Stoarce buboiul!

de Constantin D. Pavel

Trăim timpuri extraordinar de generoase! Trecem printr-o perioadă prin care nimeni, de când există fiinţa umană pe acest pământ miraculos, nu a mai trecut. Trăim, în aceste timpuri vulcanice, CRIZA de dinaintea celei mai importante SCHIMBĂRI din istoria omenirii! Puţini, însă, au ochi să vadă această minune...

Un prieten m-a sunat cu aproape o oră în urmă şi, cu glasul gâtuit de emoţie, a început să mi se plângă că a fost concendiat, că viaţa lui e distrusă, că e disperat şi că nu mai ştie ce să facă.

„Te-au dat afară? Felicitari! Să-ţi fie de bine!“

A urmat un moment lung de tăcere după urarea mea, apoi, cu o voce rece ca gheaţa, mi-a reproşat: „Credeam că ai să mă înţelegi şi ai să mă ajuţi...“, şi a închis telefonul.

L-am sunat imediat înapoi. Ce a urmat a fost o discuţie lungă şi foarte interesantă, în care am abordat câteva idei pe care ţi le voi prezenta şi ţie în articolul de faţă, dragul meu cititor, iar la final mi-a servit o frază pentru care merită să trăieşti: „Îţi mulţumesc din suflet, bunul meu prieten!“.

Trebuie specificat încă de la început, pentru a nu pleca de la premise greşite: nu afirm că a fi angajat e un lucru rău (la suprafaţă) şi că a avea serviciu e o prostie (prea mare). Majoritatea semenilor noştri sunt dependenţi de un serviciu şi de un şef pentru a funcţiona la 50% din capacitate. În plus, şi cei de lângă ei sunt dependenţi de serviciul lor – şi mă refer aici în primul rând la copii şi, uneori, la părinţii bătrâni şi suferinzi. A lua unui astfel de om serviciul, e egal cu a-i lua brusc dependentului obiectul dependenţei. Intră aproape imediat în sevraj şi are nevoie de asistenţă specializată, cel puţin în perioada imediat următoare, pentru a face faţă momentului dificil care urmează după ce „se lasă“. O spun din proprie experienţă, căci chiar şi după zece ani încă mai resimt nişte furnicături supărătoare când îmi aduc aminte de zilele în care trebuia să merg să-mi vizez carnetul de şomer, pentru a putea primi „ajutorul“...

Cu toate acestea, i-am spus prietenului meu adevărul: serviciul lui, de la care a fost concendiat, era un drog, şi tocmai de aceea i-am spus „Felicitări!“ şi „Să-ţi fie de bine!“. Prietenul meu a înţeles, într-un final, ce am dorit să îi transmit, s-a liniştit şi am putut discuta şi analiza ce e de făcut în continuare.

Voi încerca, în cele ce urmează, să rezum discuţia cu el într-un scurt dialog, din care sper din toată inima că vei avea concluzii importante de tras.

— Serviciul este cel mai puternic şi perfid drog al societăţii actuale!

— Adică eu şi nevastă-mea, dar şi tu, când aveai serviciu, suntem sau eram nişte drogaţi?

— Da. Gândeşte-te puţin... Tu, de exemplu, acum, de ce eşti aşa de deranjat că te-au concediat?

— Păi rămân fără bani şi am o groază de rate pe cap! a exclamat el.

— Deci, te ducei la serviciu pentru bani?

— Păi pentru ce altceva să mă duc?

— Şi mai ştii şi alţii care se duc la serviciu pentru bani?

— Păi... toţi se duc pentru bani, nu?!

— Din păcate, trebuie să îţi dau aproape în totalitate dreptate: toţi minus câţiva... Şi tocmai aici e problema, tocmai asta transformă serviciul într-un drog şi pe angajaţi în nişte drogaţi...

— Da.... Acum încep să îmi dau seama, a murmurat prietenul meu.

— Ce îţi dai seama?

— Că mă duceam în fiecare zi la muncă pentru a avea bani...

— În loc să... – l-am întrerupt eu.

— În loc să mă duc pentru că îmi făcea plăcere activitatea de care mă ocupam acolo...

Şi de aici am ajuns la esenţă, adică la şansa lui de a scăpa de drog o dată pentru totdeauna şi de a reveni la viaţa reală, de a nu mai munci pentru bani, ci de plăcere. Şi a putut, astfel, să îşi dea seama că cei care fac ce le place şi pun pasiune în ceea ce fac, nu au niciodată probleme cu banii!

Criza pe care o trăim nu e o criză financiară, ci o criză morală. Şi deşi doare că buboiul s-a spart, e foarte bine că s-a spart, fiindcă – aşa cum spunea bunica – de-acum poate începe însănătoşirea. Totul e să-l storci bine o dată ce s-a spart, să iasă toată mizeria din el şi, apoi, să ai mare grijă să nu coacă din nou.

Perioada prin care trecem acum este cea de „stoarcere a buboiului“. Din păcate, aproape toţi se tem să-l stoarcă, fiindcă în acest proces suferinţa e şi mai mare, iar când lipseşte anestezicul şi stoarcerea se face pe viu, urletele de durere sunt crâncene. Mizeria care iese din buboi e formată din valori greşite, autoamăgire, dorinţe fade, lipsă de respect de sine, lipsă de respect pentru semeni, lene, frică şi multă, multă, multă prostie.

Toate acestea s-au acumulat, din păcate, la nivelul conştiinţei celor mulţi, de-a lungul ultimilor 30-40 de ani, ceea ce a permis „liderilor“ infectaţi cu aceleaşi „valori“ să se transforme în... stăpâni de sclavi. Şi astfel, aproape întreaga umanitate a devenit, mai ales în ţările aşa-zis „civilizate“, o imensă masă de manevră, parcă fără creier şi voinţă proprie, care poate fi mişcată de colo-colo la o simplă „ştire“ difuzată la televizor.

Acum, mai mult ca niciodată, este vremea unei „cure intense de dezintoxicare mentală“, pentru a stoarce şi elimina valorile greşite şi a le înlocui cu cele corecte. Şi tot acest proces începe din mintea fiecăruia, prin schimbarea atitudinii faţă de noi înşine şi faţă de ce înseamnă, cu adevărat, Viaţă! Începe prin schimbarea gândurilor negative cu gânduri pozitive, începe prin a reînvăţa ce este respectul şi cum se aplică el, începe prin a iubi oamenii într-atât de mult încât să te îndrăgosteşti de toţi cei pe lângă care treci pe stradă, începe prin a înţelege că totul este permis, atâta vreme cât prin acţiunea ta nu îi faci rău celuilalt, începe printr-o curăţire morală profundă şi, după caz, prin transformarea, marginalizarea sau eliminarea fără nici un regret a non-valorilor!

Revenind la prietenul meu, concluzia la care a ajuns este că trebuie să reînceapă să gândească şi să găsească soluţii pentru viaţa sa şi a familiei sale, în lumea reală, unde minciuna „siguranţei“ unui loc de muncă nu mai ţine. Cu ceea ce ştie să facă îşi poate găsi repede un alt loc de muncă, însă şi-a dat seama că reîntorcându-se la serviciu ar fi ca şi cum şi-ar băga din nou acul în venă şi ar apăsa pistonul seringii. Primii bani câştigaţi vânzându-şi timpul şi abilităţile printr-un contract de muncă l-ar arunca iarăşi în letargie şi insatisfacţie de sine. Aşa că ce are de făcut acum este să se aşeze cu un caiet în faţă şi să facă o listă cu toate ideile care îi vin, o listă cu toate abilităţile pe care le are şi încă una cu toţi cunoscuţii. După care, ca într-un minunat joc al libertăţii, să descopere corelaţiile dintre cele trei liste. Undeva, acolo, se găseşte mina lui de aur!...