umple cu toate acestea! Şi ajung la bătrâneţe să se întrebe, copleşiţi de tristeţe, "Pentru ce am muncit o viaţă întreagă?..."
Pentru a umple golul... Numai că n-au ştiut ce să pună în el... Şi tot gol a rămas... Îmi povestea cineva de o familie care toată viaţa a muncit să construiască o casă mare, cu două etaje, ca să le ofere celor două fete ale lor, când s-or mărita, câte un etaj; fetele s-au măritat, dar n-au mai vrut să locuiască împreună cu părinţii... Câtă viaţă irosită!...
Dacă ar fi zăbovit un pic să privească în interiorul lor şi nu în exterior, şi-ar fi dat seama că de acolo lipseşte educaţia vieţii – şi şi-ar fi canalizat apoi cu bună ştiinţă eforturile pentru a umple golul cu cele mai întâi trebuincioase: iubire, educaţie, pace, educaţie, speranţă, educaţie, frumos, educaţie, admiraţie, educaţie, recunoştinţă, educaţie, plăcere, educaţie, Dumnezeu, educaţie, Viaţă, educaţie, Gratitudine şi iar educaţie!
Un bob de Dumnezeu Adevărat poate umple un suflet uriaş! Însă tot Dumnezeul din Lume nu poate umple un suflet sărac în educaţie... Şi tocmai asta lipseşte oamenilor acum... educaţia! Nu şcoala, căci nu mai există şcoală în era informaţiei... Lipsesc principiile de viaţă dreaptă! Lipseşte conştiinţa de sine! Lipseşte bogăţia interioară!...
Prea mult ne chinuim să avem ce băga în burtă, neglijând hrana pentru minte. Prea mult ne chinuim să avem cu ce îmbrăca trupul, neglijând hainele spiritului. Prea mult ne chinuim să umplem casa cu gadgeturi scumpe, neglijând golul din inimă...
Trăim, acum, ca nişte automate. Goi pe dinăuntru, "plini" pe dinafară. Trişti şi proşti... Şi cu cât timpul se scurge, cu atât ne afundăm mai mult în mizeria unei conştiinţe a nimicului... Dar se pare că nu prea ne dăm seama de asta. Sau, pur şi simplu, nu avem chef să ne dăm seama. Suntem nişte nimici. Mici şi din ce în ce mai mici... Nişte nimici!...
sâmbătă, 23 august 2008
Om
de Ion Minulescu
— Om!...
Ce cuvânt lipsit aproape de orice rezonanţă!... Un cuvânt amputat... estropiat... Parcă nici n-ar fi cuvânt adevărat... O simplă împerechere de litere, şi atâta tot. O vocală care vrea să zboare şi o consoană care o ţine parcă pe loc!...
Şi, totuşi, cuvântul acesta aşa de mic reprezintă ceva foarte mare – tot ce poate fi mai mare... Podoaba creaţiei... Punctul culminant al unui program de realizări nebănuite... Un punct grafic, după cea mai lungă şi mai elocventă frază divină – o frază care a durat şase zile întregi!... Cu el se încheie totul. După el, nu mai există nimic.
Nimic!...
Ciudat lucru. Cuvântul „nimic“ este mai lung decât cuvântul „om“. Să nu judecăm însă importanţa cuvintelor numai după imaginea lor grafică. În felul acesta, toate bibliotecile din lume s-ar reduce la colecţiile uniforme ale aceluiaşi abecedar, tipărit însă în ediţii diferite.
Şi totuşi, cuvântul „om“ nu este decât o firmă – firma unui magazin de lux în interiorul căruia, însă, de cele mai multe ori se găseşte cu totul altceva decât ce este scris afară. Vreau să spun că în viaţa de toate zilele nu orice om dovedeşte existenţa fiinţei pe care Dumnezeu a voit s-o facă după chipul şi asemănarea sa.
Un om adevărat este un mecanic-şef al propriei sale uzine. Trăieşte veşnic în apropierea materiilor inflamabile şi a maşinilor cu tot felul de roţi dinţate, care nu aşteaptă decât o mişcare greşită ca să-l mutileze, ba chiar să-l distrugă. Mecanic-şef, însă, nu poţi ajunge decât după ce ai trecut prin toată ierarhia meseriei, de la ucenic până la maestru.
Faptul acesta mă întristează. Îmi dau seama că până azi ucenicia vieţii mele nu s-a remarcat cu nimic de seamă, ca să-mi poată da cel puţin iluzia apropiatei înaintări la rangul de maestru.
Nu ştiu, dar, dacă sunt om cu adevărat. În schimb, pot spune că sunt liber. Nu mi-a spus încă nimeni lucrul acesta. Eu, însă, îl simt sau, mai bine zis, îl ghicesc. Şi aşa trebuie să fie, fiindcă în viaţă, de cele mai multe ori, ceea ce simţim fără să ştim încă este cu mult mai adevărat decât ceea ce pretindem că ştim...
===================================================================
Extras din romanul "Corigent la limba română", de Ion Minulescu. M-a inspirat... Sper să vă inspire şi pe voi... Vă iubesc!
— Om!...
Ce cuvânt lipsit aproape de orice rezonanţă!... Un cuvânt amputat... estropiat... Parcă nici n-ar fi cuvânt adevărat... O simplă împerechere de litere, şi atâta tot. O vocală care vrea să zboare şi o consoană care o ţine parcă pe loc!...
Şi, totuşi, cuvântul acesta aşa de mic reprezintă ceva foarte mare – tot ce poate fi mai mare... Podoaba creaţiei... Punctul culminant al unui program de realizări nebănuite... Un punct grafic, după cea mai lungă şi mai elocventă frază divină – o frază care a durat şase zile întregi!... Cu el se încheie totul. După el, nu mai există nimic.
Nimic!...
Ciudat lucru. Cuvântul „nimic“ este mai lung decât cuvântul „om“. Să nu judecăm însă importanţa cuvintelor numai după imaginea lor grafică. În felul acesta, toate bibliotecile din lume s-ar reduce la colecţiile uniforme ale aceluiaşi abecedar, tipărit însă în ediţii diferite.
Şi totuşi, cuvântul „om“ nu este decât o firmă – firma unui magazin de lux în interiorul căruia, însă, de cele mai multe ori se găseşte cu totul altceva decât ce este scris afară. Vreau să spun că în viaţa de toate zilele nu orice om dovedeşte existenţa fiinţei pe care Dumnezeu a voit s-o facă după chipul şi asemănarea sa.
Un om adevărat este un mecanic-şef al propriei sale uzine. Trăieşte veşnic în apropierea materiilor inflamabile şi a maşinilor cu tot felul de roţi dinţate, care nu aşteaptă decât o mişcare greşită ca să-l mutileze, ba chiar să-l distrugă. Mecanic-şef, însă, nu poţi ajunge decât după ce ai trecut prin toată ierarhia meseriei, de la ucenic până la maestru.
Faptul acesta mă întristează. Îmi dau seama că până azi ucenicia vieţii mele nu s-a remarcat cu nimic de seamă, ca să-mi poată da cel puţin iluzia apropiatei înaintări la rangul de maestru.
Nu ştiu, dar, dacă sunt om cu adevărat. În schimb, pot spune că sunt liber. Nu mi-a spus încă nimeni lucrul acesta. Eu, însă, îl simt sau, mai bine zis, îl ghicesc. Şi aşa trebuie să fie, fiindcă în viaţă, de cele mai multe ori, ceea ce simţim fără să ştim încă este cu mult mai adevărat decât ceea ce pretindem că ştim...
===================================================================
Extras din romanul "Corigent la limba română", de Ion Minulescu. M-a inspirat... Sper să vă inspire şi pe voi... Vă iubesc!
joi, 21 august 2008
Suflete de slugă...
de Florin Chilian
"Cât o să mai staţi,
Cât să înduraţi,
Un destin de cârpă
Unde să vă ducă,
Să vedeţi că nu e unde,
Când vă veţi răspunde?"
"Cât te umileşti,
Cât te ploconeşti,
Cât te risipeşti,
Când te răzvrăteşti,
Coloana să-ţi stea dreaptă,
Cât te mai holbezi la poartă?"
"Prea multă prostie,
Doar ipocrizie,
Staţi ascunşi în turmă,
Trăiţi la borcan,
Vieţi de şobolan,
Vieţi trăite-n van."
"Câtă laşitate,
Câtă nedreptate,
Cât pământ în gură,
Cât vă mai minţiţi,
Până vă treziţi?"
"Cât o să mai staţi,
Cât să înduraţi,
Un destin de cârpă
Unde să vă ducă,
Să vedeţi că nu e unde,
Când vă veţi răspunde?"
"Cât te umileşti,
Cât te ploconeşti,
Cât te risipeşti,
Când te răzvrăteşti,
Coloana să-ţi stea dreaptă,
Cât te mai holbezi la poartă?"
"Prea multă prostie,
Doar ipocrizie,
Staţi ascunşi în turmă,
Trăiţi la borcan,
Vieţi de şobolan,
Vieţi trăite-n van."
"Câtă laşitate,
Câtă nedreptate,
Cât pământ în gură,
Cât vă mai minţiţi,
Până vă treziţi?"
luni, 18 august 2008
Sursa
de Constantin D. Pavel
Când am început să simt, totul a fost haos. Percepeam în jurul meu ceva, şi atât.
Apoi, ceva-ul s-a transformat într-o cavitate ovală, cu pereţi elastici, plină cu lichid. Iar eu existam în acel lichid. Pur şi simplu, existam.
Într-un anumit moment am început să percep sunete. După aceea, glasuri. Însă din toate numai unul m-a atras, numai unul l-am simţit al meu.
Am crescut. Cavitatea a devenit neîncăpătoare. Am simţit că mă înăbuş. M-am zbătut să ies. Am ieşit.
Aerul mi-a umplut brusc plămânii şi am ţipat la această schimbare. Mi-am auzit atunci propriul glas. Şi m-am speriat. M-am speriat şi am început să plâng. Căci nu mai era lichid în jurul meu, nu mai erau bătăile acelea ritmice, liniştitoare, balsam sufletului meu. Era o altă lume, în care nu eram decât un străin. Mic şi neajutorat.
M-am lăsat în voia mâinilor duioase şi când am auzit iarăşi glasul care până atunci fusese al meu, m-am liniştit.
După un timp, am început să disting siluete. Şi spaţiu. Însă spaţiul meu era imens. Iar eu eram atât de mic.
Am cunoscut prima jucărie. Şi atunci... am vrut să ştiu.
M-am ridicat apoi în şezut şi am privit lucrurile din jur. Erau multe, imense, neînţelese. Şi am vrut să ştiu.
Am pornit, ţinut de mână, să fac primii paşi. Lumea era uriaşă, iar eu atât de mic...
Am început să vorbesc, să înţeleg, să simt. Şi am vrut să ştiu. Primele jucării au devenit neinteresante, căci nu se mişcau asemeni mie. Am vrut să ştiu de ce. Am continuat să întreb: de ce?
Am primit răspunsuri care, pe moment, m-au satisfăcut. Dar am crescut şi mi-am dat seama că nu era tocmai aşa. Şi am vrut să ştiu.
Mi-am făcut primii prieteni. Am învăţat de la fiecare câte ceva. Mi-am dat seama că lumea mea este cea a copiilor, însă era imensă, iar au atât de mic...
Am mers prima zi la şcoală. Şi am început să învăţ. Am aflat, pe moment, răspunsuri la de ce-urile mele. Şi am crezut că aşa este.
Am început să gândesc şi să-mi formez o idee despre lume. Însă era imensă. Iar eu atât de mic... Mi-am zis că trebuie să o cuceresc, să-i aflu secretele. Şi am purces la o cercetare mai amănunţită. Am întrebat, am citit, am văzut, am auzit, am simţit şi am trecut totul prin sita conştiinţei, a gândurilor care nu încetau să mă chinuiască. Lumea trebuia cucerită şi numai gândind puteam cuceri lumea. Am gândit.
* * *
— La sursa 403.3, prima fază încheiată!
— Perfect! Începem exploatarea. Trebuie să producă de zece ori pe cât a consumat!
* * *
M-am îndrăgostit prima oară. Zbucium sufletesc şi gânduri, multe gânduri...
Deziluzie. Alte multe gânduri.
Primele planuri de viitor. Prima schiţă a drumului pe care îl aveam de urmat în viaţă. Şi alte multe gânduri.
Luptă. Reuşite. Iar luptă. Nereuşite. Şi gânduri.
Am aflat că organul cerebral emite biounde. Am aflat şi am uitat, căci trebuia să cuceresc lumea. Şi numai gândind o puteam cuceri.
A apărut Ea.
Gânduri.
Cucerire — Iubire. Gânduri. Fericire — Iubire — Planuri. Gânduri. Viaţă în doi.
Alt drum. Alte gânduri. Dorinţa de a avea lumea. Dorinţa de a şti mai mult, pentru a avea mai mult. Iar acest lucru necesita multe gânduri.
Iubire. Fericire. Un copil. Fericire şi gânduri...
* * *
— Creată o nouă sursă... Derivaţie 403.3. Număr de cod: 403.4. Începem prima fază.
— Foarte bine. Cum a mers faza a doua la 403.3?
— Perfect. Randament 99,96%.
— E-n regulă. Continuaţi.
* * *
Copilul a crescut. A început să întrebe de ce? I-am răspuns cum m-am priceput, căci nu aveam timp. Trebuia să gândesc.
Lumea trebuia cucerită pentru a avea. Iar pentru a o cuceri, era necesar să gândesc. Să-mi forţez creierul să lucreze mai mult.
Al doilea copil. Fericire, apoi gânduri. Creşte. Întreabă: de ce? Îi răspund evaziv. Trebuie să gândesc pentru ei. Nu mai am timp, trebuie să cuceresc lumea.
Timpul fuge. Viaţa fuge. Gândurile-mi fug. Totul fuge, iar eu trebuie să gândesc mai repede. Şi lumea, cea necuprinsă până mai ieri, s-a îngustat. Şi-a mai pierdut din secrete...
Gândesc, muncesc, îmi cresc copiii, asist la prima lor iubire şi vreau lumea pentru ei.
Primul nepot. Primele clipe de linişte. Las munca, privesc lumea şi mi se pare mică. Gândesc molcom.
Ce rost mai are să gândesc? E atât de mică lumea, încât mă strânge. Trebuie să scap din ea. Ajunge cât am gândit. Ajunge!
Nu mai văd. Întuneric...
Nu mai aud. Tăcere...
Nu mai simt...
Nu mai simt...
Moarte.
* * *
— Sursa 403.3 a încetat să mai emită.
— Ce coeficient de productivitate a avut?
— 83%.
— Prea puţin... În condiţiile actuale avem nevoie de mult mai mult. Trebuie creat un număr sporit de surse, e necesar să le găsim probleme interesante, care să le atragă şi mai mult atenţia, să le dezvolte reacţiile, pentru a emite cât mai mult! Înţelegeţi?
— Da. Şi să ştiţi că ne străduim...
— Vreau să văd practic! Practic! Bioenergie!!!
=============================================================
Povestire din volumul "Dualitate", de Constantin D. Pavel, aflat în pregătire la Editura PAVCON. Precomenzi se primesc la comenzi@pavcon.ro sau pe siteul http://www.pavcon.ro
Când am început să simt, totul a fost haos. Percepeam în jurul meu ceva, şi atât.
Apoi, ceva-ul s-a transformat într-o cavitate ovală, cu pereţi elastici, plină cu lichid. Iar eu existam în acel lichid. Pur şi simplu, existam.
Într-un anumit moment am început să percep sunete. După aceea, glasuri. Însă din toate numai unul m-a atras, numai unul l-am simţit al meu.
Am crescut. Cavitatea a devenit neîncăpătoare. Am simţit că mă înăbuş. M-am zbătut să ies. Am ieşit.
Aerul mi-a umplut brusc plămânii şi am ţipat la această schimbare. Mi-am auzit atunci propriul glas. Şi m-am speriat. M-am speriat şi am început să plâng. Căci nu mai era lichid în jurul meu, nu mai erau bătăile acelea ritmice, liniştitoare, balsam sufletului meu. Era o altă lume, în care nu eram decât un străin. Mic şi neajutorat.
M-am lăsat în voia mâinilor duioase şi când am auzit iarăşi glasul care până atunci fusese al meu, m-am liniştit.
După un timp, am început să disting siluete. Şi spaţiu. Însă spaţiul meu era imens. Iar eu eram atât de mic.
Am cunoscut prima jucărie. Şi atunci... am vrut să ştiu.
M-am ridicat apoi în şezut şi am privit lucrurile din jur. Erau multe, imense, neînţelese. Şi am vrut să ştiu.
Am pornit, ţinut de mână, să fac primii paşi. Lumea era uriaşă, iar eu atât de mic...
Am început să vorbesc, să înţeleg, să simt. Şi am vrut să ştiu. Primele jucării au devenit neinteresante, căci nu se mişcau asemeni mie. Am vrut să ştiu de ce. Am continuat să întreb: de ce?
Am primit răspunsuri care, pe moment, m-au satisfăcut. Dar am crescut şi mi-am dat seama că nu era tocmai aşa. Şi am vrut să ştiu.
Mi-am făcut primii prieteni. Am învăţat de la fiecare câte ceva. Mi-am dat seama că lumea mea este cea a copiilor, însă era imensă, iar au atât de mic...
Am mers prima zi la şcoală. Şi am început să învăţ. Am aflat, pe moment, răspunsuri la de ce-urile mele. Şi am crezut că aşa este.
Am început să gândesc şi să-mi formez o idee despre lume. Însă era imensă. Iar eu atât de mic... Mi-am zis că trebuie să o cuceresc, să-i aflu secretele. Şi am purces la o cercetare mai amănunţită. Am întrebat, am citit, am văzut, am auzit, am simţit şi am trecut totul prin sita conştiinţei, a gândurilor care nu încetau să mă chinuiască. Lumea trebuia cucerită şi numai gândind puteam cuceri lumea. Am gândit.
* * *
— La sursa 403.3, prima fază încheiată!
— Perfect! Începem exploatarea. Trebuie să producă de zece ori pe cât a consumat!
* * *
M-am îndrăgostit prima oară. Zbucium sufletesc şi gânduri, multe gânduri...
Deziluzie. Alte multe gânduri.
Primele planuri de viitor. Prima schiţă a drumului pe care îl aveam de urmat în viaţă. Şi alte multe gânduri.
Luptă. Reuşite. Iar luptă. Nereuşite. Şi gânduri.
Am aflat că organul cerebral emite biounde. Am aflat şi am uitat, căci trebuia să cuceresc lumea. Şi numai gândind o puteam cuceri.
A apărut Ea.
Gânduri.
Cucerire — Iubire. Gânduri. Fericire — Iubire — Planuri. Gânduri. Viaţă în doi.
Alt drum. Alte gânduri. Dorinţa de a avea lumea. Dorinţa de a şti mai mult, pentru a avea mai mult. Iar acest lucru necesita multe gânduri.
Iubire. Fericire. Un copil. Fericire şi gânduri...
* * *
— Creată o nouă sursă... Derivaţie 403.3. Număr de cod: 403.4. Începem prima fază.
— Foarte bine. Cum a mers faza a doua la 403.3?
— Perfect. Randament 99,96%.
— E-n regulă. Continuaţi.
* * *
Copilul a crescut. A început să întrebe de ce? I-am răspuns cum m-am priceput, căci nu aveam timp. Trebuia să gândesc.
Lumea trebuia cucerită pentru a avea. Iar pentru a o cuceri, era necesar să gândesc. Să-mi forţez creierul să lucreze mai mult.
Al doilea copil. Fericire, apoi gânduri. Creşte. Întreabă: de ce? Îi răspund evaziv. Trebuie să gândesc pentru ei. Nu mai am timp, trebuie să cuceresc lumea.
Timpul fuge. Viaţa fuge. Gândurile-mi fug. Totul fuge, iar eu trebuie să gândesc mai repede. Şi lumea, cea necuprinsă până mai ieri, s-a îngustat. Şi-a mai pierdut din secrete...
Gândesc, muncesc, îmi cresc copiii, asist la prima lor iubire şi vreau lumea pentru ei.
Primul nepot. Primele clipe de linişte. Las munca, privesc lumea şi mi se pare mică. Gândesc molcom.
Ce rost mai are să gândesc? E atât de mică lumea, încât mă strânge. Trebuie să scap din ea. Ajunge cât am gândit. Ajunge!
Nu mai văd. Întuneric...
Nu mai aud. Tăcere...
Nu mai simt...
Nu mai simt...
Moarte.
* * *
— Sursa 403.3 a încetat să mai emită.
— Ce coeficient de productivitate a avut?
— 83%.
— Prea puţin... În condiţiile actuale avem nevoie de mult mai mult. Trebuie creat un număr sporit de surse, e necesar să le găsim probleme interesante, care să le atragă şi mai mult atenţia, să le dezvolte reacţiile, pentru a emite cât mai mult! Înţelegeţi?
— Da. Şi să ştiţi că ne străduim...
— Vreau să văd practic! Practic! Bioenergie!!!
=============================================================
Povestire din volumul "Dualitate", de Constantin D. Pavel, aflat în pregătire la Editura PAVCON. Precomenzi se primesc la comenzi@pavcon.ro sau pe siteul http://www.pavcon.ro
vineri, 15 august 2008
Şarpele
de Constantin D. Pavel
Eram un copil când mi-am văzut prima oară destinul. Plecasem la pădure, împreună cu nişte prieteni, să culegem fructe sălbatice pentru colecta de la şcoală şi, la un moment dat, m-am trezit singur în mijlocul unei poieni. Pe moment mi s-a făcut frică, însă glasurile prietenilor mei se auzeau din împrejurimi şi teama s-a stins la fel de brusc precum apăruse.
M-am îndreptat spre o buturugă imensă ce trona asemenea unei mese milenare în mijlocul poienii şi m-am aşezat pe ea, să mă odihnesc. Am băgat mâna în buzunar şi am scos-o plină de poame pădureţe, apoi am început să mănânc cu poftă. Şi, deodată, parcă de niciunde, a apărut în faţa mea, târându-se leneş prin iarba grasă... şarpele.
O frică ancestrală mi-a cuprins sufletul crud şi trupul mi-a paralizat. Nu mai eram în stare să fac nici o mişcare, iar inima îmi bătea să-mi sară din piept. Şarpele a continuat să se apropie şi, brusc, cenuşiul lui s-a preschimbat în purpuriu... apoi în verde... în roşu... portocaliu... galben... argintiu... şi iar verde... albastru...
Se afla la mai puţin de un pas de mine când a făcut saltul. I-am simţit muşcătura în piciorul stâng, o simplă înţepătură ca de albină, iar moleşeala care m-a cuprins a fost ca o binefacere...
În secundele de dinaintea leşinului mi-am văzut întreaga viaţă, însă nu în felul în care şi-o revăd muribunzii pe-a lor, cu ochii minţii, ci altfel, plină de realitate, încărcată de adevăr. Nu eram decât un copil, dar viitorul mi s-a arătat exact aşa cum avea să fie... aşa cum a fost!
Aştept sfârşitul viziunii mele, pe buturuga roasă de vreme, în poiana în care m-a muşcat şarpele, cu optzeci şi şapte de ani în urmă... Îl aştept să vină şi acum, cu nerăbdare şi bucurie în aştept, să-mi mai încânte o dată sufletul bătrân cu puritatea culorilor lui minunate... Şi iată-l că vine, da, e Şarpele destinului meu...
====================================================================
Povestire din volumul "Dualitate", de Constantin D. Pavel, aflat în pregătire la Editura PAVCON. Precomenzi se primesc la comenzi@pavcon.ro sau pe siteul http://www.pavcon.ro
Eram un copil când mi-am văzut prima oară destinul. Plecasem la pădure, împreună cu nişte prieteni, să culegem fructe sălbatice pentru colecta de la şcoală şi, la un moment dat, m-am trezit singur în mijlocul unei poieni. Pe moment mi s-a făcut frică, însă glasurile prietenilor mei se auzeau din împrejurimi şi teama s-a stins la fel de brusc precum apăruse.
M-am îndreptat spre o buturugă imensă ce trona asemenea unei mese milenare în mijlocul poienii şi m-am aşezat pe ea, să mă odihnesc. Am băgat mâna în buzunar şi am scos-o plină de poame pădureţe, apoi am început să mănânc cu poftă. Şi, deodată, parcă de niciunde, a apărut în faţa mea, târându-se leneş prin iarba grasă... şarpele.
O frică ancestrală mi-a cuprins sufletul crud şi trupul mi-a paralizat. Nu mai eram în stare să fac nici o mişcare, iar inima îmi bătea să-mi sară din piept. Şarpele a continuat să se apropie şi, brusc, cenuşiul lui s-a preschimbat în purpuriu... apoi în verde... în roşu... portocaliu... galben... argintiu... şi iar verde... albastru...
Se afla la mai puţin de un pas de mine când a făcut saltul. I-am simţit muşcătura în piciorul stâng, o simplă înţepătură ca de albină, iar moleşeala care m-a cuprins a fost ca o binefacere...
În secundele de dinaintea leşinului mi-am văzut întreaga viaţă, însă nu în felul în care şi-o revăd muribunzii pe-a lor, cu ochii minţii, ci altfel, plină de realitate, încărcată de adevăr. Nu eram decât un copil, dar viitorul mi s-a arătat exact aşa cum avea să fie... aşa cum a fost!
Aştept sfârşitul viziunii mele, pe buturuga roasă de vreme, în poiana în care m-a muşcat şarpele, cu optzeci şi şapte de ani în urmă... Îl aştept să vină şi acum, cu nerăbdare şi bucurie în aştept, să-mi mai încânte o dată sufletul bătrân cu puritatea culorilor lui minunate... Şi iată-l că vine, da, e Şarpele destinului meu...
====================================================================
Povestire din volumul "Dualitate", de Constantin D. Pavel, aflat în pregătire la Editura PAVCON. Precomenzi se primesc la comenzi@pavcon.ro sau pe siteul http://www.pavcon.ro
marți, 12 august 2008
Sunt un om de succes!
de Constantin D. Pavel
Sunt un om de succes!
Şi spun asta nu raportându-mă la alţii, ci la mine! Simt, zi după zi, cum toate obiectivele pe care mi le-am planificat se realizează, ceea ce îmi creează o stare interioară extraordinară de mulţumire şi succes.
Sunt un om de succes!
Şi am ales să ţi-o spun şi ţie fiindcă, înţelegând exemplul meu, vei înţelege că şi tu eşti un om de succes, dacă te vei strădui să te dezvolţi constant, să-ţi valorifici potenţialul şi să creşti. Vei simţi succesul şi vei vedea că, din acel moment, tot ce vei atinge va părea că se transformă în aur curat! Succesul dă valoare lucrurilor neutre. Succesul împlineşte.
Sunt un om de succes!
Şi mă simt astfel de fiecare dată când îmi verific agenda, la sfârşitul zilei. Din ce în ce mai des se întâmplă ca ceea ce trec în ea să şi împlinesc. Iar asta aduce mulţumire. Iar mulţumirea aduce... succes. Nu fac lucruri neobişnuite, ba din contră. Fac lucruri obişnuite, neobişnuit de bine comparativ cu modul în care le făceam înainte.
Sunt un om de succes!
Planul cel mare, care conţine în el alte planuri, care, la rândul lor, conţin în interiorul lor alte planuri... şi tot aşa, prinde viaţă cu fiecare zi care trece. Practic, simt cum transfuzez cu viaţa mea propriile-mi planuri. Pentru ca ele să trăiască, au nevoie de viaţa mea. Iar eu le dedic cu mulţumire şi plăcere fiecare zi. Asta înseamnă succesul, să te bucuri că ai mai dăruit o zi ţelului tău!
Sunt un om de succes!
Şi mă simt aşa pentru că am încetat să mai copiez pe cineva anume. Învăţ de la toţi, mă bucur de toţi cei pe care îi întâlnesc pe drumul vieţii mele, le mulţumesc tuturor celor care mi-au dăruit din fructele existenţei şi experienţei lor de viaţă, dar eu sunt unic! Şi mă formez şi mă re-formez şi mă creez şi mă re-creez potrivit visurilor mele!
Sunt un om de succes!
Iar succesul meu vine din faptul că nu mă opresc. Nu mă resemnez. Caut soluţii. Am vise şi vreau să le realizez. Nu e simplu, dar ştiu că există întotdeauna o cale. Şi lupt cu mine însumi, pentru că ştiu că merit tot ceea ce visez!
Sunt un om de succes!
Şi mă simt aşa pentru că sunt împăcat cu mine însumi. Sunt liber să decid ce vreau şi să fac ceea ce decid. Sunt de succes pentru că sunt liber să aleg. Şi aleg în fiecare clipă să fiu un om de succes!
Sunt un om de succes!
Şi mă străduiesc în fiecare zi să îţi dăruiesc ţie, dragul meu cititor, tot ce acumulez, fiindcă şi tu poţi deveni un om de succes (îţi spun asta în caz că încă nu te simţi aşa...)!
Azi am spălat maşina într-o spălătorie dintr-un sat pierdut de lume şi tinerii aceia care s-au ocupat de această operaţiune mi s-au părut, la prima vedere, total abrutizaţi. Erau murdari, slabi, cu ochii pierduţi în orbite... Şi mi s-a făcut deodată o milă imensă de ei! Erau atât de tineri, Dumnezeule, şi atât de lipsiţi de voinţă! Tot ce făceau venea dintr-un automatism dus la absurd: dacă fac, mănânc, dacă nu fac, nu am ce mânca... dacă fac, beau, dacă nu fac, nu am cea bea... dacă fac, fumez, dacă nu fac, nu am ce fuma... Şi totuşi, privindu-i mai atent, am putut să regăsesc în fiinţele lor copiii liberi de acum câţiva ani. Nu ştiu cum îi priveam, cum stăteam eu rezemat de un zid, dar cel mai slab dintre ei s-a oprit o clipă, s-a uitat fix la mine şi pe chipul lui abrutizat de munca aceea dură, de mediul acela dur, de băutură, ţigări şi nesomn, a apărut un zâmbet. Am aşteptat să termine treaba, le-am oferit un bacşiş generos şi apoi i-am chemat pe amândoi la mine. Le-am strâns mâinile îmbibate de apă şi detergent şi le-am zis: "Vă mulţumesc din suflet! Aţi făcut o treabă extraordinară şi, sincer vă spun, sunteţi cei mai buni pe care i-am întâlnit vreodată! Iar pentru asta am să vă dăruiesc ceva cu totul extraordinar!" Se uitau la mine lung, neînţelegând ce se petrece. Cred că niciodată cineva nu le vorbise astfel şi nu le mulţumise cu atâta căldură şi sinceritate cum o făceam eu. Au fost şi mai surprinşi când am băgat mâna în geantă, am scos o carte "LIFE-COACH - Arta de a Trăi" şi le-am întins-o solemn. "Vă rog să o citiţi amândoi cu mare atenţie şi să faceţi ce scrie acolo. Sunteţi doi băieţi extraordinari şi meritaţi o viaţă extraordinară! Faceţi-vă viaţa extraordinară! Ştiu că puteţi, fiindcă am văzut cum munciţi! Vă mulţumesc din suflet pentru ce aţi făcut pentru mine!" Cel care a întins mâna şi a luat cartea avea lacrimi în ochi. S-a uitat la ea câteva secunde lungi, apoi la mine, fixându-mă cu atenţie, şi a întrebat, sigur de răspuns înainte ca eu să i-l dau: "E scrisă de dumneavoastră, nu-i aşa?" "Da", i-am zis, "să o citiţi cu drag şi cu mare atenţie, fiindcă tot cu drag v-o dăruiesc şi eu!"...
Sunt un om de succes!
Şi mă simt aşa pentru că pot acţiona drept, potrivit sufletului meu, gândurilor mele, credinţelor mele, spiritului meu. Sunt un om de succes pentru că sunt liber să acţionez şi mă simt extraordinar de bine când pot schimba vieţile celor din jurul meu în bine. Uneori fac şi alegeri eronate, dar sunt fericit să plătesc eu însumi preţul acestor alegeri, pentru că, în schimb, primesc înţelepciunea de a şti să recunosc şi să trăiesc succesul. Nu ştiu ce vor face cei doi tineri cu cartea mea, dar ştiu de ce am simţit imboldul de a le-o dărui: pentru că îmi doresc din tot sufletul ca toţi oamenii din ţara asta plină de sclavi să cunoască succesul şi să fie în stare să vadă cu adevărat cât de minunate sunt fiinţele umane care sălăşluiesc, prizoniere, în interiorul lor!
Sunteţi, cu toţii, oameni de succes, dacă veţi face efortul de a începe să credeţi asta şi să acţionaţi zilnic în acest sens, pe o perioadă suficient de lungă pentru a elibera fiinţa umană din interiorul omului care sunteţi acum!
Va mulţumesc că existaţi!
Sunt un om de succes!
Şi spun asta nu raportându-mă la alţii, ci la mine! Simt, zi după zi, cum toate obiectivele pe care mi le-am planificat se realizează, ceea ce îmi creează o stare interioară extraordinară de mulţumire şi succes.
Sunt un om de succes!
Şi am ales să ţi-o spun şi ţie fiindcă, înţelegând exemplul meu, vei înţelege că şi tu eşti un om de succes, dacă te vei strădui să te dezvolţi constant, să-ţi valorifici potenţialul şi să creşti. Vei simţi succesul şi vei vedea că, din acel moment, tot ce vei atinge va părea că se transformă în aur curat! Succesul dă valoare lucrurilor neutre. Succesul împlineşte.
Sunt un om de succes!
Şi mă simt astfel de fiecare dată când îmi verific agenda, la sfârşitul zilei. Din ce în ce mai des se întâmplă ca ceea ce trec în ea să şi împlinesc. Iar asta aduce mulţumire. Iar mulţumirea aduce... succes. Nu fac lucruri neobişnuite, ba din contră. Fac lucruri obişnuite, neobişnuit de bine comparativ cu modul în care le făceam înainte.
Sunt un om de succes!
Planul cel mare, care conţine în el alte planuri, care, la rândul lor, conţin în interiorul lor alte planuri... şi tot aşa, prinde viaţă cu fiecare zi care trece. Practic, simt cum transfuzez cu viaţa mea propriile-mi planuri. Pentru ca ele să trăiască, au nevoie de viaţa mea. Iar eu le dedic cu mulţumire şi plăcere fiecare zi. Asta înseamnă succesul, să te bucuri că ai mai dăruit o zi ţelului tău!
Sunt un om de succes!
Şi mă simt aşa pentru că am încetat să mai copiez pe cineva anume. Învăţ de la toţi, mă bucur de toţi cei pe care îi întâlnesc pe drumul vieţii mele, le mulţumesc tuturor celor care mi-au dăruit din fructele existenţei şi experienţei lor de viaţă, dar eu sunt unic! Şi mă formez şi mă re-formez şi mă creez şi mă re-creez potrivit visurilor mele!
Sunt un om de succes!
Iar succesul meu vine din faptul că nu mă opresc. Nu mă resemnez. Caut soluţii. Am vise şi vreau să le realizez. Nu e simplu, dar ştiu că există întotdeauna o cale. Şi lupt cu mine însumi, pentru că ştiu că merit tot ceea ce visez!
Sunt un om de succes!
Şi mă simt aşa pentru că sunt împăcat cu mine însumi. Sunt liber să decid ce vreau şi să fac ceea ce decid. Sunt de succes pentru că sunt liber să aleg. Şi aleg în fiecare clipă să fiu un om de succes!
Sunt un om de succes!
Şi mă străduiesc în fiecare zi să îţi dăruiesc ţie, dragul meu cititor, tot ce acumulez, fiindcă şi tu poţi deveni un om de succes (îţi spun asta în caz că încă nu te simţi aşa...)!
Azi am spălat maşina într-o spălătorie dintr-un sat pierdut de lume şi tinerii aceia care s-au ocupat de această operaţiune mi s-au părut, la prima vedere, total abrutizaţi. Erau murdari, slabi, cu ochii pierduţi în orbite... Şi mi s-a făcut deodată o milă imensă de ei! Erau atât de tineri, Dumnezeule, şi atât de lipsiţi de voinţă! Tot ce făceau venea dintr-un automatism dus la absurd: dacă fac, mănânc, dacă nu fac, nu am ce mânca... dacă fac, beau, dacă nu fac, nu am cea bea... dacă fac, fumez, dacă nu fac, nu am ce fuma... Şi totuşi, privindu-i mai atent, am putut să regăsesc în fiinţele lor copiii liberi de acum câţiva ani. Nu ştiu cum îi priveam, cum stăteam eu rezemat de un zid, dar cel mai slab dintre ei s-a oprit o clipă, s-a uitat fix la mine şi pe chipul lui abrutizat de munca aceea dură, de mediul acela dur, de băutură, ţigări şi nesomn, a apărut un zâmbet. Am aşteptat să termine treaba, le-am oferit un bacşiş generos şi apoi i-am chemat pe amândoi la mine. Le-am strâns mâinile îmbibate de apă şi detergent şi le-am zis: "Vă mulţumesc din suflet! Aţi făcut o treabă extraordinară şi, sincer vă spun, sunteţi cei mai buni pe care i-am întâlnit vreodată! Iar pentru asta am să vă dăruiesc ceva cu totul extraordinar!" Se uitau la mine lung, neînţelegând ce se petrece. Cred că niciodată cineva nu le vorbise astfel şi nu le mulţumise cu atâta căldură şi sinceritate cum o făceam eu. Au fost şi mai surprinşi când am băgat mâna în geantă, am scos o carte "LIFE-COACH - Arta de a Trăi" şi le-am întins-o solemn. "Vă rog să o citiţi amândoi cu mare atenţie şi să faceţi ce scrie acolo. Sunteţi doi băieţi extraordinari şi meritaţi o viaţă extraordinară! Faceţi-vă viaţa extraordinară! Ştiu că puteţi, fiindcă am văzut cum munciţi! Vă mulţumesc din suflet pentru ce aţi făcut pentru mine!" Cel care a întins mâna şi a luat cartea avea lacrimi în ochi. S-a uitat la ea câteva secunde lungi, apoi la mine, fixându-mă cu atenţie, şi a întrebat, sigur de răspuns înainte ca eu să i-l dau: "E scrisă de dumneavoastră, nu-i aşa?" "Da", i-am zis, "să o citiţi cu drag şi cu mare atenţie, fiindcă tot cu drag v-o dăruiesc şi eu!"...
Sunt un om de succes!
Şi mă simt aşa pentru că pot acţiona drept, potrivit sufletului meu, gândurilor mele, credinţelor mele, spiritului meu. Sunt un om de succes pentru că sunt liber să acţionez şi mă simt extraordinar de bine când pot schimba vieţile celor din jurul meu în bine. Uneori fac şi alegeri eronate, dar sunt fericit să plătesc eu însumi preţul acestor alegeri, pentru că, în schimb, primesc înţelepciunea de a şti să recunosc şi să trăiesc succesul. Nu ştiu ce vor face cei doi tineri cu cartea mea, dar ştiu de ce am simţit imboldul de a le-o dărui: pentru că îmi doresc din tot sufletul ca toţi oamenii din ţara asta plină de sclavi să cunoască succesul şi să fie în stare să vadă cu adevărat cât de minunate sunt fiinţele umane care sălăşluiesc, prizoniere, în interiorul lor!
Sunteţi, cu toţii, oameni de succes, dacă veţi face efortul de a începe să credeţi asta şi să acţionaţi zilnic în acest sens, pe o perioadă suficient de lungă pentru a elibera fiinţa umană din interiorul omului care sunteţi acum!
Va mulţumesc că existaţi!
luni, 11 august 2008
Gânduri de prin agendă...
de Constantin D. Pavel
* Dacă succesul ar fi uşor, toţi câinii ar umbla cu el în coadă!
* Când nu faci ce îţi place, te afunzi şi mai mult în noroi!
* Timpul e întotdeauna de partea ta!
* Frica te blochează, grijile te distrug!
* Nimic nu funcţionează de la sine în afară de viaţă!
* Ai succes atunci când simţi împlinire!
* Motive să nu faci ceva sunt multe. Motiv să faci ceva e numai unul! Găseşte-l!
* Forţa interioară vine din interior!
* Dacă succesul ar fi uşor, toţi câinii ar umbla cu el în coadă!
* Când nu faci ce îţi place, te afunzi şi mai mult în noroi!
* Timpul e întotdeauna de partea ta!
* Frica te blochează, grijile te distrug!
* Nimic nu funcţionează de la sine în afară de viaţă!
* Ai succes atunci când simţi împlinire!
* Motive să nu faci ceva sunt multe. Motiv să faci ceva e numai unul! Găseşte-l!
* Forţa interioară vine din interior!
miercuri, 6 august 2008
Amintiri de mamă...
de Constantin D. Pavel
Astăzi mi-am internat mama în spital. Grav sau nu, acum nu are importanţă. Întreaga zi am alergat să rezolv o mulţime de lucruri, purtând însă în suflet o senzaţie de durere mocnită, de nelinişte aducătoare de veşti negre. Nu ştiam de unde vor veni aceste veşti, ce vor conţine în ele şi ce vor însemna pentru mine, dar le simţeam... Dureros le simţeam...
Pe seară am trecut iar pe la mama pe la spital, să îi duc apă. Îi făcuseră o serie de analize şi, pentru că primise confirmarea că nu va fi supusă la încă o operaţie pe coloană, era binedispusă. Am ieşit amândoi pe balconul salonului, ne-am aşezat pe scaune şi, sub un tei superb, în susur de fântână arteziană, am depănat amintiri. Şi câte amintiri adună o mamă despre fiul ei, Dumnezeule!.... Am râs mult, mult de tot. Şi am povestit amândoi, cu inimile pline, despre năzbâtiile pe care le făceam împreună cu fratele meu când eram copii, despre visele pe care le aveam în adolescenţă, despre bunicii mei, despre atâtea şi atâtea lucruri minunate pe care, o parte, le uitasem de mult. Dar câte amintiri adună o mamă despre fiul ei, numai Dumnezeu ştie!...
M-am simţit extraordinar de bine alături de mama mea, am simţit atâta iubire pentru ea, stând acolo, pe balconul unui salon de spital, cum de mult, de foarte mult timp nu am mai simţit! Mi-am umplut, pur şi simplu, sufletul cu fiinţa mamei mele! Şi mi-am dat seama, încă o dată, că nu există pe lume iubire mai puternică decât cea a unei mame pentru fiul ei!
Am plecat de acolo cu senzaţia că plutesc de fericire... A fost, poate, cea mai intensă oră de împlinire pe care am petrecut-o împreună cu mama mea! Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta, cu toată fiinţa mea!
Când m-am urcat în maşină şi am pornit motorul, purtam încă în mine fiorul acela dulce al iubirii curate, pe care mama mi-l făcuse cadou cu atâta dărnicie. Aşa că tânărul care a trecut într-o fugă nebună pe lângă maşina mea a fost ca o piatră aruncată pe luciul liniştit al unei ape! M-a scos din starea aceea de beatitudine şi m-a readus cu picioarele pe pământ. Am ieşit repede din parcare şi l-am urmărit, fiindcă purtarea lui nu mi s-a părut deloc civilizată. Ne găseam în curtea unui spital, nu pe maidan! Ba chiar am deschis geamul, să-i zic vreo două când aveam să-l ajung din urmă...
A luat-o însă pe scurtătură, aşa că l-am pierdut din vedere mai bine de un minut. Când am ajuns în faţa corpului de clădire unde se afla secţia de pediatrie, l-am zărit din nou... Se afla în genunchi, plângând în hohote, lângă o tânără care se târa pe asfaltul aleii, ţipând şi sfâşiindu-şi hainele de pe ea! Şi singurele cuvinte care au răzbătut printre ţipetele de durere ale tinerei mame au fost: "Băieţelul meu!!! Băieţelul meu!!!..."
Răscolit profund, am apăsat pedala de acceleraţie şi am părăsit repede curtea spitalului... Acestea erau veştile negre pe care le simţisem toată ziua... Şi-atunci am conştientizat că tânăra mamă şi tânărul tătic pierduseră, în această seară, sursa celor mai valoroase amintiri din viaţa unui om...
Astăzi mi-am internat mama în spital. Grav sau nu, acum nu are importanţă. Întreaga zi am alergat să rezolv o mulţime de lucruri, purtând însă în suflet o senzaţie de durere mocnită, de nelinişte aducătoare de veşti negre. Nu ştiam de unde vor veni aceste veşti, ce vor conţine în ele şi ce vor însemna pentru mine, dar le simţeam... Dureros le simţeam...
Pe seară am trecut iar pe la mama pe la spital, să îi duc apă. Îi făcuseră o serie de analize şi, pentru că primise confirmarea că nu va fi supusă la încă o operaţie pe coloană, era binedispusă. Am ieşit amândoi pe balconul salonului, ne-am aşezat pe scaune şi, sub un tei superb, în susur de fântână arteziană, am depănat amintiri. Şi câte amintiri adună o mamă despre fiul ei, Dumnezeule!.... Am râs mult, mult de tot. Şi am povestit amândoi, cu inimile pline, despre năzbâtiile pe care le făceam împreună cu fratele meu când eram copii, despre visele pe care le aveam în adolescenţă, despre bunicii mei, despre atâtea şi atâtea lucruri minunate pe care, o parte, le uitasem de mult. Dar câte amintiri adună o mamă despre fiul ei, numai Dumnezeu ştie!...
M-am simţit extraordinar de bine alături de mama mea, am simţit atâta iubire pentru ea, stând acolo, pe balconul unui salon de spital, cum de mult, de foarte mult timp nu am mai simţit! Mi-am umplut, pur şi simplu, sufletul cu fiinţa mamei mele! Şi mi-am dat seama, încă o dată, că nu există pe lume iubire mai puternică decât cea a unei mame pentru fiul ei!
Am plecat de acolo cu senzaţia că plutesc de fericire... A fost, poate, cea mai intensă oră de împlinire pe care am petrecut-o împreună cu mama mea! Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta, cu toată fiinţa mea!
Când m-am urcat în maşină şi am pornit motorul, purtam încă în mine fiorul acela dulce al iubirii curate, pe care mama mi-l făcuse cadou cu atâta dărnicie. Aşa că tânărul care a trecut într-o fugă nebună pe lângă maşina mea a fost ca o piatră aruncată pe luciul liniştit al unei ape! M-a scos din starea aceea de beatitudine şi m-a readus cu picioarele pe pământ. Am ieşit repede din parcare şi l-am urmărit, fiindcă purtarea lui nu mi s-a părut deloc civilizată. Ne găseam în curtea unui spital, nu pe maidan! Ba chiar am deschis geamul, să-i zic vreo două când aveam să-l ajung din urmă...
A luat-o însă pe scurtătură, aşa că l-am pierdut din vedere mai bine de un minut. Când am ajuns în faţa corpului de clădire unde se afla secţia de pediatrie, l-am zărit din nou... Se afla în genunchi, plângând în hohote, lângă o tânără care se târa pe asfaltul aleii, ţipând şi sfâşiindu-şi hainele de pe ea! Şi singurele cuvinte care au răzbătut printre ţipetele de durere ale tinerei mame au fost: "Băieţelul meu!!! Băieţelul meu!!!..."
Răscolit profund, am apăsat pedala de acceleraţie şi am părăsit repede curtea spitalului... Acestea erau veştile negre pe care le simţisem toată ziua... Şi-atunci am conştientizat că tânăra mamă şi tânărul tătic pierduseră, în această seară, sursa celor mai valoroase amintiri din viaţa unui om...
luni, 4 august 2008
Cât durează veşnicia?
de Constantin D. Pavel
Ieri am trecut printr-o experienţă care mi-a arătat încă o dată cât de preţioasă este o singură secundă!
Conduceam pe drumul dintre Ploieşti şi Târgovişte - drum pe care te rog să-l eviţi total, până când nu-l vor repara!!! - şi, la un moment dat, m-am trezit în cale cu o groapă în asfalt. Din cauza unghiului în care se formase, era invizibilă de la distanţă mai mare. Din faţă, pe sensul opus, venea cu viteză un camion, iar din spate mă "împingea" de zor un Audi A6. Aveam aproape 80 de km la oră, pentru că mă aflam în afara localităţii şi încercam să ţin pasul cu ceilalţi şoferi, chiar dacă drumul nu era unul bun... (Prima lecţie pe care am învăţat-o: "Pe şosea, nu încerca să ţii pasul cu ceilalţi. Mergi în ritmul tău!")
Când am zărit groapa, am avut doar două opţiuni viabile, din care am fost nevoit să aleg în numai o secundă: frânez sau accelerez? Am ales să accelerez, în speranţa că viteza mă va ajuta să trec repede peste hăul căscat în şosea şi în minţile politicienilor (găurile din şosele sunt, de fapt, găuri în minţile celor care conduc ţara). Dacă aş fi frânat, la viteza cu care venea Audiul şi la distanţa la care se afla de mine, cu siguranţă s-ar fi produs o ciocnire, fiindcă nu ştiu dacă şoferul lui ar fi putut reacţiona la fel de rapid ca mine. Am ales, deci, să accelerez... Şi în acea secundă, am apăsat pedala de acceleraţie, am virat foarte uşor stânga, cât mi-a permis drumul şi camionul care venea din faţă şi... am trecut peste groapă!
Nu suficient de rapid însă... Janta a prins marginea gropii şi s-a îndoit, ceea ce a dus la dezumflarea cauciucului din dreapta-faţă şi la o... pană. Am apasat repede butonul de avarie, am frânat treptat şi am tras maşina pe marginea drumului, în afara părţii carosabile, lângă un lan de porumb. Capacele de la roţi au zburat în momentul şocului şi deşi soţia mea a mers înapoi la "locul accidentului", nu le-a mai putut descoperi... Erau prea multe, majoritatea sparte, şi nici unul de Volkswagen, aşa că s-a dat bătută. (A doua lecţie: "Capacele trebuie prinse de roţi cu cleme de plastic!")
Am schimbat roata cu cea de rezervă şi ne-am continuat drumul spre Târgovişte. Însă am rămas cu impresia aceea extraordinară a valorii unei secunde şi a forţei uriaşe care se află într-o secundă. (A treia lecţie: "Viaţa e făcută din secunde prinse unele de altele ca un lanţ uriaş!") (A patra lecţie: "Secundele nu măsoară timpul, ci viaţa!") Suntem dăruiţi de la Dumnezeu, în medie, cu 2.365.200.000 de secunde de-a lungul întregii noastre vieţi şi doar câteva, doar câteva din aceste peste două miliarde de secunde ajung să conţină o încărcătură emoţională atât de puternică încât să ne rămână imprimate în amintire.
Ce-ar fi, mi-am zis, dacă am lua decizia să nu mai irosim secundele dăruite cu atâta mărinimie? Ce-ar fi să ne străduim să simţim esenţa secundei şi să o folosim la maximum? Ce-ar fi să ne bucurăm de fiecare secundă şi de tot ce ne aduce ea nou?
Mergând cu maşina către destinaţie - satul Catane, comuna Gura Foii, oraşul Găeşti, judeţul Dâmboviţa - am făcut efortul de a mă concentra pe fiecare secundă în parte, astfel încât să percep cât mai mult din ceea ce se întâmpla în jurul meu, cu mine, cu cei dragi mie, cu viaţa mea.
Nu a fost deloc uşor, mi-a reuşit extrem de rar, dar totuşi, în unele momente, mi-a reuşit! Şi am izbutit să simt ce se găseşte în interiorul secundelor... (A cincea lecţie: "Fiecare secundă ascunde în ea, în proporţii egale, şi fericire şi durere!")
Dându-mi seama de asta, mi-am impus să caut fericirea din secunde şi să las durerea să se stingă acolo, singură, departe de mine... Brusc, imediat ce am luat această decizie, accidentul al cărui protagonist fusesem s-a transformat în incident, iar în secunda următoare, incidentul s-a transformat în eveniment, pentru ca o secundă mai târziu evenimentul să se transforme, la rândul lui, într-o ocazie deosebită de a sărbători! Şi astfel, împreună cu soţia mea şi fiul nostru, am sărbătorit minute întregi... "prima noastră pană"! (A şasea lecţie: "Sunt fericit că sunt fericit!")
Am decis, iată, să extrag ce e mai bun dintr-o secundă, iar această decizie a declanşat descătuşarea secundelor şi mi-a revelat o imagine a vieţii cum niciodată până acum nu mi-a fost dat să zăresc! Am întrevăzut, preţ de o secundă, cât durează veşnicia! Şi îţi voi dezvălui şi ţie această descoperire epocală, pentru ca şi tu, dragul meu prieten, să te poţi bucura din plin de ea. Veşnicia durează... (da, ai descoperit deja a şaptea lecţie!) o secundă!
Trăieşte-ţi veşnicia!
Ieri am trecut printr-o experienţă care mi-a arătat încă o dată cât de preţioasă este o singură secundă!
Conduceam pe drumul dintre Ploieşti şi Târgovişte - drum pe care te rog să-l eviţi total, până când nu-l vor repara!!! - şi, la un moment dat, m-am trezit în cale cu o groapă în asfalt. Din cauza unghiului în care se formase, era invizibilă de la distanţă mai mare. Din faţă, pe sensul opus, venea cu viteză un camion, iar din spate mă "împingea" de zor un Audi A6. Aveam aproape 80 de km la oră, pentru că mă aflam în afara localităţii şi încercam să ţin pasul cu ceilalţi şoferi, chiar dacă drumul nu era unul bun... (Prima lecţie pe care am învăţat-o: "Pe şosea, nu încerca să ţii pasul cu ceilalţi. Mergi în ritmul tău!")
Când am zărit groapa, am avut doar două opţiuni viabile, din care am fost nevoit să aleg în numai o secundă: frânez sau accelerez? Am ales să accelerez, în speranţa că viteza mă va ajuta să trec repede peste hăul căscat în şosea şi în minţile politicienilor (găurile din şosele sunt, de fapt, găuri în minţile celor care conduc ţara). Dacă aş fi frânat, la viteza cu care venea Audiul şi la distanţa la care se afla de mine, cu siguranţă s-ar fi produs o ciocnire, fiindcă nu ştiu dacă şoferul lui ar fi putut reacţiona la fel de rapid ca mine. Am ales, deci, să accelerez... Şi în acea secundă, am apăsat pedala de acceleraţie, am virat foarte uşor stânga, cât mi-a permis drumul şi camionul care venea din faţă şi... am trecut peste groapă!
Nu suficient de rapid însă... Janta a prins marginea gropii şi s-a îndoit, ceea ce a dus la dezumflarea cauciucului din dreapta-faţă şi la o... pană. Am apasat repede butonul de avarie, am frânat treptat şi am tras maşina pe marginea drumului, în afara părţii carosabile, lângă un lan de porumb. Capacele de la roţi au zburat în momentul şocului şi deşi soţia mea a mers înapoi la "locul accidentului", nu le-a mai putut descoperi... Erau prea multe, majoritatea sparte, şi nici unul de Volkswagen, aşa că s-a dat bătută. (A doua lecţie: "Capacele trebuie prinse de roţi cu cleme de plastic!")
Am schimbat roata cu cea de rezervă şi ne-am continuat drumul spre Târgovişte. Însă am rămas cu impresia aceea extraordinară a valorii unei secunde şi a forţei uriaşe care se află într-o secundă. (A treia lecţie: "Viaţa e făcută din secunde prinse unele de altele ca un lanţ uriaş!") (A patra lecţie: "Secundele nu măsoară timpul, ci viaţa!") Suntem dăruiţi de la Dumnezeu, în medie, cu 2.365.200.000 de secunde de-a lungul întregii noastre vieţi şi doar câteva, doar câteva din aceste peste două miliarde de secunde ajung să conţină o încărcătură emoţională atât de puternică încât să ne rămână imprimate în amintire.
Ce-ar fi, mi-am zis, dacă am lua decizia să nu mai irosim secundele dăruite cu atâta mărinimie? Ce-ar fi să ne străduim să simţim esenţa secundei şi să o folosim la maximum? Ce-ar fi să ne bucurăm de fiecare secundă şi de tot ce ne aduce ea nou?
Mergând cu maşina către destinaţie - satul Catane, comuna Gura Foii, oraşul Găeşti, judeţul Dâmboviţa - am făcut efortul de a mă concentra pe fiecare secundă în parte, astfel încât să percep cât mai mult din ceea ce se întâmpla în jurul meu, cu mine, cu cei dragi mie, cu viaţa mea.
Nu a fost deloc uşor, mi-a reuşit extrem de rar, dar totuşi, în unele momente, mi-a reuşit! Şi am izbutit să simt ce se găseşte în interiorul secundelor... (A cincea lecţie: "Fiecare secundă ascunde în ea, în proporţii egale, şi fericire şi durere!")
Dându-mi seama de asta, mi-am impus să caut fericirea din secunde şi să las durerea să se stingă acolo, singură, departe de mine... Brusc, imediat ce am luat această decizie, accidentul al cărui protagonist fusesem s-a transformat în incident, iar în secunda următoare, incidentul s-a transformat în eveniment, pentru ca o secundă mai târziu evenimentul să se transforme, la rândul lui, într-o ocazie deosebită de a sărbători! Şi astfel, împreună cu soţia mea şi fiul nostru, am sărbătorit minute întregi... "prima noastră pană"! (A şasea lecţie: "Sunt fericit că sunt fericit!")
Am decis, iată, să extrag ce e mai bun dintr-o secundă, iar această decizie a declanşat descătuşarea secundelor şi mi-a revelat o imagine a vieţii cum niciodată până acum nu mi-a fost dat să zăresc! Am întrevăzut, preţ de o secundă, cât durează veşnicia! Şi îţi voi dezvălui şi ţie această descoperire epocală, pentru ca şi tu, dragul meu prieten, să te poţi bucura din plin de ea. Veşnicia durează... (da, ai descoperit deja a şaptea lecţie!) o secundă!
Trăieşte-ţi veşnicia!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)