Lanţuri şi aripi...

de Constantin D. Pavel

Tocmai m-am întors dintr-o vizită la nişte prieteni extraordinari, oameni cu suflete curate, de o bunătate interioară cum rar mai întâlneşti în ziua de azi. Am mâncat grătar făcut în curte, urzici şi gogoşi. Am petrecut câteva ore pline de pace, într-o atmosferă de început de primăvară menită să reînvie spiritul amorţit de o iarnă parcă prea lungă. A fost frumos, dar am plecat de-acolo cu o durere care sper că se va ostoi odată ce voi termina de aşternut aceste cuvinte pe... "coala de pixeli" a blogului...

Este pentru a treia oară într-o săptămână când buni prieteni de-ai mei se plâng că au ajuns în situaţii de stres acut din cauza "crizei" şi a "lipsei banilor". Şi toţi, fără excepţie, dau vina pe guvern, pe şefi, pe "hoţii" care îmbracă haine de politicieni, pe ceialalţi... numai pe ei nu!

Şi mă doare să îi văd cum se chinuie şi cum îşi blestemă zilele, când ar putea, prin mici schimbări simple, în numai câteva luni, să iasă din greutăţile parcă nesfârşite prin care trec... Am încercat să le spun unde îşi au rădăcinile aceste greutăţi, am încercat să le arăt căile prin care ar putea să spună adio suferinţei, însă parcă vorbesc la pereţi.

Acestea sunt dorinţele lor:
"Să apuc să mă liniştesc... să-mi văd copiii la serviciu, să găsească şi ei ceva sigur..."
"Măcar 10 ani să mai pot să muncesc, ca să apuc să ies la pensie..."

Apoi se plâng:
"Îşi bat joc de noi la serviciu în fiecare zi! Nu mai pot! Nu mai suport!"
"Nenorociţii de directori şi ingineri au salarii mari şi nu fac nimic, trag numai pe noi!"
"Mă trezesc la ora 4 în fiecare dimineaţă, de 25 de ani..."

Apoi iar îşi aduc aminte:
"Să pot să le găsesc copiilor mei un serviciu bun, sigur!"
"Dacă i-aş vedea la casele lor, m-aş mai calma..."

Se plâng de viaţa grea şi de mizeriile pe care le suportă la serviciu, dar îşi doresc cu ardoare un serviciu pentru copiii lor. E ca şi cum le-ar dori răul copiilor lor!

Ani de zile am gândit şi eu aşa. Ani de zile mi-a fost greu, dar ţineam cu dinţii de serviciu, fiindcă refuzam să deschid ochii şi să văd Adevărul. Şi culmea este că şi eu, la rândul meu, proiectam o viziune asemănătoare privinţa viitorului fiului meu!

Apoi, mulţumesc lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor care m-au sprijinit, am început tratamentul pentru a învinge această boală numită sclavia modernă. Mi-au fost necesari vreo doi ani de terapie intensivă, electroşocuri mentale şi multă penicilină informaţională pentru a stârpi definitiv virusul numit "serviciu", pentru a rupe lanţurile lui reci pentru totdeauna.

Iar când m-am trezit fără plasa de siguranţă numită "salariu lunar", în plină cădere liberă, a trebuit să îmi desfac aripile şi să învăţ să zbor. Întâi timid, apoi mai cu curaj, pentru ca acum să am deplină încredere în aripile mele şi în direcţia în care ele mă poartă.

Aşa cum spuneam în cartea "3 Paşi spre Extraordinar!", nu doar îngerii au aripi, ci şi oamenii au. Trebuie, însă, să descopere în ei curajul de a le deschide şi de a le folosi. Nu e uşor, dar nici prea greu nu este.

În loc să te rogi să mai poţi munci 10 ani la un serviciu pe care îl urăşti din toată inima, ca să ajungi apoi - dacă mai ai norocul - să obţii o pensie lunară niciodată suficientă, mai bine te rogi să înveţi din nou să zbori aşa cum ştiai să o faci în copilărie! Sunt suficienţi doi ani pentru asta, dar cu o condiţie: să exersezi în fiecare zi!

Eu ştiu că prietenii mei buni sunt în stare să reînveţe să zboare; ştiu că sunt în stare să o facă şi sunt ferm hotărât să le stau alături şi să-i îndrum dacă vor lua această decizie; ei, însă, se tem... Se tem de zbor şi de libertate. Şi chiar dacă mi-ar plăcea să am această putere, eu nu pot zbura în locul lor... Căci aripile care ne sunt date ne pot ridica în văzduhul libertăţii doar pe noi înşine...