miercuri, 23 septembrie 2009

Scrisoarea lui Mihai Bendeac (de la Mondenii) catre...


ANTE-SCRIPTUM

Vineri seara am oprit la o benzinarie ca sa alimentez scuterul (folosesc rar in perioada asta "decaportabila" caci cu motoreta e mai simpla viata in oras). Pun eu 3 litri fara plumb si intru sa platesc. In fata mea, o doamna. Achita. Scot si eu banii din buzunar si n-apuc sa-i intind ca in incinta patrunde val-vartej un cocalar la vreo 40 de ani. Tricou Adidas, bermude Adidas, papuci Adidas, sapca Adidas, creier Adidas.
"- Cine p**a mea si-a lasat motoreta aia la pompa ca a incurcat tot acolo?!"
"- Eu. Dar de ce am incurcat?!" (Ma recunoaste, dar dupa 3 secunde de pauza se decide sa nu lase garda)..
"- Pai de ce-ai lasat-o acolo?!"
"- Pai, unde s-o las? Daca eram cu masina, unde o lasam pana achitam benzina?!"
Benzinarul, intervine si el:
"- Cu ce a incurcat domnule?! Plateste si pleaca."
"- Pai ce p**a mea baaaaa!!! Am ajuns sa stau ca prostu' dupa o motoreta?!"
Eu zic:
"Pai, cine va pune? Stati ca desteptu'..."
"- Ma iei la misto?! Ce p**a mea!!!"
Ies. Masina ghertoiului, un BMW X6, era parcata la 3 milimetri de scuter.
Zice : "Poate mi-o zgarii".
Nu i-am zgariat-o. Am plecat si m-am oprit dupa 200 de metri.. Am tras pe dreapta si am plans protejat de casca.
Da! Recunosc! Am plans! Am plans pentru ca mi-am imaginat ce s-ar fi intamplat daca as fi fost un roman obisnuit si nu "vedeta" de la televizor.. M-ar fi omorat? Am plans pentru ca astia vor ajunge atat de multi incat ne vor ingropa.. Am plans pentru ca pe ala nu-l va intreba nimeni din ce bani si-a luat BMW-ul. Am plans de ciuda ca ne vor strivi visele.
Am plans pentru frate-meu care are nesansa de a creste langa ei. Am plans pentru ca am ajuns la decizia de a nu avea copii vreodata caci nu vreau sa traiasca in lumea astora. Caci lumea va fi a lor! Nu va mintiti! Nu va amagiti! Va fi lumea lui Salam si a lui Guta! Lumea camatarilor, smenarilor, manelistilor, cocalarilor, burtosilor, nesimtitilor.
Pentru ca nevestele si gagicile astora sunt mereu gravide! Pentru ca fiecare au cate 4-5 copii.
Cat despre faptul ca astia fac copii, cu regret va spun ca usor-usor devin extremist in cel mai dur sens al termenului...


Dragi cocalari, marlani, mitocani, manelisti

Ati castigat !!! Voi si ai vostri v-ati fu***t nevestele, amantele sau prietenele prost (caci numai prost puteti, conform aceluiasi coeficient de "inteligenta") si iata ca samanta voastra mizerabila da rod. Ne acaparati. Ati reusit sa va "educati" progeniturile hidoase in spiritul kitch-ului, mitocaniei, nesimtirii, manelismului infect... Felicitari! Romania e pe cale sa devina a voastra. Dar, atata timp cat inca mai putem si noi respira, vorbi, privi, dati-ne voie sa radem de voi. Dati-ne voie sa va ironizam. Nu va fie teama. Sunteti pe drumul cel bun si-n curand veti ajunge atat de puternici incat sa-i luati pe astia ca mine si sa-i dati la lei. Pana atunci insa....
1. Cojile de la semintele scuipate pe asfalt sau beton nu dau rod. Nu incoltesc! Va jur! Stiu ca voi n-ati prea mers pe la scoala, dar credeti-ma pe cuvant ca am facut biologie in liceu. N-o sa creasca niciodata floare sau bostan din ciment. Asa ca folositi un cornet.
2.. Daca folositi cornet (putin probabil) va imploram sa rupeti foi din Manele "almanahe" magazin, ca Marin Preda si Eminescu n-au nicio vina.
3. Tricoul mulat se poarta pe un corp perfect. Stiu ca in lumea voastra perfect inseamna atat mers la sala si inghitit steroizi cu pumnu' ca ghiolbanu', cat si burta de bere si ceafa plina de slana. Noi insa ne facem datoria...
4. Nu ne deranjeaza ca ascultati manele (unde carte nu e, nici cultura muzicala nu e) atata timp cat "ascultati" nu se transforma in "ascultam". Orice aparat de redat muzica are un buton pe care scrie volum....
5. Stiu ca banii sunt singurul vostru Dumnezeu si daca ai bani esti "de valoare", dar exista niste "chestii" de noi le platim si ele se numesc impozite la stat. Stiu ca un manelist de-al vostru i-a facut "printesei lui" inmormantare de 50 de mii de euro fara sa-l intrebe cineva despre provenienta banilor, dar daca reprezentantii vostri conduc finantele, politia si justitia din Rromania, puneti-ne si noua o vorba buna... Multumim anticipat.
6. Va rugam mult sa nu mai filmati videoclipuri la opera. V-am dat televiziunile si presa, lasati-ne la schimb opera si teatrele!
7. "De puta madre" inseamna "pi*da ma-tii".. Ne bucuram ca majoritatea purtati tricouri cu aceasta sintagma. Inseamna ca mesajul nostru a razbatut pana la voi.
8. Ne aratam realmente ingrijorati de aceasta cumplita molima care a cuprins intreaga comunitate cocalareasca si anume foto fobia. Stim ca medicii nu sunt de-ai vostri ca, nah, au facut scoala multa ai dracu' tocilari, dar puteti apela cu incredere. Probabil e ingrozitor sa fii nevoit sa porti ochelarii de soare si-n baie...
9. Suntem incantati ca ati invatat sa folositi programe gen "Photo shop". Nimic nu e mai frumos decat sa vezi o minune carliontata, in rochie de leopard si 5 kile de aur pe prima pagine din "The sun". Si suntem incantati ca in pozele de Hi5 va inconjurati de stelute, brizbrizuri...
10. Faptul ca reusiti sa manevrati cate 3 telefoane mobile in acelasi timp este o calitate demna mai degraba de un homo decit de un homo sapiens. Deci, iata ca teoria lui Darwin se sustine...
11. Pantofii cu botul ridicat semnifica ceva religios? Sau e chestie de potenta, temporara si ea ca si tineretea?
12. Tunning-ul cu evacuare zgomotoasa si parasolar cu mesaj nu e foarte indicat. Stim ca trebuie si cocalarul sarac sa aiba o ocupatie, dar...
13. Apreciem faptul ca mergeti toti pe scutere fara casca! Ne dati sperante.... Dar, va atragem atentia ca atunci cand pe un motor, o motoreta, o bicicleta sau pe un scuter se afla un el si o ea, "dintre care" el are casca si ea nu, asta se traduce prin: "Mori, fa, in mortii ma-tii!" Ma rog... Asta nu le deranjeaza pe femeile din Romania intrucat atitudinea reprezinta o normalitate in relatia dintre sexe in tara noastra.
Ar mai fi multe de spus, dar daca ai parcurs aceasta "scrisoare" inseamna ca deja ai citit de doua ori mai mult decat toata familia ta in intreaga ei existenta. Nu vreau sa te obosesc.

Ne vedem la mall,
Cu drag, Mihai Bendeac.

vineri, 18 septembrie 2009

Despre o necesitate...

de Cotler Attila

Ma numesc Cotler Attila, am 37 de ani si m-am nascut cu o boala, Tetrapareza spastica, care afecteaza sistemul nervos generind miscari necontrolate. In cele ce urmeaza va voi introduce in lumea mea, o lume destul de cenusie, pe care in proportie de 95% din timp mi-o petrec in casa. De ce scriu aceste rinduri? Pentru a va face sa intelegeti cit mai corect si coerent problemele mele si sa descoperiti zbaterile mele interioare si motivul pentru care va cer ajutorul dumneavoastra, al cititorilor acestor rinduri.

M-am nascut in Romania, in localitatea Rodna, o localitate cu vechi traditii in domeniu mineritului, o traditie pastrata pina in anul 1989 si putin dupa aceea, cind a venit declinul economic si social. Acum localitatea noastra se bazeaza pe exploatarea nechibziuta a lemnului.
Parintii mei sint acum ambii pensionari, dupa ce au muncit la Exploatarea Miniera mai mult de vreo 30 de ani fiecare. Sint niste oameni minunati, care au facut multe sacrifici si au incercat tot felul de metode de a veni in ajutorul meu, asa cum au crezut ei ca fac mai bine, adica fiind cu mine la multe spitale de recuperare din tara si la un spital din Ungaria.
Timpul trecea si rezultatele erau foarte greu perceptibile... Atunci s-a abandonat lupta, parinti mei preferind sa treaca la strategia gresita de a avea grija ei de mine, urmind ca eu sa nu mai fac nimic pentru mine de unul singur, nici macar in proportia cit era posibil. Comoditatea si iluzia de a avea totul pe tava a luat locul luptei si vointei.
Timpul a trecut, eu am devenit adult, un adult inconstient de faptul ca viata unei persoane cu dizabilitati locomotorii nu consta doar in a sta tot timpul inchis in casa si in sufletul sau. In anul de gratie 2001, de Craciun, dupa multe insistente la parinti, fratele meu, atunci student, a cumparat un calculator de care ne foloseam amindoi. Ei bine, acel eveniment a fost unul de cotitura majora in toata mentalitatea mea de pina atunci. A creat un mare boom in mintea si sufletul meu, care in sfirsit a gasit o unealta prin care se putea desfasura in voie prin intermediul scrisului, boala afectindu-mi foarte tare si vorbirea.
Peste alti patru ani in localitatea noastra a venit si o firma de distributie a internetului prin cablu... Atunci am inceput sa iau contactul cu lumea exterioara, in toate sensurile cuvintului, am intrat in legatura cu diferiti oameni minunati, cu care am legat prietenii care si acum sint aproape de mine si fara de care mi-ar fi foarte greu.
Intre timp, in familia mea a ramas aceasi mentalitate hiper protectiva in ce ma priveste, desigur si din pacate cu aprobarea tacita a mea. In anul 1996 ne-am mutat la noua casa, construita in decursul a cinci ani de munca asidua si sacrificii materiale si financiare insemnate din partea familiei. Lipsa mea de implicare in problemele familiare care ma priveau direct si pe mine, combinata cu necunoasterea parintilor in ajutarea activa prin implicarea directa in viata de zi cu zi a unei persoane depedente de fotoliul rulant, a dus la construirea unei case total nepractice, fara niciun fel de facilitate de a iesi intr-un mod usor si convenabil din ea sau de deplasare prin interiorul ei de unul singur.
Tata si mama in sinea lor, sint oameni care ma iubesc si ma ajuta cu tot ce pot, insa tocmai aceasta iubire si protectie exagerata a lor s-a transformat in neincredere, neincredere ca as putea avea putina independenta fata de ei. Astfel, traind in iluzia faptului ca am totul foarte usor si prin munca altora pentru mine, am ajuns sa constat ca de fapt nu am nimic si trebuie sa o iau de la temelie, sa recuperez anii pierduti sau ce se mai poate salva din ei si sa ma apuc sa TRAIESC eu pentru mine.
Aceasta trezire la realitate a fost declansata de ce am vazut pe internet si de oamenii cu aceleasi probleme fizice ca si mine si impartisind cu ei ideile si visele noastre. Insa factorul hotaritor in desteptarea acestor sentimente de incredere in proprile mele forte, a fost in aceasta vara, cind m-a vizitat o Prietena. Folosirea cuvintul Prietena cind ma refer la ea e unul general si foarte bine ales de mine, care cred in Prietenia adevarata ca in ceva sacru. In particular aceasta femeie minunata reprezinta tot ce si-ar putea dori un om de la un semen de-al sau... Fiind la rindul ei o persoana cu dizabilitati fizice mai putin severe, ea putindu-se deplasa singura cu ajutorul cirjelor si avind o viata absolut normala si independenta total, a putut sa ma viziteze... In timpul vizitei ei, vorbind cu ea, am aflat ce frumoasa poate sa fie viata si de la nivelul de vedere al unui fotoliu rulant si poate fi traita si dincolo de patru pereti, daca vrei cu adevarat.
Am reinceput sa cred in fortele proprii si am readus la viata lupta si vointa. Intr-un cuvint, simt ca am inceput sa TRAIESC!
Insa ca in orice revenire, intimpini o multime de obstacole variate si greu de trecut, dar odata scinteia vietii aprinsa e greu sa o mai stinga cineva, mai ales dupa un proces indelungat de vegetatie. Am inceput urcarea acestui munte cu un lucru foarte important: Schimbarea mentalitatii parintilor, prin demonstrarea in orice mod posibil ca sint capabil sa fac lucruri importante pentru mine si de unul singur. Incerc de un timp incoace sa-i cistig lui tata increderea ca m-as putea descurca singur cu un fotoliu rulant electric, mina dreapta fiind functionala cam in proportie de 35-45%. Dealtfel e singurul membru superior de care ma pot ajuta in tot ce pot sa fac, efectiv. Ok, hai treaca de la mine, ma ajuta si singurul neuron ramas in cap... In copilaria mea Tata mi-a adus un fotoliu rulant electric, dar atunci modelele respective necesitau folosirea ambelor brate si, asa cum spuneam, doar mina dreapta e functionala cit de cit si sigur ca nu puteam face nimic cu el. Acum modelele noi sint mult mai usor de manevrat si cu antrenament si practica m-as putea descurca cu el cu Mina Mea Dreapta, ca sa parafrazez titlul unui film plin de invataminte pentru oricine il priveste, My Left Foot: The Story of Christy Brown. Film pe care la recomandarea Iubitei mele, l-am vazut chiar aseara.
Revin la neincrederea lui tata, care a ramas intacta inca de la acel experiment nereusit cu fotoliul rulant electric, desi i-am explicat si vede si el ca acum e total diferita situatia, el o tine in continuare pe a lui... Sa fie sanatos, am trecut la faza a doua, aceea de a cauta solutii in afara familiei.
Asa a aparut ideea scrierii acestei scrisori, pentru a cere ajutorul celor care ar putea sa-mi indeplineasca un vis major, acela de a putea iesii pe strada singur. Sigur ca as vrea un fotoliu rulant electric perfomant si pe masura mea, care sint un tip destul de inalt, si bine dezvoltat, am in jur de 1,65-1,70 inaltime si greutatea de 70-80 de kg. Insa as fi mai mult decit multumit daca as putea primii unul folosit si in stare functionala.
Aceste fiind spuse, multumesc ochiilor care vor citi aceste rinduri si sufletelor care vor simtii ce am vrut sa transmit mai departe lumii despre mine.

joi, 3 septembrie 2009

La vânătoare...

de Constantin D. Pavel


Eram copil pe-atunci... Doar un copil. Însă ştiam că, de cum dădea prima zăpadă, aveau să apară iepurii şi căprioarele pe câmp. Şi mai ştiam că nici vânătorii n-au să întârzie mult să-şi descarce puştile acolo, departe, în pădurea de după calea ferată. Aveam vreo şase anişori, dar nu pridideam să mă trezesc dis-de-dimineaţă, cu noaptea-n cap, pentru a verifica laţurile puse de cu seară în câmpul de pe care tataie strânsese în toamnă varza. Mai rămâneau pe loc, ici şi colo, verze mici, majoritatea aproape mucegăite, care însă atrăgeau ca un magnet iepurii înfometaţi din câmpie. Ba, cu două ierni în urmă, avusesem noroc, eu şi tataie, că veniseră chiar şi căprioare – şi una se prinsese în laţ! Câtă bucurie pe mine, Dumnezeule! Abia aşteptam să mănânc carne de căprioară! Dar lui tataie i s-a făcut milă de ea când a văzut-o... Era o căprioară tânără, aproape un ieduţ – şi i-a dat drumul.

„Las-o să crească – a zis tataie, mângâindu-mă încet pe obraz şi bărbie –, să se facă mare şi ea. Şi-abia după ce-o face pui o s-o prindem şi-o s-o mâncăm. Acum e doar toitănică şi n-a avut cum să cunoască viaţa!“

Nu l-am înţeles atunci pe tataie, ba chiar m-am bosumflat şi aproape că am plâns un pic de ciudă, dar mi-am revenit când am constatat că într-un alt laţ se prinsese un şoşoi frumos şi gras – unul care sigur avusese timp să cunoască viaţa şi să facă şi pui! A ţipat când tataie l-a scos din laţ şi a dat să-l muşte şi să-l zgârie...

Mi se părea, pe atunci, că toţi iepurii din lume şi toate căprioarele şi toţi fazanii sunt de prins şi de aruncat în oală ori pe jar. Erau din plin în acei ani şi ne obişnuisem cu toţii să vedem pe câmp o mulţime, pe timp de iarnă. Aveau ce mânca şi în pădure, fiindcă pădurarul şi cei de la ocolul silvic le lăsau mâncare în fâneţele special construite de cu toamnă, la marginea poienelor, dar parcă mai bună e hrana când e condimentată cu puţină aventură. Cred că, aidoma omului, şi animalele simt nevoia să trăiască experienţe mai deosebite atunci când îşi procură hrana. Şi pentru că întotdeauna găseau câte ceva de ros prin grădinile ţăranilor, preferau să ia la picior câmpul cel mare şi să se strecoare până-n buza satului, după cotoare de varză, de sfeclă ori după morcovii uitaţi în pământ de gospodari, uneori întradins pentru aceşti musafiri deosebiţi.

Dar eu eram doar un copil pe-atunci, prea crud pentru a înţelege profunzimea legăturii dintre oamenii câmpiei şi animalele sălbatice ce vieţuiau în pădurile aflate departe. Eu însumi eram doar un animal, plin de instincte şi dorinţe simple, vii, curate, neatinse de judecata rece a fiinţei umane. Dacă îmi doream să văd iepurii la frigare, pur şi simplu, asta îmi doream, fără să mă gândesc vreo clipă la viaţa acelui animal, la faptul că avea poate pui de crescut şi de hrănit. Dacă îmi doream să prind o căprioară sau un fazan, pur şi simplu asta îmi doream, fără să mă mai gândesc la consecinţe. Pe atunci, pentru mine, viaţa era simplă, doar în alb şi negru, aşa cum este viaţa tuturor copiilor vii şi liberi!...

Ninsese câteva zile la rând, ninsoare calmă, curată, cu fulgi mari şi rari, de parcă Dumnezeu alesese să îmbrace în tăcere natura în mantia-I preacurată a Vieţii. Când m-am trezit, dimineaţă, nu mai ningea, se oprise. Şi o linişte siderală cuprinsese satul întreg, ca într-o poveste sosită din vremile facerii lumii. Dar pentru un năpârstoc de şase anişori liniştea e ca boala, doare. Trebuia să fac ceva, să mă bucur din plin de minunea albă de afară, să trăiesc clipe de care să-mi bucur sufletul la maxim!

Ardeam de nerăbdare să zburd prin marea cea albă de afară, dar mamaie o ţinea una şi bună, că mai întâi trebuie să-mi beau laptele cald şi să-mi mănânc jumările. Ca pe ţepi m-am frământat la masa din bucătărie, cuprins de o dorinţă aflată dincolo de puterea mea de stăpânire şi, deşi laptele cald îmi plăcea, deşi mă dădeam în vânt după ouă jumări, acum toate acestea mi se păreau imposibil de înghiţit. În plus, căldura sobei parcă mă frigea pe interior, iar zăpada de-afară îmi şoptea că e rece şi că de-abia mă aşteaptă să-mi răcoresc fiinţa înfierbântată. Ardeam de dor de ducă...

Mamaie, însă, nu m-a lăsat cu una, cu două... Mi-a tras în picioare ciorapi noi de lână, făcuţi chiar de mâinile ei hranice, cămaşă de corp şi un ilic întors tot de ea pe andrele de lemn, haină groasă şi pantaloni roşii de fâş, căciulă şi fular la gât. Mănuşi mi-a dat două perechi, unele mi le-a îndesat cu de-a sila în mâini, iar pe celelalte în buzunarele hainei, ameninţându-mă cu o privire blajină:

„Să nu te pună dracu’ să le pierzi, că te mănânc! Şi dacă le uzi p-alea din mâini, să le iei pe alilalte, să nu stai ud, să răceşti, că mă omoară mă-ta!“

Aşa era mamaie, grijulie şi cu gura mare, dar cu un suflet de aur încrustat cu diamante!

Când am deschis, în sfârşit, uşa de la antreu şi am tras în piept prima gură de aer rece, în mine a urlat libertatea! Mi-am luat avânt şi m-am aruncat direct în nămetele uriaş făcut de tataie cu lopata de lemn, după ce trăsese potecă spre poartă. Ţipam şi strigam de plăcere, singur şi fericit, doar eu şi nămetele, îmbrăţişându-ne reciproc, aidoma a doi buni prieteni care se bucură nespus să se revadă, după o lungă perioadă de timp.

Deodată, în liniştea care învăluia satul, s-a auzit, de departe, de foarte departe, înfundată, o împuşcătură. A urmat imediat încă una, apoi alta şi alta, apoi mai multe deodată, făcându-mă foarte atent. Ieşiseră vânătorii la vânătoare!

Tare mult mi-aş fi dorit să pot să merg şi eu la vânătoare! Văzusem în filme, la televizor, cum mergeau oamenii mari la vântoare, ba chiar citisem în „Scufiţa roşie“ şi văzusem în poze cât de viteaz este un vânător. (Da, nu vă miraţi, la vârsta aceea învăţasem să citesc şi să scriu, fiindcă mamaie avea „prostul“ obicei să mă altoiască, aşa, bătrâneşte, a dojană şi îndemn, cu coada de la mătură, dacă nu învăţam să citesc şi să scriu încă de la grădiniţă... Aşa că am preferat cititul şi scrisul în locul cozii de mătură abil mânuită de mamaie...) Şi mintea a început să-mi zburde alături de vânătorii din neantul alb, în timp ce stăteam lungit pe spate în nămetele de zăpadă, privind în gol la cerul lăptos ce părea a se uni cu acoperişul casei noastre. Mă şi vedeam cu puşca în mână – o puşcă mai mică, ce-i drept, în imaginaţia mea... –, pitindu-mă după un copac gros şi ţintând cu atenţie iepuraşul ce rodea de zor un morcov mare, portocaliu, ţinut între labele din faţă... Apăsam brusc trăgaciul şi iepurele cădea lat, fără să mai mişte. Iar eu, bucuros, mă repezeam să-l iau...

„Cătăline!“ – îmi destrăma deodată visul, glasul lui Mircică, vărul meu. „Cătălineeeeeeee!“

N-avea cum să mă vadă de după nămetele pe care mă aflam, deşi eram foarte aproape de poartă. Aşa că profitam din plin de situaţie, făceam repede câţiva bulgări de zăpadă şi, fără să mai stau pe gânduri, ridicându-mă brusc în picioare, începeam să-l bombardez ca la Plevna, cu ghiulelele mele albe şi moi.

„Stai, băi, nebunule! Stai! Nu mai da, că n-am venit pentru asta! – striga el, încercând să se ferească din calea tirului meu dezlănţuit. Am venit să te iau cu noi!... Dar dacă nu vrei să mergi, treaba ta, poţi să stai acasă...“

Mă opream imediat, ca la comandă.

„Unde?! – întrebam curios, fugind spre poartă.“

„Cum unde? La vânătoare!“

Săream în sus de bucurie.

„Mergi?“ – mă întreba Mircică, de formă.

„Cum să nu merg?! Haide!“

Şi plecam, închizând poarta după mine. Nu-i spuneam nimic lui mamaie, fiindcă dacă i-aş fi spus, nu m-ar fi lăsat să plec. Din prea multă iubire şi dorinţă de protecţie, bunicii mei m-ar fi privat de foarte multe experienţe frumoase, de care cu drag şi nostalgie îmi amintesc acum... Ştiam, totuşi, că odată ajuns seara acasă, aveam să primesc papara cuvenită, însă eram dispus, fără nici o ezitare, să plătesc acest preţ, pentru o partidă bună de vânătoare!

Ne-am adunat cu toţii la poarta bisericii, aprigi vânători dornici de aventură: eu, Mircică, Nicu şi Vasile. Ei vorbiseră de cu seară, dar mie nu-mi spuseseră nimic; însă îmi erau dragi surprizele, mai ales cele de felul acesteia. N-aveam ce planuri să ne facem, aşa că am apucat-o pe drumul bisericii şi, înotând de zor prin zăpadă, am mers pe lângă cimitir până la drumul tractoarelor. Acolo, Mircea ne-a făcut semn să-l aşteptăm şi a plecat, prin grădină, acasă. S-a reîntors după vreo zece minute cu patru ciomege şi cu Kunta de laţ. Kunta era câinele lui lup, cel mai bun prieten al nostru din lumea animalelor. Ne ştia bine pe toţi, căci de mic avusese parte de mângâierile şi joaca noastră. Uneori, însă, nu era tocmai bine să te pui cu el, căci uita şi de prietenie şi de tot şi se repezea să muşte – şi era foarte bun la asta, mai ales cu străinii.

Înarmaţi cu ciomege solide şi apăraţi de Kunta, am pornit voiniceşte pe drumul de lângă canal, spre linie. Cinci mogâldeţe – patru mari, în două picioare, şi una mai mică, în patru – înotând de zor prin zăpada ce ne trecea dincolo de genunchi. Şi ca şi când n-ar fi fost de ajuns, ne repezeam care cum putea spre crestele celor mai înalţi nămeţi iviţi în calea noastră. Ne aruncam direct în ei şi-i înfruntam ca pe nişte uriaşi adormiţi, decişi să-i răpunem odată pentru totdeauna. Râdeam, urlam, ţipam, strigam, cu toţii numai suflet şi viaţă, miraţi la culme că zgomotele noastre puternice se pierdeau atât de rapid în mare uriaşă de zăpadă din jur.

Curând, ne-am trezit în mijlocul oceanului alb, la jumătatea drumului dintre sat şi calea ferată. Ca la o comandă ne-am oprit cu toţii şi-am privit în urmă, spre locul de unde plecasem. Ne părea aşa departe şi ne simţeam atât de pierduţi în acea pustietate...

Însă o nouă repriză de pocnituri veni deodată dinspre pădure, dându-ne noi aripi şi energie! Acolo se aflau vânătorii, iar noi mergeam la vânătoare! Kunta a ciulit urechile şi a pornit primul mai departe, înainte, luptându-se mai abitir ca noi cu nămeţii pufoşi. L-am urmat în tăcere, trăgând după noi picioarele care deveneau din ce în ce mai grele...

Când am ajuns la canalul de lângă linie eram frânţi. Ca nişte păpuşi dezarticulate ne mişcam, obosiţi şi transpiraţi.

„Mi-e o sete de mor!“ – a exclamat Vasile, dându-şi fesul jos din cap. Era leoarcă de sudoare şi din păr îi ieşeau aburi diafani... S-a lăsat în genunchi lângă un nămete, a dat deoparte cu dosul palmei stratul de nea de deasupra şi şi-a umplut apoi pumnii cu zăpada curata de dedesubt. A băgat-o pe toată în gură şi-a început să mestece de zor, să o topească mai repede.

Ne-am potolit cu toţii setea astfel, închipuindu-ne că mâncăm cea mai bună îngheţată din lume, dulce ca mierea şi înmiresmată ca trandafirii primăvara. Iar când frigul a început să ne cuprindă capetele transpirate, ne-am pus iar căciulile ude în cap, cutremurându-ne un pic de răceala lor. Dar era minunat, eram liberi, eram copii, eram cei mai buni prieteni şi aveam în faţa noastră o viaţă întreagă de descoperit!

Însă noi plecasem la vânătoare! Şi la fel şi Kunta! Parcă ştiind unde mergem, stătea cu ochii-n patru şi urechile ciulite, atent la cel mai mic sunet. Brusc, l-am văzut încordându-se şi luând o poziţie de atac, cu corpul întins înainte, gata să pornească, ca din puşcă, spre ceva ce descoperise el în marea albă de zăpadă din jur.

Le-am făcut semn tuturor să facă linişte şi toată atenţia noastră s-a îndreptat spre câine şi spre direcţia în care el privea. Vasile fu cel care zări primul mogâldeaţa chircită între nămeţi.

„Uite – şopti el –, e acolo, un iepure! Se ascunde de noi!“

Privind cu atenţie în direcţia indicată de degetul lui, am zărit şi noi vânatul. I se zăreau urechile şi o parte din cap, la mai bine de 150 de metri depărtare.

Kunta, obişnuit cu vânătoarea de iepuri din iernile trecute, îşi făcuse deja o tactică pentru fiecare situaţie în parte. A fost suficientă şoapta lui Mircea: „Şo pe el, Kunta!“, pentru a porni în urmărirea iepurelui. Deşi nu era deloc uşor de mers pe zăpada proaspăt căzută, câinele reuşea, nu ştiu cum, chiar să alerge pe ea, şi deloc încet, ci cu o viteză uimitoare. Nu s-a repezit direct spre iepure, ci a apucat-o în lateral, spre stânga, făcând un ocol care avea să-l ducă cât mai aproape de animalul sălbatic, fără ca acesta să-l simtă.

Urmărindu-l pe Kunta, stăteam toţi cu sufletul la gură, în aşteptarea deznodământului vânătorii. Părea că peste întreaga natură se lăsase o linişte nepământeană, adâncă şi seacă. Vântul nu bătea deloc şi totul părea încremenit într-o nemişcare de tablou. Numai Kunta, în fuga lui controlată spre ţintă, demonstra că lumea mai este încă vie.

Deodată, pe când câinele mai avea mai puţin de 50 de metri până la el, iepurele simţi pericolul. Se ridică preţ de câteva clipe pe labele din spate şi privi repede în jurul lui. Observă vânătorul. Şi o zbughi ca din puşcă în direcţia opusă. Abia atunci am apucat cu toţii să vedem cât era de mare!

„Îl prinde! Îl prinde! – exclamă Mircea plin de încredere, spărgând tăcerea şi nemişcarea noastră. „E prea gras şi îl prinde Kunta al meu, o să vedeţi!“

Cu sufletul la gură am urmărit cu toţii cursa aceea nebunească a iepurelui, care fugea să-şi salveze viaţa, şi a câinelui, care alerga să-şi îndeplinească menirea. Învăţam, iată, încă de pe atunci, că în natură funcţionează, întotdeauna, legea echilibrului: unul mănâncă pentru a supravieţui, altul este mâncat şi nu supravieţuieşte.

Alergând în zigzag, când încoace, când încolo, iepurele făcea salturi mari prin zăpada afânată, mărind, la început, distanţa dintre el şi urmăritor. Dar cu cât treceau minutele, cu atât obosea vizibil şi Kunta se apropia mai mult de el. La un moment dat, în fuga s-a disperată, s-a întors către locul unde ne aflam noi. Ca la o comandă, am început toţi patru să hăuim şi să fluierăm, derutându-l şi încetinindu-l şi mai mult.

Înnebunit de spaimă, în cele din urmă, după mai bine de zece minute de cursă nebună, iepurele a cedat. Kunta l-a prins în momentul în care încerca, disperat, o nouă schimbare de direcţie, pe care n-a mai reuşit-o, din cauza muşchilor obosiţi de atâta efort.

„Haideţi repede, să nu-l mănânce!“ – a exclamat Nicu.

„Stai fără grijă – l-a liniştit Mircea –, Kunta ştie bine ce are de făcut. L-am dresat cum trebuie!“

Şi, într-adevăr, după ce i-a sucit gâtul, câinele a luat iepurele în fălcile-i puternice şi l-a adus, târându-l prin zăpadă, la noi. Ştia, evident, că îşi va primi şi el porţia, din plin...

„Bravo, Kunta! Bravo, băiatu’!“ – l-a felicitat Mircea, frecându-l cu o mână pe cap şi cu cealaltă luându-i iepurele din gură.

A ridicat trofeul vânătoresc în sus cu ambele mâini şi ne-a permis să-l admirăm în toată splendoarea sa. Era un iepure mare şi gras, cu siguranţă unul care izbutise să scape de nenumărate ori din colţii câinilor, însă nu şi din cei ai lui Kunta!

„Ia uitaţi-vă cât e de frumos! Îl facem acasă sau aici?“ – a întrebat Mircea.

Uitasem cu totul de vânătorii din pădure şi de faptul că ne propusesem să ajungem la ei, să tragem şi noi cu puştile. Ne transformasem chiar noi în vânători şi demonstram că nu de puşcă aveam nevoie pentru a fi vânători. Era suficient, iată, un câine bun şi un câmp deschis!

„Aici! Aici!“ – am ales cu toţii locul festinului.

Cel mai mare dintre noi era Mircea, care avea aproape nouă ani şi, evident, o groază de experienţă în plus. Mai mult decât atât, avea întotdeauna la el tot ce trebuia pentru o expediţie. Inclusiv un cuţit de vânătoare extraordinar de frumos, făcut de tatăl său la Griviţa Roşie, cu prăsele albastre şi roşii, ascuţit ca briciul şi cu lama ca oglinda! L-a scos din cizma dreaptă, cu tot cu teaca din piele în care îl purta. Îmi plăcea foarte mult acel cuţit şi de mult aş fi vrut să mi-l dea mie, dar nu reuşisem niciodată să-l determin pe Mircea să renunţe la el.

Vasile, mai îndemânatic decât noi, ceilalţi, a prins iepurele de blana de pe ceafă şi, luând cuţitul din mâna lui Mircea, s-a apucat, fără multe vorbe, să-l jupoaie.Imediat cum l-a crestat şi a tras un pic de blană, din animal au ieşit aburi şi a început să curgă sânge. Era cald încă. Nici eu şi nici Nicu nu aveam puterea de a rezista „carnagiului“. Chiar dacă eram crescuţi la ţară, unde sacrificarea animalelor este ceva normal, eram totuşi prea mici pentru ca ochii noştri să vadă aşa ceva... Vasile, însă, sacrifica de mic iepuri în curtea lui şi pentru el era ceva natural să facă asta.

„Noi mergem să adunăm vreascuri“ – am spus, cu jumătate de glas, întorcându-mi ochii de la sinistra privelişte.

„Bine – a aprobat Mircea. Până veniţi voi, noi îl pregătim pentru... friptane!“ S-a lins pe bot ostentativ, anticipând festinul care avea să urmeze.

Am coborât, împreună cu Nicu, pe marginea canalului de irigaţii, unde o mulţime de arbuşti, care mai mari, care mai piperniciţi, desfrunziţi şi acoperiţi de zăpadă, ne aşteptau să ne ofere ofranda lor. Nu ne-a fost deloc greu să descoperim, scurmând cu vârful bocancului prin zăpadă, vreascuri de toate mărimile. Ce-i drept, multe erau ude, însă focul intens al ciulinilor avea să le usuce şi să le transforme în tăciunii aprinşi necesari să frigem iepurele. Am adunat un braţ întreg şi m-am dus să-l duc la Mircea. El şi Vasile încă nu terminaseră de jupuit iepurele, aşa că m-am reîntors la vreascuri.

Spre surprinderea mea, Nicu nu mai era acolo! L-am căutat din priviri, curios, bănuind că s-a ascuns de mine, îngropându-se sub zăpadă, dornic de farse. Am intrat în jocul lui şi m-am furişat, tiptil-tiptil, pe marginea canalului, încercând să zăresc mormanul de zăpadă sub care se afla.

Deodată, m-am auzit strigat: „Cătăline!“ Era glasul lui Nicu, dar venea de undeva de departe, nu din canal. „Cătăline, aici!“ M-am uitat mirat în jur, dar tot nu l-am dibuit pe prietenul meu. „Aici, băi, aici sus!“ Dincolo de creasta malului, în stânga, capătul unui lemn se zbenguia de zor, când într-o parte, când în alta, ca să-mi atragă atenţia.

M-am îndreptat imediat spre puntea formată din două traverse de cale ferată puse de-a curmezişul canalului, nerăbdător să ajung pe partea cealaltă. Evident că, în graba mea, n-am mai ţinut cont că erau alunecoase şi... evident că am făcut cunoştinţă cu apa puţin adâncă, dar rece ca gheaţa, de pe fundul canalului. M-am cutremurat şi am ţipat, dar m-au trezit la realitate hohotele de râs ale lui Nicu, de pe malul celălalt al canalului. Starea lui hazlie m-a cuprins şi pe mine şi, râzând de pozna făcută, ud în fund şi pe picioare, am urcat, cu chiu cu vai malul canalului şi am ajuns la linie.

Linia! Ce era linia pentru noi, pe-atunci? Un orizont îndepărtat, pe care, când îl atingeam, ne transformam în cuceritorii cutezători despre care auzisem la grădiniţă. În fapt, o simplă cale ferată, însă dincolo de ea începea – aşa aveam noi impresia – tărâmul sălbatic al libertăţii.

............................................................................................

Iepurele sfârâia pe proţapul improvizat şi mirosul de carne friptă ne făcea burţile să ghiorăie a foame. Picături de grăsime curgeau în tăciunii aprinşi, sfârâind plăcut şi răspândind izuri cărora cu greu le puteam face faţă. Kunta, cel puţin, se tot învârtea înjurul proţapului, înnebunit de poftă. Mircea era nevoit să facă uz de cele mai autoritare comenzi ale sale, pentru a putea să-l ţină la distanţă.

Aşa că, în momentul în care carnea s-a rumenit şi a căpătat consistenţa aceea de friptură fragedă, ne curgeau balele ca lui Jerry în faţa caşcavalului.

Eu am căpătat de la Mircea, care avea cuţitul şi făcea împărţeala, o bucată din pulpa din spate. Frigea tare şi am apucat-o de os cu mănuşa în mână. Dar în pofida acestui lucru, nu am rezistat să nu-mi înfig dinţii, pofticios, în carnea de o frăgezime inimaginabilă. Era atât de bună şi de gustoasă, iar pofta mea era atât de mare, că şi acum, când îmi aduc aminte, îmi vine apă-n gură!

Mâncam cu toţii ca nişte apucaţi, de parcă atunci scăpasem din lagărul de concentrare despre care ne povestea tataie.

„Ar fi bună nişte sare...“ – a mormăit Nicu, cu gura plină.

„E bun şi-aşa...“ – a răspuns Vasile.

Şi, într-adevăr, acela a fost cel mai bun iepure fript pe care l-am mâncat în viaţa mea! Şi cred că toţi prietenii mei sunt de aceeaşi părere, chiar şi-acum, după atâţia zeci de ani! Şi dacă am putea să-l întrebăm şi pe Kunta, ne-ar răspunde, de acolo, din ceruri, că a meritat toată fuga lui după acel iepure – şi-a primit din plin partea de oase cu carne pe ele!

Mircea, Nicu, Vasile, Kunta şi iepurele fac parte din viaţa mea şi le mulţumesc tuturor că mi-au oferit astfel de amintiri deosebite! Undeva, acolo, sus, cineva ţine cont de tot şi toate câte sunt şi se petrec pe lume...


=======================================

Extras din volumul "Amintiri dintr-o copilărie", de Constantin D. Pavel, volum care va fi disponibil în curând pe site-ul http://www.pavcon.ro

CITESTE O CARTE PE LUNA, ASCULTA UN CD PE ZI - SI VEI PUTEA APOI SA FII!

DEZVOLTARE PERSONALA LA SUPERLATIV
http://www.pavcon.ro