marți, 29 decembrie 2009

Cum?

de Constantin D. Pavel

Fiecare început de an este privit ca un nou debut în viaţă, ca un nou punct de start spre realizarea viselor aflate încă pe lista personală. Fiecare început de an este, pentru majoritatea, un moment al reînnoirii promisiunilor făcute cu un an în urmă... Sau poate cu doi... Ori poate chiar cu trei sau patru...

Da, anul acesta am să mă las de fumat... Da, anul acesta am să mă apuc să pun bani deoparte... Da, anul acesta mă voi apuca să fac exerciţii fizice... Da, anul acesta voi începe realizarea proiectului pe care îl am în minte de peste un deceniu!


Ce se întâmplă, însă, de nu apucăm să facem ce ne propunem şi anul trece ca vântul peste noi, ajungând ca în ultimele zile din decembrie să ne trezim tot în ipostaza ingrată a celui care nu se ţine de promisiune? De ce oare nu izbutim să rupem cercul şi să evadăm din zona de confort, pentru a face ce trebuie făcut, atunci când trebuie făcut? Cum reuşesc unii să realizeze atâtea, iar noi ne zbatem an de an şi, deşi ne propunem marea cu sarea când ne aliniem la start, ne împotmolim pe traseu, fără a apuca vreodată să vedem linia de finish?


Toate aceste întrebări au un singur răspuns, iar el se rezumă tot la o întrebare. O simplă întrebare, dar ale cărei mii de răspunsuri reprezintă cheia tuturor realizărilor omului pe acest pământ. O întrebare care ar trebui pusă după fiecare ţel pe care ni-l propunem la început de an. O întrebare în spatele căreia se găseşte Succesul în absolut tot ce întreprindem: C U M ?


Ani de zile mi-am stabilit ţeluri şi m-am entuziasmat, le-am trecut pe hârtie, aşa cum spunea la carte, le-am pus o dată fixă, să le pot măsura temporal şi... multe dintre ele aşa au rămas. Simple visuri trecute în agendă. De ce? – m-am tot întrebat. De ce se întâmplă asta? Ce lipseşte? Ce nu văd în această imagine a realizării ţelurilor? Lipsea CUM! Sau mai precis răspunsul la această întrebare!


Exemplu: „Îmi doresc, până la 30 iunie, să slăbesc, într-un mod natural, 15 kilograme.“ Acesta e ţelul. Are şi dată, are şi dorinţă în spate. Dar lipseşte modalitatea de realizare. Cum să fac să slăbesc 15 kilograme, într-un mod natural, nu forţat, până la 30 iunie? Ei, şi de aici înainte începe adevărata planificare a realizării ţelului! Trec pe hârtie toate modalităţile care îmi străbat mintea pentru a realiza acest scop, chiar dacă unele dintre ele mi se par dificil de abordat acum, la început de drum:


– să fac mişcare în fiecare dimineaţă, timp de 30 de minute;


– să fac mişcare în fiecare seară, timp de 30 de minute;

– să beau mai multă apă plată zilnic;

– să nu mai mănânc tot din farfurie când mă aşez la masă;

– să mănânc alimente cu nivel caloric redus;


– să stau cât mai mult în compania unor persoane suple, sportive;


– să citesc cât mai multe informaţii despre cum se slăbeşte natural şi fără efort;


– să îmi reafirm în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară decizia de a ajunge la o greutate normală;


– să îmi pun pofta-n cui, la petreceri, când mi-e lumea mai dragă;


– să mă întreb mereu dacă nu cumva îmbucătura următoare este în plus;


– să le cer membrilor familiei să îmi încurajeze atingerea ţelului şi să mă susţină când îmi e greu;


– să îmi pun fotografii de-ale mele prin casă, cât mai mari cu putinţă, de pe vremea când eram suplu;


– să mă încurajez în fiecare zi şi să mă motivez ascultând speech-uri motivaţionale.


– să îmi formez şi să-mi clarific în minte, cât mai clară, imaginea mea de după 30 iunie etc., etc., etc.


După ce trec în agendă aceste răspunsuri la întrebarea cum, iau fiecare răspuns în parte şi îl trec, la rândul său, prin întrebarea miraculoasă cum? La primul răspuns, ar veni răspunsurile:


– să mă trezesc cu o jumătate de oră mai devreme;

– să-mi pregătesc de cu seară ţinuta sport şi să o pun lângă pat, astfel încât să nu iau alte haine pe mine la trezire;

– să îmi stabilesc un traseu de alergare uşoară pe care să-l urmez;


– dacă vremea nu permite ieşirea la alergare, să îmi pregătesc pe hol sau în baie un „colţ pentru exerciţii fizice“;


– să rog unul din membrii familiei să mă însoţească în aventura mea zilnică pe tărâmul exerciţiilor fizice;


– să propun prietenilor să ieşim împreună la alergat dimineaţa;


– să îmi pregătesc sticla cu apă pentru hidratare;


– să îmi pregătesc un mp3 player, pentru a asculta la căşti materiale de dezvoltare personală şi motivaţionale, în timp ce alerg etc., etc., etc.


După ce trec în agendă aceste răspunsuri la întrebarea cum, iau fiecare răspuns în parte şi îl trec, la rândul său, prin întrebarea miraculoasă cum? La primul răspuns, ar veni răspunsurile:


– să pun ceasul deşteptător să sune cu o jumătate de oră mai devreme decât de obicei;


– să mă culc seara cu o jumătate de oră mai devreme, pentru a mă odihni suficient etc., etc., etc.


Practic, trebuie să ajung la răspunsuri care nu-l mai acceptă pe CUM, ci doar simpla acţiune. Răspunsuri care, ele însele, să reprezinte acţiuni. Şi când, într-un final, voi avea pe agendă o listă întreagă de acţiuni care trebuie făcute, sunt ordonate şi planificate, le cunosc rezultatele pe care le poartă în spate, atunci pot fi sigur că Visurile mi se vor împlini!


O astfel de tehnică de stabilire şi planificare necesită, ce-i drept, mult mai mult timp pentru a fi pusă în practică, însă transformă procesul planificării într-unul cu rezultate predictibile şi realizabile 100%! Funcţionează în absolut orice domeniu, fie viaţă personală, sănătate (ca în exemplul descris mai sus) afaceri, bani, carieră, relaţii sociale, dezvoltare personală ori leadership.


Odată ce ştii CUM şi ai pe hârtie, scris chiar de mâna ta, acţiunile care trebuie făcute, într-un şir logic şi ordonat, în care crezi – pentru că sunt chiar răspunsurile tale –, atunci tot ce ai de făcut este să le execuţi!


Dacă încă ai dubii privind puterea ta de a face acţiunile respective, înseamnă că trebuie să reiei procesul şi să te întrebi, iarăşi, CUM? Cum să fac să mă motivez, cum să fac să găsesc în mine forţa de a acţiona aşa cum mi-am planificat, aşa cum am trecut în agendă? Răspunsurile vor răzbate din mintea ta şi se vor constitui, unele în simple acţiuni, altele în noi generatoare de cum.


Şi într-un fel şi în altul, puterea clarificării te va duce acolo unde vrei să ajungi: la linia de finish a fiecărui Vis!

Acum te afli, iată, la linia de start într-un nou an. Folosind această tehnică, ai şansa să te reclădeşti şi să-ţi împlineşti în mod real visele! Şi sunt 100% convins de ceea ce-ţi spun! De ce? Pentru că acum ştii CUM!


===============================================
Articol ce va aparea in revista motivationala si de dezvoltare personala "Profesor de... Fericire" nr. 13, in ianuarie 2010.

vineri, 18 decembrie 2009

Stoarce buboiul!

de Constantin D. Pavel

Trăim timpuri extraordinar de generoase! Trecem printr-o perioadă prin care nimeni, de când există fiinţa umană pe acest pământ miraculos, nu a mai trecut. Trăim, în aceste timpuri vulcanice, CRIZA de dinaintea celei mai importante SCHIMBĂRI din istoria omenirii! Puţini, însă, au ochi să vadă această minune...

Un prieten m-a sunat cu aproape o oră în urmă şi, cu glasul gâtuit de emoţie, a început să mi se plângă că a fost concendiat, că viaţa lui e distrusă, că e disperat şi că nu mai ştie ce să facă.


„Te-au dat afară? Felicitari! Să-ţi fie de bine!“


A urmat un moment lung de tăcere după urarea mea, apoi, cu o voce rece ca gheaţa, mi-a reproşat: „Credeam că ai să mă înţelegi şi ai să mă ajuţi...“, şi a închis telefonul.


L-am sunat imediat înapoi. Ce a urmat a fost o discuţie lungă şi foarte interesantă, în care am abordat câteva idei pe care ţi le voi prezenta şi ţie în articolul de faţă, dragul meu cititor, iar la final mi-a servit o frază pentru care merită să trăieşti: „Îţi mulţumesc din suflet, bunul meu prieten!“.


Trebuie specificat încă de la început, pentru a nu pleca de la premise greşite: nu afirm că a fi angajat e un lucru rău (la suprafaţă) şi că a avea serviciu e o prostie (prea mare). Majoritatea semenilor noştri sunt dependenţi de un serviciu şi de un şef pentru a funcţiona la 50% din capacitate. În plus, şi cei de lângă ei sunt dependenţi de serviciul lor – şi mă refer aici în primul rând la copii şi, uneori, la părinţii bătrâni şi suferinzi. A lua unui astfel de om serviciul, e egal cu a-i lua brusc dependentului obiectul dependenţei. Intră aproape imediat în sevraj şi are nevoie de asistenţă specializată, cel puţin în perioada imediat următoare, pentru a face faţă momentului dificil care urmează după ce „se lasă“. O spun din proprie experienţă, căci chiar şi după zece ani încă mai resimt nişte furnicături supărătoare când îmi aduc aminte de zilele în care trebuia să merg să-mi vizez carnetul de şomer, pentru a putea primi „ajutorul“...

Cu toate acestea, i-am spus prietenului meu adevărul: serviciul lui, de la care a fost concendiat, era un drog, şi tocmai de aceea i-am spus „Felicitări!“ şi „Să-ţi fie de bine!“. Prietenul meu a înţeles, într-un final, ce am dorit să îi transmit, s-a liniştit şi am putut discuta şi analiza ce e de făcut în continuare.


Voi încerca, în cele ce urmează, să rezum discuţia cu el într-un scurt dialog, din care sper din toată inima că vei avea concluzii importante de tras.


— Serviciul este cel mai puternic şi perfid drog al societăţii actuale!


— Adică eu şi nevastă-mea, dar şi tu, când aveai serviciu, suntem sau eram nişte drogaţi?


— Da. Gândeşte-te puţin... Tu, de exemplu, acum, de ce eşti aşa de deranjat că te-au concediat?


— Păi rămân fără bani şi am o groază de rate pe cap! a exclamat el.


— Deci, te ducei la serviciu pentru bani?


— Păi pentru ce altceva să mă duc?


— Şi mai ştii şi alţii care se duc la serviciu pentru bani?


— Păi... toţi se duc pentru bani, nu?!


— Din păcate, trebuie să îţi dau aproape în totalitate dreptate: toţi minus câţiva... Şi tocmai aici e problema, tocmai asta transformă serviciul într-un drog şi pe angajaţi în nişte drogaţi...


— Da.... Acum încep să îmi dau seama, a murmurat prietenul meu.


— Ce îţi dai seama?


— Că mă duceam în fiecare zi la muncă pentru a avea bani...


— În loc să... – l-am întrerupt eu.


— În loc să mă duc pentru că îmi făcea plăcere activitatea de care mă ocupam acolo...


Şi de aici am ajuns la esenţă, adică la şansa lui de a scăpa de drog o dată pentru totdeauna şi de a reveni la viaţa reală, de a nu mai munci pentru bani, ci de plăcere. Şi a putut, astfel, să îşi dea seama că cei care fac ce le place şi pun pasiune în ceea ce fac, nu au niciodată probleme cu banii!


Criza pe care o trăim nu e o criză financiară, ci o criză morală. Şi deşi doare că buboiul s-a spart, e foarte bine că s-a spart, fiindcă – aşa cum spunea bunica – de-acum poate începe însănătoşirea. Totul e să-l storci bine o dată ce s-a spart, să iasă toată mizeria din el şi, apoi, să ai mare grijă să nu coacă din nou.


Perioada prin care trecem acum este cea de „stoarcere a buboiului“. Din păcate, aproape toţi se tem să-l stoarcă, fiindcă în acest proces suferinţa e şi mai mare, iar când lipseşte anestezicul şi stoarcerea se face pe viu, urletele de durere sunt crâncene. Mizeria care iese din buboi e formată din valori greşite, autoamăgire, dorinţe fade, lipsă de respect de sine, lipsă de respect pentru semeni, lene, frică şi multă, multă, multă prostie.


Toate acestea s-au acumulat, din păcate, la nivelul conştiinţei celor mulţi, de-a lungul ultimilor 30-40 de ani, ceea ce a permis „liderilor“ infectaţi cu aceleaşi „valori“ să se transforme în... stăpâni de sclavi. Şi astfel, aproape întreaga umanitate a devenit, mai ales în ţările aşa-zis „civilizate“, o imensă masă de manevră, parcă fără creier şi voinţă proprie, care poate fi mişcată de colo-colo la o simplă „ştire“ difuzată la televizor.


Acum, mai mult ca niciodată, este vremea unei „cure intense de dezintoxicare mentală“, pentru a stoarce şi elimina valorile greşite şi a le înlocui cu cele corecte. Şi tot acest proces începe din mintea fiecăruia, prin schimbarea atitudinii faţă de noi înşine şi faţă de ce înseamnă, cu adevărat, Viaţă! Începe prin schimbarea gândurilor negative cu gânduri pozitive, începe prin a reînvăţa ce este respectul şi cum se aplică el, începe prin a iubi oamenii într-atât de mult încât să te îndrăgosteşti de toţi cei pe lângă care treci pe stradă, începe prin a înţelege că totul este permis, atâta vreme cât prin acţiunea ta nu îi faci rău celuilalt, începe printr-o curăţire morală profundă şi, după caz, prin transformarea, marginalizarea sau eliminarea fără nici un regret a non-valorilor!


Revenind la prietenul meu, concluzia la care a ajuns este că trebuie să reînceapă să gândească şi să găsească soluţii pentru viaţa sa şi a familiei sale, în lumea reală, unde minciuna „siguranţei“ unui loc de muncă nu mai ţine. Cu ceea ce ştie să facă îşi poate găsi repede un alt loc de muncă, însă şi-a dat seama că reîntorcându-se la serviciu ar fi ca şi cum şi-ar băga din nou acul în venă şi ar apăsa pistonul seringii. Primii bani câştigaţi vânzându-şi timpul şi abilităţile printr-un contract de muncă l-ar arunca iarăşi în letargie şi insatisfacţie de sine. Aşa că ce are de făcut acum este să se aşeze cu un caiet în faţă şi să facă o listă cu toate ideile care îi vin, o listă cu toate abilităţile pe care le are şi încă una cu toţi cunoscuţii. După care, ca într-un minunat joc al libertăţii, să descopere corelaţiile dintre cele trei liste. Undeva, acolo, se găseşte mina lui de aur!...

marți, 8 decembrie 2009

In Memoriam JIM ROHN

de Constantin D. Pavel

JIM ROHN a atins milioane de vieti cu cartile, CD-urile, seminariile si programele sale educationale si motivationale, timp de 46 de ani!

O viata intreaga dedicata educarii semenilor sai, o viata traita frumos, o viata care a contat enorm in vietile noastre!

Mii de multumiri si RESPECT, Mr. Rohn!

Dumnezeu sa te odihneasca!

VEZI FILMUL AICI!

joi, 26 noiembrie 2009

10 lucruri pe care supermarketul nu ţi le spune niciodată

de Lucian Davidescu

Cum să arăţi preţuri mici şi să obţii profituri mari? Rezolvarea nu vine de la şcoala de contabilitate, ci de la experţii în comportament. Ce nu îţi spun ei după ce ajung directori de magazin:

1. Suntem în competiţie de preţuri doar pentru câteva zeci de produse importante. De la alte câteva sute, al căror preţ exact nu îl ştii, ne recuperăm paguba.

2. Ca să nu mărim preţurile, micşorăm ambalajele. Mai exact, furnizorii fac asta, însă diferenţa de preţ o împărţim între noi.

3. Dacă avem reduceri la alimente, uită-te atent dacă nu sunt pe cale să expire. Etichetele cu termene de valabilitate le punem când iese marfa din depozit, nu când intră.

4. Avem toate sortimentele de bacterii, la cele mai mici preţuri din oraş: în alimentele preparate de noi, în raionul de legume-fructe, în cărucioare. În fiecare noapte, o echipă de gândaci profesionişti aduce altele proaspete.

5. Organizarea departamentelor este făcută să te ajute. Să te ajute să cumperi lucruri de care n-ai nevoie. Poate că nu remarci semnalizarea, dar noi ştim ce traseu vei avea de cum intri în magazin.

6. Uităm uneori să punem eticheta de preţ pe mărfuri banale şi exagerat de scumpe.

7. Facem promoţii 3+1 ca să nu dăm impresia că marfa pe care o vindem este ieftină. Însă dacă nu cumpără nimeni promoţiile, până la urmă tăiem şi din preţul pe bucată.

8. Nu ne interesează dacă marfa pe care ne-o dau furnizorii e bună sau nu. Dacă e proastă, nu rezistă mult pe raft, însă cobaiul eşti chiar tu.

9. Mărfurile pe care le vindem sub marcă proprie sunt, de multe ori, de la furnizori de-ai noştri care vând aceeaşi marfă, pe acelaşi raft, cu ambalajul original şi preţ mult mai mare.

10. Ţi-am dat un card de reduceri. Ce ne spune el despre tine: preferi mărcile 1, 2. Cumperi de trei ori pe săptămână. Cheltuieşti 4 lei.

luni, 23 noiembrie 2009

Înţelepciune

de Will Smith

Iată definiţia succesului de la un om de succes!

Daţi linkul mai departe, tuturor celor care înseamnă ceva pentru voi!


video

vineri, 20 noiembrie 2009

În sufletul tău...

de Constantin D. Pavel

Stai o clipă alături de tine şi ascultă-te cu atenţie. Închide încetişor ochii şi încearcă să întrezăreşti ceea ce nu poţi vedea cu ei deshişi. Încearcă să vezi cât mai adânc!...

Trăieşte clipa. Tu eşti Tu. Însă nu cel care crezi că eşti, ci mai mult, mult mai mult decât atât. Acolo, în locul acela în care nu poţi vedea, în locul acela în care nu poţi pătrunde, acolo se găseşte sufletul tău.


E un loc ferecat, aidoma unei cazemate inexpugnabile, în care, paradoxal, nici măcar Tu, creatorul ei, nu mai ai acces. Tu ai făurit-o, tu ai ridicat-o, construind în jurul propriului suflet un zid gros, foarte gros, de cuvinte-credinţe încărcate negativ, un zid de apărare împotriva deziluziilor vieţii de zi cu zi. Ai crezut, poate, că vei reuşi să te strecori din când în când înăutru, pentru a menţine legătura cu cel ce erai pe când erai, dar acum îţi dai seama – poate abia acum, citind aceste rânduri – că n-ai mai izbutit de mult să pătrunzi în cazemata sufletului tău. A devenit inexpugnabilă chiar şi pentru tine, cel care a creat-o!...


Însă sufletul tău are nevoie de Tine! Fiinţa ta are nevoie de Tine! Ascultă-mă, Fiinţa Ta are disperată nevoie de Tine!


Poţi să spui când anume te-ai mai dăruit Ţie cu totul, într-o sublimă şi purificatoare uitare de tot şi toate? În copilărie, demult, atât de demult că nici nu-ţi mai aduci bine aminte? Ei bine, se pare că da...


În momentele acelea, sufletul tău trăia în libertate, zburda ziua în lumina soarelui şi se alinta sub strălucirea lunii şi a stelelor noaptea. Era liber şi plin de culoare. Îmbujorat de la visurile îndrăzneţe, verde de la clorofila vie a vieţii care-ţi pulsa prin vene, albastru-azuriu de la cerul prin care zburai cu aripile întinse, alb de la laptele fiert dat de mama în fiecare dimineaţă, băut din cana ta preferată, galben aprins de la razele soarelui care ţi se jucau prin păru-ţi bogat şi poate violet închis de la fulgerele care brăzdau din când în când întinderea aceea nesfârşită de văzduh divin...


Cum e sufletul tău acum?...

...
...
...

Sinceritate! Ai mare nevoie de sinceritate!... Aşa că întoarce-te şi răspunde cum se cuvine la această întrebare:


„Cum e sufletul tău acum?“

...
...
...

Dacă te vei pune în slujba Adevărului, vei putea, în sfârşit, să pătrunzi în cazemata aceea inexpugnabilă şi să îl vezi din nou, după atâta amar de vreme! Sufletul Tău, aşa cum este el acum...


Speriat, rece, de o paloare cadaverică, pierdut în întuneric, ascuns în umbră, el însuşi o umbră, trăind cu frică fiecare zi, zi după zi, aproape ceas după ceas... Grijile, nevoile, răutăţile lumii, durerea, teama, lupta cu celălalt semen al tău pentru ceva ce oricum nu vei putea stăpâni, necazurile, invidia, dorinţele fade, întunericul moral şi spiritual, lipsurile, foamea, prostia, frigul, teama, aşteptările înşelate, lipsa de afecţiune, lipsa de viziune, sărăcia, lipsa de iubire, bolile, lipsa de curaj, teama, lipsa respectului de sine, teama, teama, teama, teama... toate acestea sunt umbrele cu care sufletul tău se luptă pentru a supravieţui, acolo, în temniţa întunecată unde l-ai închis când, zice-se, „te-ai făcut om mare“...


Şi eu, şi tu, şi toţi cei pe care îi ştim, funcţionăm pe baza unor programe fiziologice şi mentale; primele sunt scrise în spirala de ADN şi nu le putem (încă) schimba; celelalte, însă, sunt scrise în minte, adică într-o „unitate de memorie“ care poate fi reinstalată şi resetată ori de câte ori dorim, aidoma hard-disk-ului calculatorului de pe biroul de acasă.


Sufletul tău este ţinut prizonier de aceste programe, care, într-o majoritate covârşitoare, nu îţi aparţin, nu sunt scrise de tine, ci doar copiate de la alţii şi instalate pe hardul cu care funcţionezi! Grijile, nevoile, răutăţile lumii, durerea, teama, lupta cu celălalt semen al tău pentru ceva ce oricum nu vei putea stăpâni, necazurile, invidia, dorinţele fade, întunericul moral şi spiritual, lipsurile, foamea, prostia, frigul, teama, aşteptările înşelate, lipsa de afecţiune, lipsa de viziune, sărăcia, lipsa de iubire, bolile, lipsa de curaj, teama, lipsa respectului de sine, teama, teama, teama, teama... toate acestea nu existau în tine, ci au fost transferate, una după alta ori mai multe deodată, de pe alte harduri – părinţi, rude, prieteni, colegi, programe TV, cântece, versuri de cântece, reviste, ziare ş.a.m.d.d.d.d.d.d.d.d.


Oamenii fericiţi, mulţumiţi şi avuţi, au învăţat să şteargă programele malefice şi să rescrie pe propriile harduri programe benefice. Cum? Accesând alte harduri decât cele pe care obişnuiau să le acceseze înainte...


===============================================
Fragmentul publicat aici face parte din volumul „Arta de a convinge“, de Constantin D. Pavel, lucrare de dezvoltare personală aflată încă în lucru. Vă puteţi înscrie pe lista celor care vor primi această lucrare cu autograf şi 40% reducere, trimiţând un email la office@pavcon.ro, cu textul „Doresc Arta de a convinge“.

sâmbătă, 31 octombrie 2009

Campanie Anti Vaccinare HPV !!!

Romania, tara de vis: vaccinarea anti-HPV a copiilor fara acordul parintilor

Posted: 30 Oct 2009 12:15 AM PDT

Dupa o activitate de 15 ani ca medic, am crezut ca in acest domeniu nu ma mai surprinde nimic. Tocmai mi s-a demonstrat ca nu e asa. Culmea, acest lucru vine din partea unui alt medic…

Pentru simplitate, voi reproduce pasaje relevante din stirile care au fost sursa de inspiratie a acestui articol.

Elevele de 13 ani vor fi vaccinate impotriva HPV fara aviz din partea parintilor, a anuntat Adrian Streinu-Cercel, secretar de stat in Ministerul Sanatatii, la videochat-ul REALITATEA.NET LIVE.

Nu se mai cere aviz pentru vaccinare. Se va proceda ca la orice campanie de vaccinare scolara. Se anunta cu o zi inainte, iar cine este bolnav anunta ca nu se prezinta la scoala. (sursa)

In momentul in care am citit aceasta stire mi se parea ca am glisat, pe nesimtite, intr-o lume paralela, un melanj intre “1984″ si experimentele medicale naziste din lagarele de concentrare. In primul rand am verificat din nou sursa: este vorba de realitatea.net, site-ul trustului de presa Realitatea-Catavencu. Nicidecum un blog in care se promoveaza isteric fragmente din teoria conspiratiei.

Instantaneu mi-am amintit de un drept fundamental al omului, un drept fundamental al pacientului: acela de a refuza un tratament propus de medicul care il trateaza:

Pacientul are dreptul sa refuze sau sa opreasca o interventie medicala asumandu-si, in scris, raspunderea pentru decizia sa; consecintele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului.

— Art. 13 din Legea nr. 46/2003 a drepturilor pacientului, completata de Norma de aplicare din 7 aprilie 2004, elaborata de Ministerul Sanatatii.

M-am informat cu privire la dreptul de decizie asupra efectuarii unei interventii medicale la copii:

In ceea ce priveste minorul, caruia ii lipseste capacitatea de a consimti, trebuie tinut seama de faptul ca o interventie nu se poate efectua decat spre beneficiul sau direct si numai cu autorizatia reprezentantului legal, sau a unei alte autoritati, persoane ori instante desemnate prin lege. (sursa)

Academia Americana de Pediatrie (The American Academy of Pediatrics, AAP) a argumentat ca “intreaga doctrina” a consimtamantului informat prezinta o aplicabilitate particulara in pediatrie. In consecinta, conform AAP, consimtamantul poate fi acordat numai de catre pacientul “cu capacitate adecvata de decizie si cu imputernicire legala.

Parintii (sau alti apartinatori legali) pot acorda consimtamantul informat, iar copilului i se solicita sa-si dea acordul informat ori de cate ori este nevoie. AAP noteaza ca acordul solicitat are relevanta mai mare cand “interventia propusa nu este esentiala pentru viata copilului si/sau poate fi practicata fara un risc substantial”. (sursa)

Mi s-au confirmat informatiile pe care le stiam deja:

  1. orice pacient are dreptul de a refuza un tratament sau procedura medicala;
  2. orice tratament sau procedura medicala care se acorda unui copil se poate realiza numai dupa ce s-a obtinut consimtamantul parintelui.

Si totusi, in Romania de vis in care traim, aceste drepturi exprimate clar in lege sunt considerate nerelevante de catre un secretar de stat in Ministerul Sanatatii.

Sincer sa fiu, chiar nu ma intereseaza ce intentioneaza respectivul functionar de stat sa-mi impuna, eu voi refuza activ orice atingere a drepturilor mele si ale copilului meu. Pentru ca am o fetita de 13 ani care se incadreaza in segmentul vizat de campania de vaccinare a Ministerului Sanatatii.

Apropo de campanie:

DECIZIE. Parintii fetitelor de clasa a VI-a si a VII-a vor participa la un sondaj privind vaccinarea contra HPV, comandat de Ministerul Sanatatii.

Daca jumatate dintre cei o mie de parinti chestionati vor fi de acord sa isi vaccineze fetitele si inteleg in ce consta imunizarea, MS va incepe campania de vaccinare. (sursa)

Aparent, aceasta stire arata o stupizenie de nedescris a factorilor de decizie din Ministerul Sanatatii. A declansa o campanie de vaccinare in functie de un sondaj (de opinie!) efectuat in randul populatiei este ca si cum ai decide ce tip de aripi sa montezi unui avion cu reactie facand un sondaj de opinie in randul florarilor. Sper sa nu se supere florarii pe mine, dar cred ca informatiile pe care le detin despre aerodinamica si design in aviatie nu sunt suficiente pentru a construi un avion care sa zboare cu succes.

Din pacate nu e vorba de stupizenie, ci de o politica focusata de a forta populatia sa accepte un anumit tip de vaccinare.

E suficient sa faceti un surf lejer pe net si veti vedea o multime de bannere care promoveaza vaccinarea contra HPV, este suficient sa va plimbati in oras si sa vedeti bannere publicitare care duc o campanie agresiva de sustinere a acestui vaccin. Aici e vorba de interese financiare majore, care sunt instrumentate abil, pe diferite canale, inclusiv pe cele oficiale.

Sunt medic si va spun cu sinceritate: recunosc eficienta unor anumite tipuri de vaccinuri. Fata mea a facut setul de vaccinuri obligatorii (DTP-difterie, tetanos, pertusis; poliomielitic, hepatita B etc.).

In schimb am refuzat categoric vaccinarea contra HPV din motive clare:

  • este un vaccin nou, aparut de cativa ani, la care nu se cunosc efectele secundare ce pot aparea pe termen lung;
  • Gardasil (vaccinul contra HPV) produce pe patru ori mai multe decese decat celelalte tipuri de vaccinuri (sursa);
  • campania americana de vaccinare cu Gardasil-Silgrad a produs 19 decese in 2007 si 28 de decese in 2008 (sursa);
  • FDA (Food and Drug Administration), institutia care se ocupa cu avizarea medicamentelor in SUA, a documentat 6723 de cazuri adverse la injectarea cu Gardasil din care 1061 au fost considerate serioase iar 142 au fost considerate a fi amenintat viata persoanei vaccinate (sursa);
  • sunt o multime de inregistrari video pe internet cu declaratii ale victimelor efectelor adverse ale acestui vaccin, adolescente si preadolescente la care s-a administrat Gardasil (vezi lista de resurse de la sfarsitul articolului).

Ia mai gandeste-te...

Ia mai gandeste-te...

Privind lista de mai sus, ca parinte in primul rand si ca medic in al doilea rand, ma ingrozesc. Nu sunt dispus sa expun fata mea unor asemenea riscuri. Sunt constient de riscurile unei infectii cu HPV si de complicatiile acesteia, dar riscul poate fi redus pana la disparitie prin metode de bun simt, printre care o viata sexuala de cuplu, normala, in opozitie cu o viata sexuala libertina, cu mai multi parteneri. Acesta este mesajul pe care il transmit fetei mele.

Va intrebati, probabil, de ce a aparut un asemenea articol intr-un site de dezvoltare personala cum este Empower.ro. Motivele sunt mai multe, pentru ca rezultatul unei preocupari constante pentru dezvoltarea personala inseamna:

  • curajul sa-ti aperi drepturile;
  • capacitatea de a te lupta pentru tine si pentru cei dragi;
  • inclinatia de a condamna public o nedreptate, o constrangere care ti se impune, din partea statului sau a oricarei structuri organizationale;
  • dorinta de a informa oamenii despre pericolele care ii ameninta (pe ei sau pe copii lor).

Sunt sigur ca voi, cei care cititi aceste randuri, simtiti ca si mine. Sunt sigur ca, indiferent daca aveti sau nu copii, sunteti revoltati de modul in care se incearca sa ni se nege drepturile legale. Sunt sigur ca simtiti nevoia sa faceti ceva.

Ce putem face? Sa ne opunem pasnic!

1. Transmiteti mai departe acest mesaj!

  • Recomandati acest articol (copiati adresa URL din browser) prietenilor si cunoscutilor vostri. Luati lista de adrese de email pe care o aveti si trimiteti tuturor link-ul spre acest articol sau copiati articolul in corpul mesajului.
  • Rugati prietenii vostri sa faca acelasi lucru, pentru a transforma acest mesaj intr-unul viral.
  • Daca aveti un blog, scrieti un articol in care puneti link-ul spre articolul de fata.
  • Daca aveti un cont de Facebook sau de Twitter, puneti un scurt mesaj cu link spre acest articol.
  • In orice discutie legata de subiectul de fata, nu stati pasivi, incercati sa dati informatia mai departe!

2. Daca sunteti parinti, organizati o miscare de rezistenta la scoala copilului vostru.

  • Informati copilul sa refuze orice vaccin pana nu va dati acordul scris.
  • Vorbiti cu parintii din clasa pentru a organiza o sedinta in care sa dezbateti problema vaccinarii si a necesitatii acordului scris din partea parintelui.
  • Organizati o intalnire la nivel de scoala cu toti parintii pentru a discuta aceasta problema.
  • Initiati semnarea unei declaratii comune a parintilor si a comitetului de conducere al scolii in care aratati ca refuzati orice vaccinare a copiilor inainte de a fi informati si de a semna o declaratie de acceptare din partea parintilor.

Sunt drepturi stabilite prin lege, dar inainte de aceasta sunt drepturi naturale!

Fiecare parinte are dreptul de a lua decizii referitoare la sanatatea si viata propriului copil. Nimeni nu va poate lua acest drept decat daca veti renunta la el, din comoditate sau din necunoastere.

Puterea a fost dintotdeauna in numarul oamenilor solidari unei idei. Dati mai departe acest mesaj, impotriviti-va vaccinarii copiilor fara acordul parintilor. Iar daca altii nu vor fi de acord, faceti singuri ce considerati a fi mai bine pentru viitorul copiilor vostri.

Multumiri

  • Ii multumesc lui Valentin Bora pentru ca mi-a trimis prin email link-urile cu articolele dedicate problemei vaccinarii copiilor fara acordul parintilor.
  • Ii multumesc lui Ionut Ciurea pentru ca a fost de acord sa publice acest articol in Empower.ro.

Resurse

Lista cu inregistrarile video ale victimelor efectelor secundare sau ale parintilor persoanelor decedate in urma administrarii vaccinului HPV (Gardasil-Silgrad):

- articol scris de Luca Dezmir-

miercuri, 21 octombrie 2009

sâmbătă, 17 octombrie 2009

Vrem respect!!!!!!!!!!!!!!!!!!

de Parazitii



Noi vrem respect, respect
Noi vrem respect, respect
Noi vrem respect, respect
Noi vrem respect, vrem respect

Ai dracu ruşi au fost românii, dar trece
A venit apa caldă? A venit, da-i rece
Rupem tăcerea
Aşa stă treaba
Au trecut 20 de ani şi-or să mai treacă degeaba
Din nou pentru putere se bat
Când şcolile cad peste copii
E un iad
Acum, că eşti bătrân, totul se transformă în scrum
Spitalele sunt ultima haltă pe ultimul drum
Ne târâm pe drumuri, prin gropi ca prin nisipuri
Ei nu simt nimic că-şi pun la căldură (...) în jeepuri
Banii sunt scopul
Ei vor totul cu justiţia
Îţi fură libertatea când nu au ce să-ţi mai ia
Mergem la muncă, plătim taxe, taxe
Ei ne zâmbesc
Indiferenţa lor o simţim până-n oase
Nu vrem funcţii, nici putere
Sistemul e defect
Noi ducem ţara-n spate
Vrem respect!
Sugeţi un corn cu lapte, dacă n-aveţi dinţi
Şi număraţi-mi ouăle, că mi-am ieşit din minţi
Băi animalule, nu vezi? Voi n-aveţi interesuri
Iarna nu-i ca vara, vă dorim succesuri!

Sugeţi un corn cu lapte, dacă n-aveţi dinţi
Şi număraţi-mi ouăle, că mi-am ieşit din minţi
Băi animalule, nu vezi? Voi n-aveţi interesuri
Iarna nu-i ca vara, vă dorim succesuri!

Rupem tăcerea, poate v-am rupe gâtul
Calculăm în prostia noastră că ni s-a urât cu urâtul
Copiii se dau pe gheaţă, în săli de clasă
Sărăcia apasă
Bătrânii îşi caută demnitatea rămasă
Plătim autostrăzi care nu se mai fac
Şi ne oprim să ne tragem sufletul în primul copac
Legaţi în pat, în salvare, cu borşul pe-afară
Ne tremură mâna că trebuie să dăm şpagă la drum de seară
Ies lipsă 30 de miliarde, de argint
Să trăiţi bine, fraierilor! Iuda, ne ameninţi?
O ducem bine, nu-ţi face griji, e totul perfect
Ne mai ajunge să cerem acum. Cerem respect!
23 de milioane de nesimţiţi, de coate goale
Îşi permit să încurce coloanele oficiale
Uite ţuică, uite femei şi sarmale, pentru cei aleşi
Cauţi dreptatea frate? Caută uşa şi ieşi!

Sugeti un corn cu lapte, dacă n-aveţi dinţi
Şi număraţi-mi ouăle, că mi-am ieşit din minţi
Băi animalule, nu vezi? Voi n-aveţi interesuri
Iarna nu-i ca vara, vă dorim succesuri!

Sugeti un corn cu lapte, dacă n-aveţi dinţi
Şi număraţi-mi ouăle, că mi-am ieşit din minţi
Băi animalule, nu vezi? Voi n-aveţi interesuri
Iarna nu-i ca vara, vă dorim succesuri!

Cu toate că va fi greu să nu minţi în campania electorală
Promitem să ne vedem din 3 în 3 luni în Piaţa Universităţii
Promit că voi face autostradă suspendată peste Bucureşti
Promit că vom da 20.000 de euro tinerilor care se întorc acasă
Ca să ne vadă autostrada, bineînţeles
Totodată, am vorbit cu NASA să trimitem un pilot român în spaţiu
Probabil un mecanic beat, de locomotivă, care mai trage pe nas
Dacă nici el nu ne rezolvă problemele
Promit că îmi voi da demisia în 5 minute de la votul din Parlament!

Noi vrem respect, respect!
Noi vrem respect, respect !
Noi vrem respect, respect!


video

luni, 12 octombrie 2009

Asaltul buruienilor...

de Constantin D. Pavel

Ca întreprinzător mă confrunt adesea cu probleme care de care mai neobişnuite, ceea ce îmi antrenează muşchii gândirii, fiindcă sunt nevoit să caut şi să descopăr soluţii, unele dintre ele de neînchipuit într-un mediu şi o societate normale.

Anul acesta, pe fond de "criză", am învăţat o mulţime de lucruri, redescoperindu-mă şi recreându-mă ca "rezolvator de probleme"; pe de o parte m-am bucurat, căci experienţa rămâne şi este de nepreţuit în timp; pe de altă parte, însă, analizând situaţia, m-am întristat, căci mi-am dat seama că eu am căutat şi am rezolvat problemele ca să am bani să plătesc statul!... Şi în situaţia mea se găsesc mii şi mii de întreprinzători români...

Mi-am făcut socotelile privind impozitul forfetar pe care trebuie să îl dau luna asta... Şi a reieşit că statul român îmi fură peste şapte milioane de lei vechi! (În mod normal, pentru activitatea pe care am depus-o în lunile de vară, când economia nu numai că a stagnat, ci a alunecat atât de rapid în jos că nici ea nu mai ştie unde a ajuns, ar fi trebuit să plătesc cu şapte milioane mai puţin!!) De ce spun că mi-i fură? Pentru că banii nu sunt orientaţi în crearea de condiţii mai bune, ci în menţinerea unui sistem grav bolnav, care este pe cale să sucombe...

Personal, aş fi dispus să iau de la gura copilului meu şi să contribui la refacerea societăţii româneşti, ştiind că el ar trăi mai bine în viitor dacă eu aş face asta acum. Însă debandada morală şi educaţională în care se zbate România în momentul de faţă mă îndepărtează de orice ideal.

Cu tot pozitivismul meu, mi-e imposibil să nu remarc către ce ne îndreptăm... Criza economică nu înseamnă nimic pe lângă ce-o să vină în următorul deceniu!

Să mă explic printr-o poveste, cum ii stă bine unuia care se crede scriitor...

Bunicul meu lucra pământul. Aşa l-am cunoscut când am venit pe lume şi aşa l-am păstrat în memorie... El ştia şi aplica legile universale ale vieţii: arat, semănat, îngrijit şi recoltat. Făcea aceste lucruri an de an şi tot mereu avea hambarele şi cămările pline cu toate cele trebuincioase unei vieţi trăită în plinătate. Îmi aduc aminte, când mă făcusem mai toitănel, cum mă lua cu el în grădina de legume să plivim plantele... Atunci am învăţat diferenţa dintre o plantă bună şi una rea. Ardeii, vinetele, roşiile, ceapa, usturioul, gogoşarii erau plante benefice, care dădeau roade ce puteau fi mâncate; pălămida, costreiul, volbura, troscotul, pirul nu produceau roade şi era interzis să le mâncăm, unele fiind chiar otrăvitoare pentru om şi animale. Şi din primăvară până-n toamnă bunicul ducea o luptă dură cu buruienile, pentru a le oferi legumelor şansa de a supravieţui şi a se dezvolta, astfel încât la venirea iernii să avem ce lua din cămară... Într-un an, bunicul a fost bolnav şi nu s-a putut ocupa prea bine de grădină... Buruienile au crescut mai mari decât legumele, iar roadele celor din urmă au fost mici şi puţine cantitativ... Tristeţea bunicului meu a fost mare atunci, căci el se gândea la viitor... Şi, într-adevăr, anul care a venit n-a fost uşor...

Analizând situaţia cu mintea de acum şi făcând o paralelă între grădina bunicului şi societatea românească în care am ajuns să trăim, realizez că de aproape două decenii, pământul din sufletele şi minţile oamenilor care formează această naţie n-a mai fost arat, cultivat şi îngrijit cum se cuvine. În ultimii ani aproape deloc! Doar s-a cules... Şi chiar dacă grădina a fost mult prea bogată şi încărcată de rod, de unde iei şi nu mai pui la loc, nu mai creşte decât buruiana...

De ce spun, deci, că în următorii zece ani vine sfârşitul României, aşa cum o ştim şi ne-o dorim în visele noastre? Pentru că buruienile au ajuns acum la maturitate, iar legumele autohtone - chiar dacă au ele sămânţă de mare soi, fiind foarte apreciate la export! - au fost sufocate de păienjenişul otrăvitor al plantelor malefice, care s-au întins în toată grădina aceasta numită România.

Timp de 20 de ani nimeni nu a mai însămânţat nimic, nimeni nu a mai lucrat loturile de pământ fertil din minţile tinerilor români, nimeni nu a mai îngrijit plăpândele valori purtătoare de rod bogat. Grădina a fost lăsată în paragină, buruienile au fost lăsate să se înmulţească şi să-şi răspândească seminţele otrăvitoare şi acum, ajunse la maturitate, se vor înmulţi cu o ferocitate demnă doar de tagma buruienilor cele mai rele.

În deceniul care vine vor părăsi România şi ultimele plante benefice care au mai rămas. Îşi vor înfige rădăcinile, de nevoie, în solul îngrijit al altor ţări şi vor rodi acolo rod bogat. Vor da tot ce pot pentru alte naţii, căci acolo vor fi îngrijite şi încurajate să rodească, pământul din jurul lor va fi plivit de buruieni şi li se vor oferi condiţii propice să înflorească şi să se înmulţească, spre beneficiul întregii ţări străine.

De ce nu mai pot rodi aceste plante în România? Pentru că solul e viciat de buruieni, pentru că mediul e otrăvit de seva acestora, pentru că aerul are iz înţepător de acru şi pentru că într-un astfel de pământ doar buruienile mai pot da rod sănătos. Plantează o legumă într-un lot plin de buruieni şi vezi cum vor arăta roadele ei... Pipernicite, contorsionate, slabe, bolnave, vizibil afectate şi de o calitate greu de acceptat. Tocmai de aceea plantele benefice din această ţară vor pleca în următorii ani; din iubire respect şi pentru roadele lor.

În cele din urmă, la finalul acestor 10 ani, când solul mental şi sufletesc al ţării ăsteia va fi împânzit de cele mai feroce şi mai perverse buruieni, România va muri. Nu ca ţară, în sine, ci ca naţiune! Da, va fi locuită în continuare, dar cetăţenii ei nu vor mai fi români, cu suflet românesc şi simţire românească, ci un soi de buruieni adaptate supravieţuirii într-un mediu de grădină părăginită, în care legile sfinte ale vieţii nu mai sunt de mult respectate şi aplicate...

Deşi e un scenariu apocaliptic, este cât se poate de real. O ţară în care se trăieşte fără principii, în care valorile au fost pervertite şi mânjite cu noroi, în care proştii şi curvele sunt vedete, o ţară reprezentată în Parlamentul European de politicienii-etalon ai societăţii de acum, este o naţiune sortită pieirii...

Ce se (mai) poate face? Aproape nimic...

Singura, unica, cea din urmă soluţie este revenirea la valorile moralei creştine, reîntoarcerea la cele 10 Porunci şi respectarea lor!

Şi aşa cum bunicul meu scotea din rădăcini buruienile din grădina lui şi le călca cu înverşunare sub talpă, tot aşa ar trebui să facem şi noi, cei care răbdăm asaltul buruienilor de aproape 20 de ani! Să le smulgem cu rădăcini cu tot de peste tot unde le vedem! Să le ierbicidăm cu inteligenţa noastră nativă şi cu simţirea noastră românească, fiindcă acestea sunt pentru buruieni otrăvurile cele mai puternice! Să ne aliniem de-a lungul acestei grădini numită România şi, cu sapele în mâini, să dăm în stânga şi-n dreapta, până nu mai rămâne nimic din această plagă ordinară care a adus ţara în situaţia de cea mai bogată grădină nelucrată din lume!

Şi dacă nici acest din urmă asalt nu ne mai izbuteşte, smulgeţi-vă singuri rădăcinile din pământul-mamă, chiar dacă doare enorm, şi plecaţi unde vedeţi cu ochii...

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

marți, 6 octombrie 2009

Miracolul Iubirii

de Constantin D. Pavel

O veste bună este o ştire cu o puternică încărcătură pozitivă, care, atunci când o primim, ne transformă benefic felul de a privi Viaţa, ne încarcă de energie şi ne dă o poftă nebună de a trăi şi de a ne bucura de faptul că existăm pe acest pământ.

Vă dau o veste bună! Una din acele veşti care să vă facă să simţiţi că trăiţi din plin şi că e minunat că vi se întâmplă asta!

A apărut în lumea noastră un nou suflet încărcat de iubire, nepoţica mea Alexandra-Gabriela!

Îi urez bun-venit în această lume miraculoasă şi, ca să-mi iau încă de la început în serios rolul de "moş" (soţia mea fiind "moaşă", eu sunt... logic, "moşul"!), îi promit că îi voi sta alături cât de mult voi putea, cu sfaturi şi exemple personale, până când aripile sufletului ei se vor deschide şi ea va învăţa să zboare singură către Lumină şi Iubire de Oameni!

Un suflet nou venit pe acest pământ e crud şi pierdut în neştiinţă, deşi poartă cu sine înţelepciunea nealterată a Vieţii Divine, acel sâmbure de Dumnezeire care pare că se ascunde tot mai adânc în fiinţă, pe măsură ce omul avansează în vârstă. Tocmai de aceea, atitudinea noastră, atunci când un prunc alege să vină aici, la noi, ar trebui să fie încărcată de responsabilitate şi respect, astfel încât el să izbutească să-şi menţină la vedere sâmburele de Dumnezeire cât mai mult posibil, chiar pentru tot restul zilelor sale!

Singura cale descoperită în această lume până acum, prin care acest lucru poate fi realizat, este Iubirea! Înconjoară un suflet cu Iubire şi vei avea alături de tine o Fiinţă Umană completă, capabilă să simtă zi de zi miracolele pe care Viaţa i le oferă, să se bucure de ele şi să le dăruiască, la rândul ei, cu inima largă, plină de căldură şi compasiune, celorlalte Fiinţe Umane şi Oamenilor contemporani cu ea.

Îţi urez, draga noastră Alexandra-Gabriela, să ai parte doar de Iubire în această superbă călătorie care te aşteaptă pe acest tărâm al miracolelor! Îţi multumesc că ai apărut în viaţa mea şi mi-ai permis, încă o dată, să văd şi să simt săvârşindu-se un Miracol! Căci pentru noi, acum, eşti un Miracol! Miracolul Iubirii!...

miercuri, 23 septembrie 2009

Scrisoarea lui Mihai Bendeac (de la Mondenii) catre...


ANTE-SCRIPTUM

Vineri seara am oprit la o benzinarie ca sa alimentez scuterul (folosesc rar in perioada asta "decaportabila" caci cu motoreta e mai simpla viata in oras). Pun eu 3 litri fara plumb si intru sa platesc. In fata mea, o doamna. Achita. Scot si eu banii din buzunar si n-apuc sa-i intind ca in incinta patrunde val-vartej un cocalar la vreo 40 de ani. Tricou Adidas, bermude Adidas, papuci Adidas, sapca Adidas, creier Adidas.
"- Cine p**a mea si-a lasat motoreta aia la pompa ca a incurcat tot acolo?!"
"- Eu. Dar de ce am incurcat?!" (Ma recunoaste, dar dupa 3 secunde de pauza se decide sa nu lase garda)..
"- Pai de ce-ai lasat-o acolo?!"
"- Pai, unde s-o las? Daca eram cu masina, unde o lasam pana achitam benzina?!"
Benzinarul, intervine si el:
"- Cu ce a incurcat domnule?! Plateste si pleaca."
"- Pai ce p**a mea baaaaa!!! Am ajuns sa stau ca prostu' dupa o motoreta?!"
Eu zic:
"Pai, cine va pune? Stati ca desteptu'..."
"- Ma iei la misto?! Ce p**a mea!!!"
Ies. Masina ghertoiului, un BMW X6, era parcata la 3 milimetri de scuter.
Zice : "Poate mi-o zgarii".
Nu i-am zgariat-o. Am plecat si m-am oprit dupa 200 de metri.. Am tras pe dreapta si am plans protejat de casca.
Da! Recunosc! Am plans! Am plans pentru ca mi-am imaginat ce s-ar fi intamplat daca as fi fost un roman obisnuit si nu "vedeta" de la televizor.. M-ar fi omorat? Am plans pentru ca astia vor ajunge atat de multi incat ne vor ingropa.. Am plans pentru ca pe ala nu-l va intreba nimeni din ce bani si-a luat BMW-ul. Am plans de ciuda ca ne vor strivi visele.
Am plans pentru frate-meu care are nesansa de a creste langa ei. Am plans pentru ca am ajuns la decizia de a nu avea copii vreodata caci nu vreau sa traiasca in lumea astora. Caci lumea va fi a lor! Nu va mintiti! Nu va amagiti! Va fi lumea lui Salam si a lui Guta! Lumea camatarilor, smenarilor, manelistilor, cocalarilor, burtosilor, nesimtitilor.
Pentru ca nevestele si gagicile astora sunt mereu gravide! Pentru ca fiecare au cate 4-5 copii.
Cat despre faptul ca astia fac copii, cu regret va spun ca usor-usor devin extremist in cel mai dur sens al termenului...


Dragi cocalari, marlani, mitocani, manelisti

Ati castigat !!! Voi si ai vostri v-ati fu***t nevestele, amantele sau prietenele prost (caci numai prost puteti, conform aceluiasi coeficient de "inteligenta") si iata ca samanta voastra mizerabila da rod. Ne acaparati. Ati reusit sa va "educati" progeniturile hidoase in spiritul kitch-ului, mitocaniei, nesimtirii, manelismului infect... Felicitari! Romania e pe cale sa devina a voastra. Dar, atata timp cat inca mai putem si noi respira, vorbi, privi, dati-ne voie sa radem de voi. Dati-ne voie sa va ironizam. Nu va fie teama. Sunteti pe drumul cel bun si-n curand veti ajunge atat de puternici incat sa-i luati pe astia ca mine si sa-i dati la lei. Pana atunci insa....
1. Cojile de la semintele scuipate pe asfalt sau beton nu dau rod. Nu incoltesc! Va jur! Stiu ca voi n-ati prea mers pe la scoala, dar credeti-ma pe cuvant ca am facut biologie in liceu. N-o sa creasca niciodata floare sau bostan din ciment. Asa ca folositi un cornet.
2.. Daca folositi cornet (putin probabil) va imploram sa rupeti foi din Manele "almanahe" magazin, ca Marin Preda si Eminescu n-au nicio vina.
3. Tricoul mulat se poarta pe un corp perfect. Stiu ca in lumea voastra perfect inseamna atat mers la sala si inghitit steroizi cu pumnu' ca ghiolbanu', cat si burta de bere si ceafa plina de slana. Noi insa ne facem datoria...
4. Nu ne deranjeaza ca ascultati manele (unde carte nu e, nici cultura muzicala nu e) atata timp cat "ascultati" nu se transforma in "ascultam". Orice aparat de redat muzica are un buton pe care scrie volum....
5. Stiu ca banii sunt singurul vostru Dumnezeu si daca ai bani esti "de valoare", dar exista niste "chestii" de noi le platim si ele se numesc impozite la stat. Stiu ca un manelist de-al vostru i-a facut "printesei lui" inmormantare de 50 de mii de euro fara sa-l intrebe cineva despre provenienta banilor, dar daca reprezentantii vostri conduc finantele, politia si justitia din Rromania, puneti-ne si noua o vorba buna... Multumim anticipat.
6. Va rugam mult sa nu mai filmati videoclipuri la opera. V-am dat televiziunile si presa, lasati-ne la schimb opera si teatrele!
7. "De puta madre" inseamna "pi*da ma-tii".. Ne bucuram ca majoritatea purtati tricouri cu aceasta sintagma. Inseamna ca mesajul nostru a razbatut pana la voi.
8. Ne aratam realmente ingrijorati de aceasta cumplita molima care a cuprins intreaga comunitate cocalareasca si anume foto fobia. Stim ca medicii nu sunt de-ai vostri ca, nah, au facut scoala multa ai dracu' tocilari, dar puteti apela cu incredere. Probabil e ingrozitor sa fii nevoit sa porti ochelarii de soare si-n baie...
9. Suntem incantati ca ati invatat sa folositi programe gen "Photo shop". Nimic nu e mai frumos decat sa vezi o minune carliontata, in rochie de leopard si 5 kile de aur pe prima pagine din "The sun". Si suntem incantati ca in pozele de Hi5 va inconjurati de stelute, brizbrizuri...
10. Faptul ca reusiti sa manevrati cate 3 telefoane mobile in acelasi timp este o calitate demna mai degraba de un homo decit de un homo sapiens. Deci, iata ca teoria lui Darwin se sustine...
11. Pantofii cu botul ridicat semnifica ceva religios? Sau e chestie de potenta, temporara si ea ca si tineretea?
12. Tunning-ul cu evacuare zgomotoasa si parasolar cu mesaj nu e foarte indicat. Stim ca trebuie si cocalarul sarac sa aiba o ocupatie, dar...
13. Apreciem faptul ca mergeti toti pe scutere fara casca! Ne dati sperante.... Dar, va atragem atentia ca atunci cand pe un motor, o motoreta, o bicicleta sau pe un scuter se afla un el si o ea, "dintre care" el are casca si ea nu, asta se traduce prin: "Mori, fa, in mortii ma-tii!" Ma rog... Asta nu le deranjeaza pe femeile din Romania intrucat atitudinea reprezinta o normalitate in relatia dintre sexe in tara noastra.
Ar mai fi multe de spus, dar daca ai parcurs aceasta "scrisoare" inseamna ca deja ai citit de doua ori mai mult decat toata familia ta in intreaga ei existenta. Nu vreau sa te obosesc.

Ne vedem la mall,
Cu drag, Mihai Bendeac.

vineri, 18 septembrie 2009

Despre o necesitate...

de Cotler Attila

Ma numesc Cotler Attila, am 37 de ani si m-am nascut cu o boala, Tetrapareza spastica, care afecteaza sistemul nervos generind miscari necontrolate. In cele ce urmeaza va voi introduce in lumea mea, o lume destul de cenusie, pe care in proportie de 95% din timp mi-o petrec in casa. De ce scriu aceste rinduri? Pentru a va face sa intelegeti cit mai corect si coerent problemele mele si sa descoperiti zbaterile mele interioare si motivul pentru care va cer ajutorul dumneavoastra, al cititorilor acestor rinduri.

M-am nascut in Romania, in localitatea Rodna, o localitate cu vechi traditii in domeniu mineritului, o traditie pastrata pina in anul 1989 si putin dupa aceea, cind a venit declinul economic si social. Acum localitatea noastra se bazeaza pe exploatarea nechibziuta a lemnului.
Parintii mei sint acum ambii pensionari, dupa ce au muncit la Exploatarea Miniera mai mult de vreo 30 de ani fiecare. Sint niste oameni minunati, care au facut multe sacrifici si au incercat tot felul de metode de a veni in ajutorul meu, asa cum au crezut ei ca fac mai bine, adica fiind cu mine la multe spitale de recuperare din tara si la un spital din Ungaria.
Timpul trecea si rezultatele erau foarte greu perceptibile... Atunci s-a abandonat lupta, parinti mei preferind sa treaca la strategia gresita de a avea grija ei de mine, urmind ca eu sa nu mai fac nimic pentru mine de unul singur, nici macar in proportia cit era posibil. Comoditatea si iluzia de a avea totul pe tava a luat locul luptei si vointei.
Timpul a trecut, eu am devenit adult, un adult inconstient de faptul ca viata unei persoane cu dizabilitati locomotorii nu consta doar in a sta tot timpul inchis in casa si in sufletul sau. In anul de gratie 2001, de Craciun, dupa multe insistente la parinti, fratele meu, atunci student, a cumparat un calculator de care ne foloseam amindoi. Ei bine, acel eveniment a fost unul de cotitura majora in toata mentalitatea mea de pina atunci. A creat un mare boom in mintea si sufletul meu, care in sfirsit a gasit o unealta prin care se putea desfasura in voie prin intermediul scrisului, boala afectindu-mi foarte tare si vorbirea.
Peste alti patru ani in localitatea noastra a venit si o firma de distributie a internetului prin cablu... Atunci am inceput sa iau contactul cu lumea exterioara, in toate sensurile cuvintului, am intrat in legatura cu diferiti oameni minunati, cu care am legat prietenii care si acum sint aproape de mine si fara de care mi-ar fi foarte greu.
Intre timp, in familia mea a ramas aceasi mentalitate hiper protectiva in ce ma priveste, desigur si din pacate cu aprobarea tacita a mea. In anul 1996 ne-am mutat la noua casa, construita in decursul a cinci ani de munca asidua si sacrificii materiale si financiare insemnate din partea familiei. Lipsa mea de implicare in problemele familiare care ma priveau direct si pe mine, combinata cu necunoasterea parintilor in ajutarea activa prin implicarea directa in viata de zi cu zi a unei persoane depedente de fotoliul rulant, a dus la construirea unei case total nepractice, fara niciun fel de facilitate de a iesi intr-un mod usor si convenabil din ea sau de deplasare prin interiorul ei de unul singur.
Tata si mama in sinea lor, sint oameni care ma iubesc si ma ajuta cu tot ce pot, insa tocmai aceasta iubire si protectie exagerata a lor s-a transformat in neincredere, neincredere ca as putea avea putina independenta fata de ei. Astfel, traind in iluzia faptului ca am totul foarte usor si prin munca altora pentru mine, am ajuns sa constat ca de fapt nu am nimic si trebuie sa o iau de la temelie, sa recuperez anii pierduti sau ce se mai poate salva din ei si sa ma apuc sa TRAIESC eu pentru mine.
Aceasta trezire la realitate a fost declansata de ce am vazut pe internet si de oamenii cu aceleasi probleme fizice ca si mine si impartisind cu ei ideile si visele noastre. Insa factorul hotaritor in desteptarea acestor sentimente de incredere in proprile mele forte, a fost in aceasta vara, cind m-a vizitat o Prietena. Folosirea cuvintul Prietena cind ma refer la ea e unul general si foarte bine ales de mine, care cred in Prietenia adevarata ca in ceva sacru. In particular aceasta femeie minunata reprezinta tot ce si-ar putea dori un om de la un semen de-al sau... Fiind la rindul ei o persoana cu dizabilitati fizice mai putin severe, ea putindu-se deplasa singura cu ajutorul cirjelor si avind o viata absolut normala si independenta total, a putut sa ma viziteze... In timpul vizitei ei, vorbind cu ea, am aflat ce frumoasa poate sa fie viata si de la nivelul de vedere al unui fotoliu rulant si poate fi traita si dincolo de patru pereti, daca vrei cu adevarat.
Am reinceput sa cred in fortele proprii si am readus la viata lupta si vointa. Intr-un cuvint, simt ca am inceput sa TRAIESC!
Insa ca in orice revenire, intimpini o multime de obstacole variate si greu de trecut, dar odata scinteia vietii aprinsa e greu sa o mai stinga cineva, mai ales dupa un proces indelungat de vegetatie. Am inceput urcarea acestui munte cu un lucru foarte important: Schimbarea mentalitatii parintilor, prin demonstrarea in orice mod posibil ca sint capabil sa fac lucruri importante pentru mine si de unul singur. Incerc de un timp incoace sa-i cistig lui tata increderea ca m-as putea descurca singur cu un fotoliu rulant electric, mina dreapta fiind functionala cam in proportie de 35-45%. Dealtfel e singurul membru superior de care ma pot ajuta in tot ce pot sa fac, efectiv. Ok, hai treaca de la mine, ma ajuta si singurul neuron ramas in cap... In copilaria mea Tata mi-a adus un fotoliu rulant electric, dar atunci modelele respective necesitau folosirea ambelor brate si, asa cum spuneam, doar mina dreapta e functionala cit de cit si sigur ca nu puteam face nimic cu el. Acum modelele noi sint mult mai usor de manevrat si cu antrenament si practica m-as putea descurca cu el cu Mina Mea Dreapta, ca sa parafrazez titlul unui film plin de invataminte pentru oricine il priveste, My Left Foot: The Story of Christy Brown. Film pe care la recomandarea Iubitei mele, l-am vazut chiar aseara.
Revin la neincrederea lui tata, care a ramas intacta inca de la acel experiment nereusit cu fotoliul rulant electric, desi i-am explicat si vede si el ca acum e total diferita situatia, el o tine in continuare pe a lui... Sa fie sanatos, am trecut la faza a doua, aceea de a cauta solutii in afara familiei.
Asa a aparut ideea scrierii acestei scrisori, pentru a cere ajutorul celor care ar putea sa-mi indeplineasca un vis major, acela de a putea iesii pe strada singur. Sigur ca as vrea un fotoliu rulant electric perfomant si pe masura mea, care sint un tip destul de inalt, si bine dezvoltat, am in jur de 1,65-1,70 inaltime si greutatea de 70-80 de kg. Insa as fi mai mult decit multumit daca as putea primii unul folosit si in stare functionala.
Aceste fiind spuse, multumesc ochiilor care vor citi aceste rinduri si sufletelor care vor simtii ce am vrut sa transmit mai departe lumii despre mine.

joi, 3 septembrie 2009

La vânătoare...

de Constantin D. Pavel


Eram copil pe-atunci... Doar un copil. Însă ştiam că, de cum dădea prima zăpadă, aveau să apară iepurii şi căprioarele pe câmp. Şi mai ştiam că nici vânătorii n-au să întârzie mult să-şi descarce puştile acolo, departe, în pădurea de după calea ferată. Aveam vreo şase anişori, dar nu pridideam să mă trezesc dis-de-dimineaţă, cu noaptea-n cap, pentru a verifica laţurile puse de cu seară în câmpul de pe care tataie strânsese în toamnă varza. Mai rămâneau pe loc, ici şi colo, verze mici, majoritatea aproape mucegăite, care însă atrăgeau ca un magnet iepurii înfometaţi din câmpie. Ba, cu două ierni în urmă, avusesem noroc, eu şi tataie, că veniseră chiar şi căprioare – şi una se prinsese în laţ! Câtă bucurie pe mine, Dumnezeule! Abia aşteptam să mănânc carne de căprioară! Dar lui tataie i s-a făcut milă de ea când a văzut-o... Era o căprioară tânără, aproape un ieduţ – şi i-a dat drumul.

„Las-o să crească – a zis tataie, mângâindu-mă încet pe obraz şi bărbie –, să se facă mare şi ea. Şi-abia după ce-o face pui o s-o prindem şi-o s-o mâncăm. Acum e doar toitănică şi n-a avut cum să cunoască viaţa!“

Nu l-am înţeles atunci pe tataie, ba chiar m-am bosumflat şi aproape că am plâns un pic de ciudă, dar mi-am revenit când am constatat că într-un alt laţ se prinsese un şoşoi frumos şi gras – unul care sigur avusese timp să cunoască viaţa şi să facă şi pui! A ţipat când tataie l-a scos din laţ şi a dat să-l muşte şi să-l zgârie...

Mi se părea, pe atunci, că toţi iepurii din lume şi toate căprioarele şi toţi fazanii sunt de prins şi de aruncat în oală ori pe jar. Erau din plin în acei ani şi ne obişnuisem cu toţii să vedem pe câmp o mulţime, pe timp de iarnă. Aveau ce mânca şi în pădure, fiindcă pădurarul şi cei de la ocolul silvic le lăsau mâncare în fâneţele special construite de cu toamnă, la marginea poienelor, dar parcă mai bună e hrana când e condimentată cu puţină aventură. Cred că, aidoma omului, şi animalele simt nevoia să trăiască experienţe mai deosebite atunci când îşi procură hrana. Şi pentru că întotdeauna găseau câte ceva de ros prin grădinile ţăranilor, preferau să ia la picior câmpul cel mare şi să se strecoare până-n buza satului, după cotoare de varză, de sfeclă ori după morcovii uitaţi în pământ de gospodari, uneori întradins pentru aceşti musafiri deosebiţi.

Dar eu eram doar un copil pe-atunci, prea crud pentru a înţelege profunzimea legăturii dintre oamenii câmpiei şi animalele sălbatice ce vieţuiau în pădurile aflate departe. Eu însumi eram doar un animal, plin de instincte şi dorinţe simple, vii, curate, neatinse de judecata rece a fiinţei umane. Dacă îmi doream să văd iepurii la frigare, pur şi simplu, asta îmi doream, fără să mă gândesc vreo clipă la viaţa acelui animal, la faptul că avea poate pui de crescut şi de hrănit. Dacă îmi doream să prind o căprioară sau un fazan, pur şi simplu asta îmi doream, fără să mă mai gândesc la consecinţe. Pe atunci, pentru mine, viaţa era simplă, doar în alb şi negru, aşa cum este viaţa tuturor copiilor vii şi liberi!...

Ninsese câteva zile la rând, ninsoare calmă, curată, cu fulgi mari şi rari, de parcă Dumnezeu alesese să îmbrace în tăcere natura în mantia-I preacurată a Vieţii. Când m-am trezit, dimineaţă, nu mai ningea, se oprise. Şi o linişte siderală cuprinsese satul întreg, ca într-o poveste sosită din vremile facerii lumii. Dar pentru un năpârstoc de şase anişori liniştea e ca boala, doare. Trebuia să fac ceva, să mă bucur din plin de minunea albă de afară, să trăiesc clipe de care să-mi bucur sufletul la maxim!

Ardeam de nerăbdare să zburd prin marea cea albă de afară, dar mamaie o ţinea una şi bună, că mai întâi trebuie să-mi beau laptele cald şi să-mi mănânc jumările. Ca pe ţepi m-am frământat la masa din bucătărie, cuprins de o dorinţă aflată dincolo de puterea mea de stăpânire şi, deşi laptele cald îmi plăcea, deşi mă dădeam în vânt după ouă jumări, acum toate acestea mi se păreau imposibil de înghiţit. În plus, căldura sobei parcă mă frigea pe interior, iar zăpada de-afară îmi şoptea că e rece şi că de-abia mă aşteaptă să-mi răcoresc fiinţa înfierbântată. Ardeam de dor de ducă...

Mamaie, însă, nu m-a lăsat cu una, cu două... Mi-a tras în picioare ciorapi noi de lână, făcuţi chiar de mâinile ei hranice, cămaşă de corp şi un ilic întors tot de ea pe andrele de lemn, haină groasă şi pantaloni roşii de fâş, căciulă şi fular la gât. Mănuşi mi-a dat două perechi, unele mi le-a îndesat cu de-a sila în mâini, iar pe celelalte în buzunarele hainei, ameninţându-mă cu o privire blajină:

„Să nu te pună dracu’ să le pierzi, că te mănânc! Şi dacă le uzi p-alea din mâini, să le iei pe alilalte, să nu stai ud, să răceşti, că mă omoară mă-ta!“

Aşa era mamaie, grijulie şi cu gura mare, dar cu un suflet de aur încrustat cu diamante!

Când am deschis, în sfârşit, uşa de la antreu şi am tras în piept prima gură de aer rece, în mine a urlat libertatea! Mi-am luat avânt şi m-am aruncat direct în nămetele uriaş făcut de tataie cu lopata de lemn, după ce trăsese potecă spre poartă. Ţipam şi strigam de plăcere, singur şi fericit, doar eu şi nămetele, îmbrăţişându-ne reciproc, aidoma a doi buni prieteni care se bucură nespus să se revadă, după o lungă perioadă de timp.

Deodată, în liniştea care învăluia satul, s-a auzit, de departe, de foarte departe, înfundată, o împuşcătură. A urmat imediat încă una, apoi alta şi alta, apoi mai multe deodată, făcându-mă foarte atent. Ieşiseră vânătorii la vânătoare!

Tare mult mi-aş fi dorit să pot să merg şi eu la vânătoare! Văzusem în filme, la televizor, cum mergeau oamenii mari la vântoare, ba chiar citisem în „Scufiţa roşie“ şi văzusem în poze cât de viteaz este un vânător. (Da, nu vă miraţi, la vârsta aceea învăţasem să citesc şi să scriu, fiindcă mamaie avea „prostul“ obicei să mă altoiască, aşa, bătrâneşte, a dojană şi îndemn, cu coada de la mătură, dacă nu învăţam să citesc şi să scriu încă de la grădiniţă... Aşa că am preferat cititul şi scrisul în locul cozii de mătură abil mânuită de mamaie...) Şi mintea a început să-mi zburde alături de vânătorii din neantul alb, în timp ce stăteam lungit pe spate în nămetele de zăpadă, privind în gol la cerul lăptos ce părea a se uni cu acoperişul casei noastre. Mă şi vedeam cu puşca în mână – o puşcă mai mică, ce-i drept, în imaginaţia mea... –, pitindu-mă după un copac gros şi ţintând cu atenţie iepuraşul ce rodea de zor un morcov mare, portocaliu, ţinut între labele din faţă... Apăsam brusc trăgaciul şi iepurele cădea lat, fără să mai mişte. Iar eu, bucuros, mă repezeam să-l iau...

„Cătăline!“ – îmi destrăma deodată visul, glasul lui Mircică, vărul meu. „Cătălineeeeeeee!“

N-avea cum să mă vadă de după nămetele pe care mă aflam, deşi eram foarte aproape de poartă. Aşa că profitam din plin de situaţie, făceam repede câţiva bulgări de zăpadă şi, fără să mai stau pe gânduri, ridicându-mă brusc în picioare, începeam să-l bombardez ca la Plevna, cu ghiulelele mele albe şi moi.

„Stai, băi, nebunule! Stai! Nu mai da, că n-am venit pentru asta! – striga el, încercând să se ferească din calea tirului meu dezlănţuit. Am venit să te iau cu noi!... Dar dacă nu vrei să mergi, treaba ta, poţi să stai acasă...“

Mă opream imediat, ca la comandă.

„Unde?! – întrebam curios, fugind spre poartă.“

„Cum unde? La vânătoare!“

Săream în sus de bucurie.

„Mergi?“ – mă întreba Mircică, de formă.

„Cum să nu merg?! Haide!“

Şi plecam, închizând poarta după mine. Nu-i spuneam nimic lui mamaie, fiindcă dacă i-aş fi spus, nu m-ar fi lăsat să plec. Din prea multă iubire şi dorinţă de protecţie, bunicii mei m-ar fi privat de foarte multe experienţe frumoase, de care cu drag şi nostalgie îmi amintesc acum... Ştiam, totuşi, că odată ajuns seara acasă, aveam să primesc papara cuvenită, însă eram dispus, fără nici o ezitare, să plătesc acest preţ, pentru o partidă bună de vânătoare!

Ne-am adunat cu toţii la poarta bisericii, aprigi vânători dornici de aventură: eu, Mircică, Nicu şi Vasile. Ei vorbiseră de cu seară, dar mie nu-mi spuseseră nimic; însă îmi erau dragi surprizele, mai ales cele de felul acesteia. N-aveam ce planuri să ne facem, aşa că am apucat-o pe drumul bisericii şi, înotând de zor prin zăpadă, am mers pe lângă cimitir până la drumul tractoarelor. Acolo, Mircea ne-a făcut semn să-l aşteptăm şi a plecat, prin grădină, acasă. S-a reîntors după vreo zece minute cu patru ciomege şi cu Kunta de laţ. Kunta era câinele lui lup, cel mai bun prieten al nostru din lumea animalelor. Ne ştia bine pe toţi, căci de mic avusese parte de mângâierile şi joaca noastră. Uneori, însă, nu era tocmai bine să te pui cu el, căci uita şi de prietenie şi de tot şi se repezea să muşte – şi era foarte bun la asta, mai ales cu străinii.

Înarmaţi cu ciomege solide şi apăraţi de Kunta, am pornit voiniceşte pe drumul de lângă canal, spre linie. Cinci mogâldeţe – patru mari, în două picioare, şi una mai mică, în patru – înotând de zor prin zăpada ce ne trecea dincolo de genunchi. Şi ca şi când n-ar fi fost de ajuns, ne repezeam care cum putea spre crestele celor mai înalţi nămeţi iviţi în calea noastră. Ne aruncam direct în ei şi-i înfruntam ca pe nişte uriaşi adormiţi, decişi să-i răpunem odată pentru totdeauna. Râdeam, urlam, ţipam, strigam, cu toţii numai suflet şi viaţă, miraţi la culme că zgomotele noastre puternice se pierdeau atât de rapid în mare uriaşă de zăpadă din jur.

Curând, ne-am trezit în mijlocul oceanului alb, la jumătatea drumului dintre sat şi calea ferată. Ca la o comandă ne-am oprit cu toţii şi-am privit în urmă, spre locul de unde plecasem. Ne părea aşa departe şi ne simţeam atât de pierduţi în acea pustietate...

Însă o nouă repriză de pocnituri veni deodată dinspre pădure, dându-ne noi aripi şi energie! Acolo se aflau vânătorii, iar noi mergeam la vânătoare! Kunta a ciulit urechile şi a pornit primul mai departe, înainte, luptându-se mai abitir ca noi cu nămeţii pufoşi. L-am urmat în tăcere, trăgând după noi picioarele care deveneau din ce în ce mai grele...

Când am ajuns la canalul de lângă linie eram frânţi. Ca nişte păpuşi dezarticulate ne mişcam, obosiţi şi transpiraţi.

„Mi-e o sete de mor!“ – a exclamat Vasile, dându-şi fesul jos din cap. Era leoarcă de sudoare şi din păr îi ieşeau aburi diafani... S-a lăsat în genunchi lângă un nămete, a dat deoparte cu dosul palmei stratul de nea de deasupra şi şi-a umplut apoi pumnii cu zăpada curata de dedesubt. A băgat-o pe toată în gură şi-a început să mestece de zor, să o topească mai repede.

Ne-am potolit cu toţii setea astfel, închipuindu-ne că mâncăm cea mai bună îngheţată din lume, dulce ca mierea şi înmiresmată ca trandafirii primăvara. Iar când frigul a început să ne cuprindă capetele transpirate, ne-am pus iar căciulile ude în cap, cutremurându-ne un pic de răceala lor. Dar era minunat, eram liberi, eram copii, eram cei mai buni prieteni şi aveam în faţa noastră o viaţă întreagă de descoperit!

Însă noi plecasem la vânătoare! Şi la fel şi Kunta! Parcă ştiind unde mergem, stătea cu ochii-n patru şi urechile ciulite, atent la cel mai mic sunet. Brusc, l-am văzut încordându-se şi luând o poziţie de atac, cu corpul întins înainte, gata să pornească, ca din puşcă, spre ceva ce descoperise el în marea albă de zăpadă din jur.

Le-am făcut semn tuturor să facă linişte şi toată atenţia noastră s-a îndreptat spre câine şi spre direcţia în care el privea. Vasile fu cel care zări primul mogâldeaţa chircită între nămeţi.

„Uite – şopti el –, e acolo, un iepure! Se ascunde de noi!“

Privind cu atenţie în direcţia indicată de degetul lui, am zărit şi noi vânatul. I se zăreau urechile şi o parte din cap, la mai bine de 150 de metri depărtare.

Kunta, obişnuit cu vânătoarea de iepuri din iernile trecute, îşi făcuse deja o tactică pentru fiecare situaţie în parte. A fost suficientă şoapta lui Mircea: „Şo pe el, Kunta!“, pentru a porni în urmărirea iepurelui. Deşi nu era deloc uşor de mers pe zăpada proaspăt căzută, câinele reuşea, nu ştiu cum, chiar să alerge pe ea, şi deloc încet, ci cu o viteză uimitoare. Nu s-a repezit direct spre iepure, ci a apucat-o în lateral, spre stânga, făcând un ocol care avea să-l ducă cât mai aproape de animalul sălbatic, fără ca acesta să-l simtă.

Urmărindu-l pe Kunta, stăteam toţi cu sufletul la gură, în aşteptarea deznodământului vânătorii. Părea că peste întreaga natură se lăsase o linişte nepământeană, adâncă şi seacă. Vântul nu bătea deloc şi totul părea încremenit într-o nemişcare de tablou. Numai Kunta, în fuga lui controlată spre ţintă, demonstra că lumea mai este încă vie.

Deodată, pe când câinele mai avea mai puţin de 50 de metri până la el, iepurele simţi pericolul. Se ridică preţ de câteva clipe pe labele din spate şi privi repede în jurul lui. Observă vânătorul. Şi o zbughi ca din puşcă în direcţia opusă. Abia atunci am apucat cu toţii să vedem cât era de mare!

„Îl prinde! Îl prinde! – exclamă Mircea plin de încredere, spărgând tăcerea şi nemişcarea noastră. „E prea gras şi îl prinde Kunta al meu, o să vedeţi!“

Cu sufletul la gură am urmărit cu toţii cursa aceea nebunească a iepurelui, care fugea să-şi salveze viaţa, şi a câinelui, care alerga să-şi îndeplinească menirea. Învăţam, iată, încă de pe atunci, că în natură funcţionează, întotdeauna, legea echilibrului: unul mănâncă pentru a supravieţui, altul este mâncat şi nu supravieţuieşte.

Alergând în zigzag, când încoace, când încolo, iepurele făcea salturi mari prin zăpada afânată, mărind, la început, distanţa dintre el şi urmăritor. Dar cu cât treceau minutele, cu atât obosea vizibil şi Kunta se apropia mai mult de el. La un moment dat, în fuga s-a disperată, s-a întors către locul unde ne aflam noi. Ca la o comandă, am început toţi patru să hăuim şi să fluierăm, derutându-l şi încetinindu-l şi mai mult.

Înnebunit de spaimă, în cele din urmă, după mai bine de zece minute de cursă nebună, iepurele a cedat. Kunta l-a prins în momentul în care încerca, disperat, o nouă schimbare de direcţie, pe care n-a mai reuşit-o, din cauza muşchilor obosiţi de atâta efort.

„Haideţi repede, să nu-l mănânce!“ – a exclamat Nicu.

„Stai fără grijă – l-a liniştit Mircea –, Kunta ştie bine ce are de făcut. L-am dresat cum trebuie!“

Şi, într-adevăr, după ce i-a sucit gâtul, câinele a luat iepurele în fălcile-i puternice şi l-a adus, târându-l prin zăpadă, la noi. Ştia, evident, că îşi va primi şi el porţia, din plin...

„Bravo, Kunta! Bravo, băiatu’!“ – l-a felicitat Mircea, frecându-l cu o mână pe cap şi cu cealaltă luându-i iepurele din gură.

A ridicat trofeul vânătoresc în sus cu ambele mâini şi ne-a permis să-l admirăm în toată splendoarea sa. Era un iepure mare şi gras, cu siguranţă unul care izbutise să scape de nenumărate ori din colţii câinilor, însă nu şi din cei ai lui Kunta!

„Ia uitaţi-vă cât e de frumos! Îl facem acasă sau aici?“ – a întrebat Mircea.

Uitasem cu totul de vânătorii din pădure şi de faptul că ne propusesem să ajungem la ei, să tragem şi noi cu puştile. Ne transformasem chiar noi în vânători şi demonstram că nu de puşcă aveam nevoie pentru a fi vânători. Era suficient, iată, un câine bun şi un câmp deschis!

„Aici! Aici!“ – am ales cu toţii locul festinului.

Cel mai mare dintre noi era Mircea, care avea aproape nouă ani şi, evident, o groază de experienţă în plus. Mai mult decât atât, avea întotdeauna la el tot ce trebuia pentru o expediţie. Inclusiv un cuţit de vânătoare extraordinar de frumos, făcut de tatăl său la Griviţa Roşie, cu prăsele albastre şi roşii, ascuţit ca briciul şi cu lama ca oglinda! L-a scos din cizma dreaptă, cu tot cu teaca din piele în care îl purta. Îmi plăcea foarte mult acel cuţit şi de mult aş fi vrut să mi-l dea mie, dar nu reuşisem niciodată să-l determin pe Mircea să renunţe la el.

Vasile, mai îndemânatic decât noi, ceilalţi, a prins iepurele de blana de pe ceafă şi, luând cuţitul din mâna lui Mircea, s-a apucat, fără multe vorbe, să-l jupoaie.Imediat cum l-a crestat şi a tras un pic de blană, din animal au ieşit aburi şi a început să curgă sânge. Era cald încă. Nici eu şi nici Nicu nu aveam puterea de a rezista „carnagiului“. Chiar dacă eram crescuţi la ţară, unde sacrificarea animalelor este ceva normal, eram totuşi prea mici pentru ca ochii noştri să vadă aşa ceva... Vasile, însă, sacrifica de mic iepuri în curtea lui şi pentru el era ceva natural să facă asta.

„Noi mergem să adunăm vreascuri“ – am spus, cu jumătate de glas, întorcându-mi ochii de la sinistra privelişte.

„Bine – a aprobat Mircea. Până veniţi voi, noi îl pregătim pentru... friptane!“ S-a lins pe bot ostentativ, anticipând festinul care avea să urmeze.

Am coborât, împreună cu Nicu, pe marginea canalului de irigaţii, unde o mulţime de arbuşti, care mai mari, care mai piperniciţi, desfrunziţi şi acoperiţi de zăpadă, ne aşteptau să ne ofere ofranda lor. Nu ne-a fost deloc greu să descoperim, scurmând cu vârful bocancului prin zăpadă, vreascuri de toate mărimile. Ce-i drept, multe erau ude, însă focul intens al ciulinilor avea să le usuce şi să le transforme în tăciunii aprinşi necesari să frigem iepurele. Am adunat un braţ întreg şi m-am dus să-l duc la Mircea. El şi Vasile încă nu terminaseră de jupuit iepurele, aşa că m-am reîntors la vreascuri.

Spre surprinderea mea, Nicu nu mai era acolo! L-am căutat din priviri, curios, bănuind că s-a ascuns de mine, îngropându-se sub zăpadă, dornic de farse. Am intrat în jocul lui şi m-am furişat, tiptil-tiptil, pe marginea canalului, încercând să zăresc mormanul de zăpadă sub care se afla.

Deodată, m-am auzit strigat: „Cătăline!“ Era glasul lui Nicu, dar venea de undeva de departe, nu din canal. „Cătăline, aici!“ M-am uitat mirat în jur, dar tot nu l-am dibuit pe prietenul meu. „Aici, băi, aici sus!“ Dincolo de creasta malului, în stânga, capătul unui lemn se zbenguia de zor, când într-o parte, când în alta, ca să-mi atragă atenţia.

M-am îndreptat imediat spre puntea formată din două traverse de cale ferată puse de-a curmezişul canalului, nerăbdător să ajung pe partea cealaltă. Evident că, în graba mea, n-am mai ţinut cont că erau alunecoase şi... evident că am făcut cunoştinţă cu apa puţin adâncă, dar rece ca gheaţa, de pe fundul canalului. M-am cutremurat şi am ţipat, dar m-au trezit la realitate hohotele de râs ale lui Nicu, de pe malul celălalt al canalului. Starea lui hazlie m-a cuprins şi pe mine şi, râzând de pozna făcută, ud în fund şi pe picioare, am urcat, cu chiu cu vai malul canalului şi am ajuns la linie.

Linia! Ce era linia pentru noi, pe-atunci? Un orizont îndepărtat, pe care, când îl atingeam, ne transformam în cuceritorii cutezători despre care auzisem la grădiniţă. În fapt, o simplă cale ferată, însă dincolo de ea începea – aşa aveam noi impresia – tărâmul sălbatic al libertăţii.

............................................................................................

Iepurele sfârâia pe proţapul improvizat şi mirosul de carne friptă ne făcea burţile să ghiorăie a foame. Picături de grăsime curgeau în tăciunii aprinşi, sfârâind plăcut şi răspândind izuri cărora cu greu le puteam face faţă. Kunta, cel puţin, se tot învârtea înjurul proţapului, înnebunit de poftă. Mircea era nevoit să facă uz de cele mai autoritare comenzi ale sale, pentru a putea să-l ţină la distanţă.

Aşa că, în momentul în care carnea s-a rumenit şi a căpătat consistenţa aceea de friptură fragedă, ne curgeau balele ca lui Jerry în faţa caşcavalului.

Eu am căpătat de la Mircea, care avea cuţitul şi făcea împărţeala, o bucată din pulpa din spate. Frigea tare şi am apucat-o de os cu mănuşa în mână. Dar în pofida acestui lucru, nu am rezistat să nu-mi înfig dinţii, pofticios, în carnea de o frăgezime inimaginabilă. Era atât de bună şi de gustoasă, iar pofta mea era atât de mare, că şi acum, când îmi aduc aminte, îmi vine apă-n gură!

Mâncam cu toţii ca nişte apucaţi, de parcă atunci scăpasem din lagărul de concentrare despre care ne povestea tataie.

„Ar fi bună nişte sare...“ – a mormăit Nicu, cu gura plină.

„E bun şi-aşa...“ – a răspuns Vasile.

Şi, într-adevăr, acela a fost cel mai bun iepure fript pe care l-am mâncat în viaţa mea! Şi cred că toţi prietenii mei sunt de aceeaşi părere, chiar şi-acum, după atâţia zeci de ani! Şi dacă am putea să-l întrebăm şi pe Kunta, ne-ar răspunde, de acolo, din ceruri, că a meritat toată fuga lui după acel iepure – şi-a primit din plin partea de oase cu carne pe ele!

Mircea, Nicu, Vasile, Kunta şi iepurele fac parte din viaţa mea şi le mulţumesc tuturor că mi-au oferit astfel de amintiri deosebite! Undeva, acolo, sus, cineva ţine cont de tot şi toate câte sunt şi se petrec pe lume...


=======================================

Extras din volumul "Amintiri dintr-o copilărie", de Constantin D. Pavel, volum care va fi disponibil în curând pe site-ul http://www.pavcon.ro

CITESTE O CARTE PE LUNA, ASCULTA UN CD PE ZI - SI VEI PUTEA APOI SA FII!

DEZVOLTARE PERSONALA LA SUPERLATIV
http://www.pavcon.ro