joi, 29 ianuarie 2009

Către ce te îndrepţi?

de Constantin D. Pavel

E timpul pentru o serie de întrebări la care, dacă vei avea curajul să răspunzi, vei putea să-ţi dai singur seama unde anume te afli în acest moment al vieţii tale. E nevoie de sinceritate din partea ta şi, vei vedea, de ceva stăpânire de sine. Răspunsurile nu sunt simple şi lasă urme. Dar trebuie să o faci, pentru a merge mai departe.
Deci... Cel care ţi-a hotarât drumul în viaţă eşti chiar tu?
Cine îţi conduce existenţa acum?
Ce anume te mişcă şi ce realizări ai?
Sunt spre beneficiul tău şi al societăţii sau spre beneficiul altei persoane?
Ştii exact către ce anume te îndrepţi?
Eşti tu stăpânul vieţii tale în acest moment sau alţii îţi stăpânesc viaţa?
Zăboveşte, rogu-te, câteva minute şi gândeşte-te serios la răspunsurile pe care le poţi da acestor întrebări. S-ar putea, la prima privire, să consideri că acestea sunt implicite. Însă nu de o „primă privire“ ai nevoie, ci de o introspecţie aproape dureroasă asupra propriei tale vieţi, pentru a putea da răspunsurile corecte! S-ar putea ca viaţa ta să fie perfectă acum şi să crezi că ceea ce faci este ceea ce eşti. Dacă chiar aşa este, felicitări! Eşti unul dintre puţinii care au reuşit! Însă experienţa vieţii marilor personalităţi ne transmite altceva, anume că foarte puţini dintre noi au curajul să lupte pentru a deveni ceea ce vor cu adevărat să devină! Dacă tu te numeri printre ei, vei afla uşor, răspunzându-ţi la o altă întrebare: cât din timpul tău zilnic activ îl dedici realizării proiectelor personale? Dacă nu dedici 90% din acest timp pentru tine şi pentru construirea visurilor tale, atunci este clar că se întâmplă ceva neplăcut în viaţa ta... Şi că trebuie să iei urgent măsuri! Deci, tu, acum, către ce anume te îndrepţi?...

luni, 26 ianuarie 2009

Valoarea voinţei slabe...

de Constantin D. Pavel

Toţi oamenii au voinţă. Ne naştem cu ea şi e puternică la vârsta fragedei pruncii. Nevoile ne sunt satisfăcute la prima manifestare a voinţei. Ne e foame, plângem şi ni se dă să mâncăm. Ne e frig, atragem atenţia şi suntem înveliţi. Facem alte... alea, plângem şi suntem schimbaţi... Vrem ceva, e întotdeauna cineva acolo, gata să ne satisfacă toate nevoile!...

Mai creştem puţintel şi învăţăm să ne manifestăm altfel voinţa... „Cere şi ţi se va da“ funcţionează încă perfect. Vrem, primim, în cel mai curat stil cu putinţă. Ideea e că încă vrem lucruri simple, de bază. Nu ne irosim voinţa pe cererea de lucruri fără necesitate reală.

Crescând, însă, începem să învăţăm. Şi, deodată, în procesul învăţării se produce... împrăştierea voinţei. Începem să cerem mai multe, din ce în ce mai multe, fără a avea cu adevărat nevoie de ele. Părinţii înţelepţi încep, la rândul lor, să ceară ceva în schimbul satisfacerii cererilor noastre, formându-ne corect. Cei mai puţin înţelepţi, însă, se iau după sloganul „bucuria copilului meu, nepreţuită“, fără să-şi dea seama că în spatele fiecărei acţiuni de-a lor se află o lecţie ce produce efecte pe termen lung în viaţa copilului.

La vârsta adolescenţei facem deseori o ultimă tentativă de a visa măreţ şi de a crede în visele noastre. Încă mai avem puterea de a vedea Adevărul şi de a avea încredere în el: anume că nu există vis nerealist dacă ai voinţă!

Totuşi, pe la finalul adolescenţei şi începutul maturităţii se petrece tragedia: ascultăm mai mult pe alţii şi mai puţin pe noi înşine! Voinţa ni se fărâmiţează şi ne aliniem mulţimii care aşteaptă să fie „îndrumată“ pe „drumul cel bun“. Aidoma unei oiţe dintr-o turmă nesfârşită, acceptăm cu resemnare pecetea care ne e pusă de cei care au voinţă: tu eşti aşa ceva şi vei face aşa ceva! Şi ne conformăm, mulţumindu-ne cu nişte firimituri infime din visurile noastre de odinioară. Încetăm să mai cerem, având impresia că cerem în zadar. Voinţa ne e atrofiată, slabă, uşor manipulabilă...

Şi ne trezim la bătrâneţe că privim în jur cu un regret imens. Încercăm să facem un calcul al valorii vieţii noastre şi constatăm cu un sentiment de amărăciune adâncă ceea ce nu am vrut să acceptăm când cei câţiva „visători“ au încercat să ne facă să înţelegem: valoarea vieţii unui om „normal“, într-o societate „normală“, e de numai 800.000 €. În 45 de ani de muncă există 540 de luni; dacă pentru fiecare lună de muncă primim în medie 1500 €, rezultă un produs de 810.000 €. Dacã primim 1500 € pe lună!...

Numai atât valorează o voinţă slabă... Când eu mi-am făcut calculul voinţei, primeam pe undeva pe la... 400 € lunar. Eram un om „normal“, cumva fericit că sunt „normal“, dar valoram, Dumnezeule-mare!, doar cu puţin peste 200.000 €! Întreaga mea viaţă, aflată pe undeva pe la finalul primei treimi, valora doar atât!!! M-am cutremurat şi am căzut serios pe gânduri. Trebuia să fac ceva, altceva!

Dar pentru aceasta a trebuit să-mi reînviez... voinţa!
Şi în numai cinci ani de folosire a propriei voinţe, potrivit tehnicilor prezentate în această carte, am ajuns să-mi cresc valoarea propriei vieţi de peste... 13 ori. În momentul când scriu aceste rânduri, valoarea vieţii mele a depăşit 2.700.000 €! Sper să nu le dau idei răpitorilor, să-i fac să creadă că atâţia bani am! Nu, atât valorez!!!... :)

===============================================
Extras din volumul "Ghid de Viaţă Liberă", de Constantin D. Pavel, carte care va apărea în curând la Editura PAVCON. (detalii pe www.pavcon.ro)

sâmbătă, 24 ianuarie 2009

joi, 22 ianuarie 2009

"Secretul" (partea a II-a)

de Constantin D. Pavel

Ce-ar fi dacă ai putea ştii şi ai putea transforma tot răul în bine cu o... frază?

Alocă-ţi o oră din viaţa ta şi vizionează acest film! Îl situez imediat după un alt film care mi-a schimbat viaţa, "Secretul". Şi ţi-l recomand cu toată fiinţa mea, conştient că după ce-l vei vedea va produce şi în viaţa ta recunoaşterea a ceea ce eşti! Căci TU eşti Asta! Tu eşti!

Linkul este:
http://video.google.com/videoplay?docid=-2108270310800824396&hl=ro

Vizionare placută!

http://www.pavcon.ro

marți, 20 ianuarie 2009

Experiment...

Staţie de metrou în Washington DC.

O dimineaţă rece de ianuarie.

Un violonist a cântat şase piese de Bach, timp de mai bine de 45 de minute. În toată această perioadă, peste 2000 de oameni au trecut pe lângă el, majoritatea mergând la serviciu.

După 3 minute: un bărbat de vârstă mijlocie a remarcat că în staţie se află un muzician care cântă. Şi-a încetinit mersul, după care s-a grăbit să ajungă la treburile lui.

După 4 minute: muzicianul a primit primul său dolar. O femeie a aruncat banii spre el şi şi-a văzut de drum.

După 6 minute: un tânăr s-a rezemat de perete şi l-a ascultat o vreme. Apoi s-a uitat la ceas şi a plecat mai departe.

După 10 minute: un copil de 3 ani s-a oprit lângă el, dar maică-sa a încercat să-l tragă mai departe. Copilul s-a oprit încăpăţânat şi s-a tot uitat la violonist. În cele din urmă, femeia l-a împins cu putere şi copilul s-a urnit din loc, continuând să întoarcă, la răstimpuri, capul spre muzician. Această acţiune s-a repetat de câteva ori, cu alţi copii. Fiecare părinte, fără nici o excepţie, şi-a forţat copilul să meargă mai departe.

După 45 de minute: muzicianul cântă în continuare. În tot acest timp, doar 6 oameni s-au oprit şi l-au ascultat o vreme. 20 de oameni i-au dat bani, continuându-şi grăbiţi mersul. A căpătat 32 de dolari.

După 1 oră: muzicianul a terminat de cântat şi şi-a strâns instrumentul. Liniştea s-a lăsat din nou. Nimeni nu a observat. Nimeni nu a aplaudat şi n-a existat nici un semn de recunoaştere.

Nimeni nu a ştiut că violonistul a fost Joshua Bell, unul dintre cei mai mari muzicieni din lume. El a interpretat una din cele mai complicate piese scrise vreodată, la o vioară în valoare de 3.500.000 de dolari. Cu două zile înainte, Joshua Bell vânduse toate biletele la un spectacol pe care îl susţinuse la Teatrul din Boston, unde locul costase, în medie, 100 de dolari.

Aceasta este o întâmplare reală. Joshua Bell a mers în staţia de metrou incognito, parte a unui experiment de excepţie, organizat de Washington Post, privind gusturile şi priorităţile oamenilor.

Întrebările care s-au ridicat: într-un loc comun, într-un mediu şi la o oră nepotrivite, putem percepe frumuseţea? Ne oprim să o apreciem? Putem recunoaşte talentul într-un context neaşteptat?

O posibilă concluzie a acestui experiment ar fi: dacă nu acordăm un moment din viaţa noastră pentru a ne opri şi a asculta pe unul din cei mai mari muzicieni din lume, interpretând una dintre cele mai bune piese scrise vreodată, cu unul din cele mai bune instrumente construite vreodată... oare ce alte minuni mai omitem?...

vineri, 16 ianuarie 2009

Dorinţele unui copil...

de Constantin D. Pavel

Andrei avea 9 ani şi era în clasa a II-a pe atunci, în decembrie 2000, când s-a întâmplat să i se împlinească dorinţele toate. Ca orice copil în preajma Crăciunului, aştepta de la părinţii lui dulciuri, jucării şi un brad încărcat.

Bucuria Crăciunului avea să-i fie, însă, umbrită. Tatăl şi mama lui hotărâseră, în acel an, să pornească propria afacere de familie şi toţi banii fuseseră investiţi în afacere. Drept pentru care, tatăl lui Andrei l-a luat deoparte pe băieţel şi, împreună cu mama, au început să-i explice, cu părere de rău şi sufletele zdrobite, că Moş Crăciun va fi sărac în acel an, pentru ca anul următor să fie mai bogat. Andrei dădea din cap, zâmbind în faţa explicaţiilor, în vreme ce în inimile părinţilor lui se dădea o luptă zdrobitoare între satisfacerea dorinţelor fiului lor, unicul lor copil, şi nevoia de investiţii a afacerii familiei.

În cele din urmă, Andrei a înţeles. A plecat să se joace la calculator, în dormitor, lăsându-şi părinţii la masa din bucătărie, trişti, cu sufletele grele. Se simţeau zdrobiţi de neputinţă.

- Ai putea să mai împrumuţi nişte bani, spuse soţia.

- Dar avem deja datorii enorme şi nu le vom putea achita deloc uşor! a replicat soţul.

- Dar Andrei e un copil!... E doar un copil...

Au tăcut amândoi, gata să izbucnească în lacrimi. Durerea era copleşitoare. Însă hotărâseră, cu toţii, de comun acord, să treacă împreună prin greutăţile inerente demarării unei afaceri de la zero. Strângând din dinţi, soţul s-a ridicat şi s-a dus la treabă. Soţia a terminat de dereticat prin bucătărie, apoi a mers la copil.

Andrei nu mai era în dormitor. Se uita la televizor, în sufragerie. Dar lăsase calculatorul deschis. Iar mama lui s-a dus să-l oprească.

A ieşit din dormitor după două minute, cu lacrimi fierbinţi curgându-i pe obraji. Cu o voce sugrumată de emoţie, l-a strigat pe soţul ei. Acesta, îngrijorat, s-a repezit în dormitor. Fără o vorbă, ea i-a făcut semn spre ecranul calculatorului.

Pe sticla monitorului se găseau lipiţi trei fluturaşi galbeni de hârtie. Şi tatăl murmură cuvintele stângace, scrise de fiul său pe bileţele:

„VĂ IUBESC!!! NU MAI AM NICI O DORINŢĂ, DEOARECE AM TOT CE ÎŞI POATE DORI UN COPIL. VĂ AM PE VOI – ŞI ASTA E MAI PRESUS DE ORICE! MĂ VOI STRĂDUI SĂ VĂ DAU MAI MULT DECÂT PÂNĂ ACUM!!!
CU DRAGOSTE, ANDREI!“

Atunci am simţit cum toată durerea îmi e luată de o forţă divină! Şi-am izbucnit în plâns, alături de soţia mea. Căci Andrei este fiul nostru!...

marți, 13 ianuarie 2009

Secretul celor care reuşesc...

de Constantin D. Pavel

Azi am avut o zi plină, chiar foarte plină, pot să spun. Am întâlnit numai oameni care au reuşit în tot ceea ce şi-au propus! Toţi au reuşit să-şi realizeze visele, fără nici o excepţie, iar acest lucru m-a făcut să mă întreb "cum de nu am remarcat asta până acum"? M-am mirat, pentru că aceşti oameni minunaţi fac parte din viaţa mea de zi cu zi.

Răspunsul este cât se poate de simplu: fiecare a primit exact ce a cerut! Practic, toţi oamenii reuşesc în viaţă! Fiindcă fiecare primeşte atât cât cere, nici mai mult, dar nici mai puţin.

Problemele se ivesc atunci când oamenii trăiesc cu impresia că ceea ce vor e acelaşi lucru cu ceea ce cer. Astfel că rămân foarte frustraţi când obiectul/subiectul dorinţelor lor nu devine realitate, aşa cum îşi doresc ei.

Dacă, însă, s-ar vedea pe ei înşişi ca pe nişte persoane care reuşesc în absolut tot ceea ce cer, şi-ar concentra toate forţele în a învăţa cum să ceară, nu cum să-şi dorească. Dacă ne-am analiza cu atenţie viaţa, am putea constata cu uşurinţă că reuşitele noastre au urmat un tipar foarte clar de... (auto)creaţie. Pur şi simplu, de la un moment dat, toate au început să meargă ca unse, orice situaţie, cât de confuză părea la început, a avut darul de a se limpezi şi a ne conduce, în cele din urmă, către izbândă.

A reuşi nu e un secret. Toţi reuşim când ne propunem să o facem! Absolut toţi!

De ce unii trăiesc, totuşi, o altfel de viaţă?
Pentru că au aflat şi au aplicat secretul reuşitelor măreţe: învăţarea!
Ei nu s-au oprit şi nu se vor opri niciodată din învăţat. Şi când mă refer la a învăţa, nu vorbesc despre a învăţa cum, ci a învăţa de ce! Micile reuşite apar când ştii cum. Marile reuşite când ştii de ce!

E simplu, nu-i aşa? Analizează-te mai profund şi vei constata, ca pe o revelaţie, că ai reuşit întotdeauna când ai ştiut de ce!

Bravo! Acum ştii secretul! Aplică-l!...

joi, 8 ianuarie 2009

Opreşte televizorul!!!

de Constantin D. Pavel

Îmi vedeam liniştit de ale mele, toate mergeau ca unse, când, într-o nefastă seară de început de an, m-a pus naiba să dau drumul la televizor şi să mă uit la ştiri... M-am trezit holbându-mă şi nevenindu-mi să-mi cred ochilor ce vedeam şi urechilor ce auzeam: sute, mii de oameni rămaşi fără locuri de muncă, tragedii peste tragedii, gaz zero de la ruşi, disperaţi cu feţe înnegrite de frică, un ministru declarând stare de urgenţă şi ziarişti peste ziarişti repetând ca o litanie cuvântul devastator: CRIZĂ! Părea că lumea întreagă se prăbuşea în jurul meu, iar eu nu fusesem în stare să văd asta! Pur şi simplu, fiindcă nu mă uitasem la televizor şi nu citisem ziarele, criza refuzase să mi se arate!
Apoi, timp de câteva zile, m-am lăsat hipnotizat de emisiunile bulversante despre criză, despre problemele care au venit, despre cele care or să vină şi am început... să iau măsuri pentru ca trâmbiţata criză să nu mă afecteze sau, dacă tot mă afectează, măcar să o facă într-un mod cât mai puţin dureros. Şi m-am trezit că acţionez din teamă şi cu teamă. Iar lucrurile au început, evident, să meargă prost... Doar văzusem la televizor că e criză!!!
Astăzi după-amiază mi-am dat seama ce greşeală imensă am putut să fac: am permis fricii să îmi domine mintea şi aşteptările! Aşa că am luat decizia să închid definitiv televizorul şi să îmi văd de viaţa şi de afacerea mea! Să îmi construiesc Visul, nu să fug de un Coşmar!
Te invit şi pe tine să faci la fel. Lasă-le încolo de ştiri negre, lasă-i încolo de prăpăstioşi, lasă-i încolo de păpuşari! Vezi-ţi de viaţa ta, de afacerea ta, de planurile tale! Şi dacă, totuşi, eşti printre cei care au fost concediaţi, chiar dacă ai rate de plătit, facturi de achitat, copii de crescut, o casă de ţinut, bucură-te! Ţi s-a oferit şansa să te eliberezi şi să începi să-ţi construieşti viaţa, propria-ţi viaţă, cu propriile-ţi mâini şi cu propria-ţi minte! Profită de oportunitate, profită de "criză" şi eliberează-te! Închide televizorul, bagă-l într-o cutie ori vinde-l pentru a-ţi capitaliza pornirea în viaţa liberă, iar de mâine, chiar de mâine, începi să vezi abundenţa din jurul tău: căci dacă stai să analizezi situaţia la rece, nu s-a schimbat nimic în Natură, doar gândurile oamenilor s-au schimbat. Şi cum omul reacţionează în funcţie de gândurile pe care le are, e de la sine înţeles ce se poate întâmpla când aceste gânduri sunt alimentate de... ştirile de la televizor! Eliberează-te! Opreşte televizorul!!!

luni, 5 ianuarie 2009

Dăruieşte

de Pavel şi Cleopatra Stratan

Doamne, dăruieşte nouă linişte
pentru a ne împăca cu ceea ce nu se poate schimba,
dă-ne nouă voinţă pentru a schimba ceea ce se poate
şi înţelepciune pentru a deosebi una de alta.

Din ce în ce, rămân oameni mai puţini care ar putea
Să se bucure cu-adevărat de bucuria altora,
Dar dacă o ei altfel, îţi pare că mereu
Să descoperi lucruri bune e uşor, dar să le faci e greu.

Întinzi o mână spre o altă mână punând ceva,
Sigur te-asiguri dacă se uită cineva ori ba,
Spunându-ţi numele mândru în gând spre Cel De Sus
În timp ce îţi doreşti cu mult mai mult decât ai pus.

Dăruieşte, spun oamenii bătrâni,
Ce au mai multe zeci de ani, decât degete la mâini.
Şi ei au primit în dar aripi cu care
Din păcate-aşa şi nimeni nu i-a învăţat să zboare.

Alergi o viaţă pentru a face o casă doar a ta,
Ca până la urma nici să mai apuci să stai în ea.
Privind la toate ca la un vis pur omenesc,
La care noi visăm, iar la alţii se-mplinesc.

REFREN
Avem nevoie de linişte pentru a ne împăca
Cu lucrurile care nu suntem în stare să le mai schimbăm
Iar pentru acelea care pot fi schimbate, TU dă-ne voinţă
Şi înţelepciune de-a face între ele o diferenţă!

Iubeşte-ţi aproapele - am învăţat demult,
Bate şi ţi se va deschide - ne sună cunoscut.
Ne ignorăm neamul, nu ne respectăm fraţii,
Noi pe noi nu ne-nţelegem, dar vrem să ne-nţeleagă alţii.

Parcă şi luna are mai multe luni decât sâmbete
Şi soarele parcă nu mai are aceleaşi zâmbete,
Ori poate şi-un bine daca-l faci trebuie făcut bine,
Din suflet, fără motiv şi să nu te vadă nimeni.

E plină lumea de lume, dar nu şi de oameni,
Vezi, deja nu mai creşte ceea ce sameni.
Ai vrea să faci şi tu parte din gemeni,
Dar, practic, nu găseşti cu cine-ai vrea să semeni.

Trăim vremelnic prin ceea ce din jur primim,
Dar vom trăi veşnic doar prin ceea ce dăruim.
Şi-ar trebui să ne grăbim, căci viaţa-i cu împrumut.
Cu cât mai mult puţin rămâne, cu atât puţin e tot mai mult!

REFREN
Avem nevoie de linişte pentru a ne împăca
Cu lucrurile care nu suntem în stare să le mai schimbăm
Iar pentru acelea care pot fi schimbate, TU dă-ne voinţă
Şi înţelepciune de-a face între ele o diferenţă!


duminică, 4 ianuarie 2009

Sclavie vs. Libertate

de Constantin D. Pavel

Goethe afirma cândva, în lucrarea „Afinităţi selective“, că „nimeni nu este mai rob decât acela care se crede liber, fără a fi cu adevărat liber“. Am tot amintit de libertate, sclavie şi eliberare în cărţile mele, în eseuri, articole, pe bloguri, peste tot pe unde am avut ocazia, încercând sã fac un pic mai multã lumină în privinţa acestui subiect. De câteva ori am fost luat în tărbacă, reproşându-mi-se că nu ştiu despre ce vorbesc; ba chiar unii „prieteni“ m-au avertizat că mai bine aş sta în banca mea, decât să fac atâtea valuri. „Ce rost are? Oricum nu vei reuşi să salvezi prea mulţi...“ Ei bine, cred că acesta este locul cel mai nimerit pentru a dezvolta subiectul, fiindcă aici voi atinge mai multe obiective dintr-o dată: voi defini cât voi putea de clar conceptul de libertate-sclavie, îmi voi descărca sufletul şi, ceea ce e cu adevărat important, îţi voi oferi ţie, cititorul meu aflat la început de drum, o informaţie de cea mai mare valoare, pe care o vei folosi în afacerea pe care tocmai ai început-o.
Oamenii sunt de două feluri, priviţi din punctul de vedere al subiectului dezbătut: sclavi şi liberi. Se pare că nu întotdeauna a fost aşa şi, cu siguranţă, starea lucrurilor nu va mai fi pentru mult timp aşa. O schimbare spirituală majoră, la scară planetară, se produce chiar în acest moment, iar tu faci parte din ea...
Oamenii liberi nu au sclavi. Numai sclavii au sclavi.
Omul liber nu poate înrobi pe nimeni, pentru că el nu are nevoie de robi. El înţelege ceea ce sclavul nu înţelege: că resursele vieţii sunt infinite, că nimic nu se termină vreodată. Sclavul îşi lasă viaţa guvernată de frica intensă că resursele sunt finite, că dacã altul ia ceva, pentru el nu mai rămâne, că altul e mai deştept decât el şi de aceea are mai mult, că altul e mai norocos decât el şi de aceea a reuşit, că soarta a fost mai bună cu altul şi de aceea a ajuns unde-a ajuns. Şi întreaga sa viaţă va fi construită, chiar de la temelie, pe aceste principii greşite. Acest sistem de gândire şi aceste valori îi vor influenţa acţiunile, dorinţele, credinţele şi realizările. Realitatea lui va fi mereu conformă cu sistemul lui interior, care spune că resursele sunt limitate şi, pentru a avea acces la ele, va trebui să lupte cu ceilalţi. Astfel de oameni vor repeta mereu fraze de genul: „Viaţa e o luptă...“ Iar pentru ei chiar aşa va fi, o luptă continuă pentru a avea ceva ce nu vor avea niciodată. Acesta este sclavul!
Omul liber, pe de altă parte, vede abundenţă în tot şi în toate. Sistemul lui interior, credinţele şi valorile după care se ghidează în viaţă sunt bazate pe certitudinea faptului că dacã are cu adevărat nevoie de ceva pentru a-şi îndeplini scopul propus, i se va oferi exact la momentul potrivit. Doar va întinde mâna şi va lua. Pur şi simplu, va cere şi i se va da. Pentru că e destul pentru toţi şi nimic nu se termină vreodată în această lume. Resursele sunt infinite, pentru ca posibilităţile umane să fie infinite. Acesta este omul liber!
Sclavul se află întotdeauna într-o competiţie cu ceilalţi, fără să-şi dea seama că singurul pe lumea asta cu care ar trebui să intre în competiţie vreodată e doar cu sine însuşi.
Un mare sportiv spunea odată că „echipele câştigătoare sunt formate din individualităţi care se întrec cu ei înşişi“, dincolo de întrecerea cu adversarii.
Devii mai bun decât alţii abia atunci când devii mai bun decât tine cel de ieri. Iar ţelul unui om liber e acela de a se creşte pe el în comparaţie cu el însuşi, nu în comparaţie cu alţii.
Scopul dezvoltării personale, cea care produce în cele din urmă eliberarea, este exact acesta: de a adăuga din ce în ce mai multă informaţie individului, până când acesta capătă viziunea a ceea ce este el şi ce poate face el dacă iese în afara sistemului.
Şi odată ce ai viziune, vei putea identifica portiţele prin care poţi ieşi din sistemul care te-a înlănţuit. Atâta vreme cât te afli în interiorul sistemului, eşti pentru el doar o simplă unealtă. Când ieşi însă, el devine unealta ta şi îl poţi utiliza pentru a le arăta şi altora calea spre ieşire.
Poate că tu ai decis să faci această afacere pentru câţiva bănuţi în plus şi, dacă-i aşa, nu ai fi singurul. Această afacere îţi va da acei câţiva bănuţi în plus, dacă numai atâta vrei. Însă de vei dori să ajungi acolo unde ai văzut că au ajuns liderii, va trebui să începi să lucrezi la descoperirea adevăratei valori din interiorul tău, să-ţi descoperi adevăratul motiv pentru care te afli aici şi să îţi asumi responsabilitatea schimbării. Fiindcă această afacere te va duce în afara sistemului, unde nimeni şi nimic n-o să mai aibă grijă de tine.
Sclavul are nevoie de sistem să îl protejeze. Dacă nu ar fi sistemul, el ar pieri. Tocmai de aceea se ţine cu dinţii de el şi sare la gâtul celor care vor să-l elibereze. În interiorul sistemului, el se simte apărat, are... siguranţă. Şi deşi uneori îşi dă seama că preţul acestei siguranţe iluzorii e chiar viaţa lui, din prea multă frică acceptă să plătească acest preţ imens. Aşa că îşi pleacă resemnat capul şi refuză să mai gândească. Îi lasă pe alţii, „mai deştepţi“, să o facă în locul lui. El îşi umple cu plăcere mintea cu prejudecăţi, cu dogme, cu tot felul de idei fixe şi automatiste nocive, începând să creadă în predestinare, în soartã şi, mai nou, în... codul genetic.
Caută sfaturi la primarul ales de el, la preotul care îi predică duminica în biserică (iar în restul săptămânii bea cot la cot cu el la cârciumă), la expertul din ecranul televizorului, la profesorul copilului ori la medicul ăla sfătos, care stă în casa aia mare din centrul satului. Şi dacă sfaturile nu sunt cele mai potrivite pentru el, dacă rezolvarea problemelor lui nu se petrece cum i s-a promis, atunci nu-i vina lui. Că doar nu el a zis ce să facă şi cum să facă, ci primarul, profesorul, preotul, expertul sau medicul. E mai sigur aşa, mult mai sigur... De ce să se lege el la cap dacă nu îl doare?... Acesta este sclavul!
Omul liber a învăţat legile funcţionării sistemului – mai întâi şi-a investit timpul, energia şi banii în a învăţa – şi le aplică pentru a-şi face viaţa mai bună, mai împlinită, mai reală, şi pentru a le arăta şi altora calea spre o astfel de viaţă, fiindcã el ştie că acolo unde a ajuns el pot ajunge absolut toţi, pentru că e loc pentru toţi.
Omul liber îşi recunoaşte prejudecăţile, ideile fixe, dogmele şi le leapădă una câte una, adoptând doar acele automatisme benefice, cu ajutorul cărora poate controla sistemul. Pentru un astfel de om, gândirea pozitivă devine un automatism, o a doua natură, calea spre înţelegerea a tot ce este. Şi în felul acesta, viaţa devine pentru el şi pentru cei din jurul său o sursă continuă de miracole şi splendori. Acesta este omul liber!
Sclavului, dacă îi dai libertate, nu o poate suporta. E prea grea pentru el. Îl striveşte. Nu şi-o poate asuma. Paradoxul este că din când în când o cere şi tot din când în când o şi primeşte, dar renunţă repede la ea, fiindcă el nu rezistă în libertate, se stinge, moare.
O prietenă de familie şi-a dat demisia anul trecut, după mai bine de 22 de ani de muncă la acelaşi serviciu. Nu a mai suportat batjocura, munca grea şi mizeria de acolo. Era atât de revoltată încât a jurat că nu se va mai întoarce niciodată înapoi, pentru nimic în lume! După opt zile era din nou la serviciu, în acelaşi mediu care o înnebunise, cu aceiaşi şefi stresanţi şi cu un salariu, e drept, mai mare cu aproximativ 12%. Când am întrebat-o de ce s-a mai întors, mi-a mărturisit că de frică! Îi era atât de teamă că „n-o s-o mai angajeze nimeni la vârsta ei“, că „n-o să mai aibă cu ce să-şi plătească facturile lunare şi ratele“, că „nu ştie să facă altceva“, încât şi-a încălcat propriile jurăminte şi a acceptat, resemnată, aceeaşi viaţă de mai înainte. După doar opt zile de libertate, sistemul a înghiţit-o iarăşi, hulpav şi rece, după ce i-a ros de pe oase o jumătate de viaţă! Acum aşteaptă resemnată să mai facă „măcar zece ani de muncă“, să iasă, în sfârşit, la pensie şi să fie liberă. Liberă! Când va ieşi la pensie va fi liberă! Şi abia atunci şi-a propus ea să înveţe ce-i libertatea. Dar oare va mai avea suficient timp pentru asta?...

===============================================
Extras din volumul "Ghid de Viaţă Liberă", de Constantin D. Pavel, carte care va apărea în curând la Editura PAVCON. (detalii pe www.pavcon.ro)

CITESTE O CARTE PE LUNA, ASCULTA UN CD PE ZI - SI VEI PUTEA APOI SA FII!

DEZVOLTARE PERSONALA LA SUPERLATIV
http://www.pavcon.ro