Dorinţele unui copil...

de Constantin D. Pavel

Andrei avea 9 ani şi era în clasa a II-a pe atunci, în decembrie 2000, când s-a întâmplat să i se împlinească dorinţele toate. Ca orice copil în preajma Crăciunului, aştepta de la părinţii lui dulciuri, jucării şi un brad încărcat.

Bucuria Crăciunului avea să-i fie, însă, umbrită. Tatăl şi mama lui hotărâseră, în acel an, să pornească propria afacere de familie şi toţi banii fuseseră investiţi în afacere. Drept pentru care, tatăl lui Andrei l-a luat deoparte pe băieţel şi, împreună cu mama, au început să-i explice, cu părere de rău şi sufletele zdrobite, că Moş Crăciun va fi sărac în acel an, pentru ca anul următor să fie mai bogat. Andrei dădea din cap, zâmbind în faţa explicaţiilor, în vreme ce în inimile părinţilor lui se dădea o luptă zdrobitoare între satisfacerea dorinţelor fiului lor, unicul lor copil, şi nevoia de investiţii a afacerii familiei.

În cele din urmă, Andrei a înţeles. A plecat să se joace la calculator, în dormitor, lăsându-şi părinţii la masa din bucătărie, trişti, cu sufletele grele. Se simţeau zdrobiţi de neputinţă.

- Ai putea să mai împrumuţi nişte bani, spuse soţia.

- Dar avem deja datorii enorme şi nu le vom putea achita deloc uşor! a replicat soţul.

- Dar Andrei e un copil!... E doar un copil...

Au tăcut amândoi, gata să izbucnească în lacrimi. Durerea era copleşitoare. Însă hotărâseră, cu toţii, de comun acord, să treacă împreună prin greutăţile inerente demarării unei afaceri de la zero. Strângând din dinţi, soţul s-a ridicat şi s-a dus la treabă. Soţia a terminat de dereticat prin bucătărie, apoi a mers la copil.

Andrei nu mai era în dormitor. Se uita la televizor, în sufragerie. Dar lăsase calculatorul deschis. Iar mama lui s-a dus să-l oprească.

A ieşit din dormitor după două minute, cu lacrimi fierbinţi curgându-i pe obraji. Cu o voce sugrumată de emoţie, l-a strigat pe soţul ei. Acesta, îngrijorat, s-a repezit în dormitor. Fără o vorbă, ea i-a făcut semn spre ecranul calculatorului.

Pe sticla monitorului se găseau lipiţi trei fluturaşi galbeni de hârtie. Şi tatăl murmură cuvintele stângace, scrise de fiul său pe bileţele:

„VĂ IUBESC!!! NU MAI AM NICI O DORINŢĂ, DEOARECE AM TOT CE ÎŞI POATE DORI UN COPIL. VĂ AM PE VOI – ŞI ASTA E MAI PRESUS DE ORICE! MĂ VOI STRĂDUI SĂ VĂ DAU MAI MULT DECÂT PÂNĂ ACUM!!!
CU DRAGOSTE, ANDREI!“

Atunci am simţit cum toată durerea îmi e luată de o forţă divină! Şi-am izbucnit în plâns, alături de soţia mea. Căci Andrei este fiul nostru!...