Nimici

de Constantin D. Pavel

Ne chinuim atât de mult să facem câte ceva în viaţă, depunem atâta efort, şi când colo e atât de simplu să trăim din plin, să gustăm fiecare zi dăruită de Dumnezeu cu atâta dărnicie, extrăgând din ea esenţă de bine şi de frumos...
Ne zbatem să umplem golul din noi cu lucruri materiale şi cu realizări "de palmares", crezând că celorlalţi le pasă de ceea ce facem, spunem sau avem noi. De fapt, nimănui nu-i pasă cu adevărat decât de el, de ceea ce e în el. Când în suflet e pace, e pace şi în viaţă. Când în inimă e bine, e bine şi în viaţă...
Oamenii sunt însă mici, mici de tot, şi odată cu înaintarea în vârstă, sufletele şi inimile lor se micşorează într-atât de mult încât nici măcar o fărâmă de viaţă nu mai are loc acolo. Aleargă să realizeze vise materiale măreţe, plătind aceste vise cu propria viaţă, neştiind, neînchipuindu-şi că ele pot fi realizate şi cu alt preţ...
Iar timpul, neutru ca întotdeauna, nu aşteaptă pe nimeni...

Astăzi am fost la cumpărături într-un hipermarket.
De ceva vreme mi-am făcut un obicei din a mă opri într-un loc circulat, într-o "intersecţie" dintr-un astfel de magazin, aşteptând până ce soţia mea înghesuie în cărucior cele trebuincioase... – o aştept acolo şi urmăresc cu atenţie oamenii. Îi analizez şi încerc să înţeleg ceva din toată această vânzoleală, această febră a cumpărăturilor.
Astăzi mi-au atras atenţia trei muncitori chinezi. Când i-am văzut, mi s-a strâns inima atât de tare, încât aproape că am simţit fizic durerea sufletului. Erau sărăcăcios îmbrăcaţi, murdari, obosiţi şi dezorientaţi...
Şi m-am gândit la aceşti oameni, plecaţi de-acasă cu mari sacrificii, pentru a ajunge să muncească pe şantierele din România, ca să poată trimite copiilor lor o pâine în plus...
Ceea ce m-a impresionat teribil au fost palmele şi antebraţele lor: mari, noduroase, muncite... Fără să exagerez, cred că acestea au fost palmele cele mai muncite pe care le-am văzut în viaţa mea!...
Şi pentru ce? Pentru ce?...
Indiferent cât de mult vor munci în România, tot săraci vor rămâne... La fel de săraci precum conaţionalii noştri plecaţi să trudească pe ogoarele Spaniei ori ale oricărei alte ţări din Europa sau de oriunde din lume. Am văzut o ştire cândva, care vorbea despre un sat românesc, plin de vile noi şi scumpe, în care nu stătea nimeni, pentru că proprietarii erau toţi plecaţi la muncă în străinătate, să poată întreţine vilele... Câtă sărăcie!... Câte vieţi irosite!... Cât nimic!...
Golul din noi nu se umple cu muncă... Golul din noi nu se umple cu o casă mai mare sau o maşină mai bună... Golul din noi nu se umple cu un concediu făcut pe credit, pentru care va trebui să muncim până în vara viitoare pentru a-l achita... Golul din noi nu se umple cu satisfacţia că anul ăsta am fost mai tari decât vecinul... Golul din noi nu se umple cu banii care se strâng în cont... Totuşi, oamenii continuă să creadă că golul se umple cu toate acestea! Şi ajung la bătrâneţe să se întrebe, copleşiţi de tristeţe, "Pentru ce am muncit o viaţă întreagă?..."
Pentru a umple golul... Numai că n-au ştiut ce să pună în el... Şi tot gol a rămas... Îmi povestea cineva de o familie care toată viaţa a muncit să construiască o casă mare, cu două etaje, ca să le ofere celor două fete ale lor, când s-or mărita, câte un etaj; fetele s-au măritat, dar n-au mai vrut să locuiască împreună cu părinţii... Câtă viaţă irosită!...
Dacă ar fi zăbovit un pic să privească în interiorul lor şi nu în exterior, şi-ar fi dat seama că de acolo lipseşte educaţia vieţii – şi şi-ar fi canalizat apoi cu bună ştiinţă eforturile pentru a umple golul cu cele mai întâi trebuincioase: iubire, educaţie, pace, educaţie, speranţă, educaţie, frumos, educaţie, admiraţie, educaţie, recunoştinţă, educaţie, plăcere, educaţie, Dumnezeu, educaţie, Viaţă, educaţie, Gratitudine şi iar educaţie!
Un bob de Dumnezeu Adevărat poate umple un suflet uriaş! Însă tot Dumnezeul din Lume nu poate umple un suflet sărac în educaţie... Şi tocmai asta lipseşte oamenilor acum... educaţia! Nu şcoala, căci nu mai există şcoală în era informaţiei... Lipsesc principiile de viaţă dreaptă! Lipseşte conştiinţa de sine! Lipseşte bogăţia interioară!...
Prea mult ne chinuim să avem ce băga în burtă, neglijând hrana pentru minte. Prea mult ne chinuim să avem cu ce îmbrăca trupul, neglijând hainele spiritului. Prea mult ne chinuim să umplem casa cu gadgeturi scumpe, neglijând golul din inimă...
Trăim, acum, ca nişte automate. Goi pe dinăuntru, "plini" pe dinafară. Trişti şi proşti... Şi cu cât timpul se scurge, cu atât ne afundăm mai mult în mizeria unei conştiinţe a nimicului... Dar se pare că nu prea ne dăm seama de asta. Sau, pur şi simplu, nu avem chef să ne dăm seama. Suntem nişte nimici. Mici şi din ce în ce mai mici... Nişte nimici!...