Despre o necesitate...

de Cotler Attila

Ma numesc Cotler Attila, am 37 de ani si m-am nascut cu o boala, Tetrapareza spastica, care afecteaza sistemul nervos generind miscari necontrolate. In cele ce urmeaza va voi introduce in lumea mea, o lume destul de cenusie, pe care in proportie de 95% din timp mi-o petrec in casa. De ce scriu aceste rinduri? Pentru a va face sa intelegeti cit mai corect si coerent problemele mele si sa descoperiti zbaterile mele interioare si motivul pentru care va cer ajutorul dumneavoastra, al cititorilor acestor rinduri.
M-am nascut in Romania, in localitatea Rodna, o localitate cu vechi traditii in domeniu mineritului, o traditie pastrata pina in anul 1989 si putin dupa aceea, cind a venit declinul economic si social. Acum localitatea noastra se bazeaza pe exploatarea nechibziuta a lemnului.
Parintii mei sint acum ambii pensionari, dupa ce au muncit la Exploatarea Miniera mai mult de vreo 30 de ani fiecare. Sint niste oameni minunati, care au facut multe sacrifici si au incercat tot felul de metode de a veni in ajutorul meu, asa cum au crezut ei ca fac mai bine, adica fiind cu mine la multe spitale de recuperare din tara si la un spital din Ungaria.
Timpul trecea si rezultatele erau foarte greu perceptibile... Atunci s-a abandonat lupta, parinti mei preferind sa treaca la strategia gresita de a avea grija ei de mine, urmind ca eu sa nu mai fac nimic pentru mine de unul singur, nici macar in proportia cit era posibil. Comoditatea si iluzia de a avea totul pe tava a luat locul luptei si vointei.
Timpul a trecut, eu am devenit adult, un adult inconstient de faptul ca viata unei persoane cu dizabilitati locomotorii nu consta doar in a sta tot timpul inchis in casa si in sufletul sau. In anul de gratie 2001, de Craciun, dupa multe insistente la parinti, fratele meu, atunci student, a cumparat un calculator de care ne foloseam amindoi. Ei bine, acel eveniment a fost unul de cotitura majora in toata mentalitatea mea de pina atunci. A creat un mare boom in mintea si sufletul meu, care in sfirsit a gasit o unealta prin care se putea desfasura in voie prin intermediul scrisului, boala afectindu-mi foarte tare si vorbirea.
Peste alti patru ani in localitatea noastra a venit si o firma de distributie a internetului prin cablu... Atunci am inceput sa iau contactul cu lumea exterioara, in toate sensurile cuvintului, am intrat in legatura cu diferiti oameni minunati, cu care am legat prietenii care si acum sint aproape de mine si fara de care mi-ar fi foarte greu.
Intre timp, in familia mea a ramas aceasi mentalitate hiper protectiva in ce ma priveste, desigur si din pacate cu aprobarea tacita a mea. In anul 1996 ne-am mutat la noua casa, construita in decursul a cinci ani de munca asidua si sacrificii materiale si financiare insemnate din partea familiei. Lipsa mea de implicare in problemele familiare care ma priveau direct si pe mine, combinata cu necunoasterea parintilor in ajutarea activa prin implicarea directa in viata de zi cu zi a unei persoane depedente de fotoliul rulant, a dus la construirea unei case total nepractice, fara niciun fel de facilitate de a iesi intr-un mod usor si convenabil din ea sau de deplasare prin interiorul ei de unul singur.
Tata si mama in sinea lor, sint oameni care ma iubesc si ma ajuta cu tot ce pot, insa tocmai aceasta iubire si protectie exagerata a lor s-a transformat in neincredere, neincredere ca as putea avea putina independenta fata de ei. Astfel, traind in iluzia faptului ca am totul foarte usor si prin munca altora pentru mine, am ajuns sa constat ca de fapt nu am nimic si trebuie sa o iau de la temelie, sa recuperez anii pierduti sau ce se mai poate salva din ei si sa ma apuc sa TRAIESC eu pentru mine.
Aceasta trezire la realitate a fost declansata de ce am vazut pe internet si de oamenii cu aceleasi probleme fizice ca si mine si impartisind cu ei ideile si visele noastre. Insa factorul hotaritor in desteptarea acestor sentimente de incredere in proprile mele forte, a fost in aceasta vara, cind m-a vizitat o Prietena. Folosirea cuvintul Prietena cind ma refer la ea e unul general si foarte bine ales de mine, care cred in Prietenia adevarata ca in ceva sacru. In particular aceasta femeie minunata reprezinta tot ce si-ar putea dori un om de la un semen de-al sau... Fiind la rindul ei o persoana cu dizabilitati fizice mai putin severe, ea putindu-se deplasa singura cu ajutorul cirjelor si avind o viata absolut normala si independenta total, a putut sa ma viziteze... In timpul vizitei ei, vorbind cu ea, am aflat ce frumoasa poate sa fie viata si de la nivelul de vedere al unui fotoliu rulant si poate fi traita si dincolo de patru pereti, daca vrei cu adevarat.
Am reinceput sa cred in fortele proprii si am readus la viata lupta si vointa. Intr-un cuvint, simt ca am inceput sa TRAIESC!
Insa ca in orice revenire, intimpini o multime de obstacole variate si greu de trecut, dar odata scinteia vietii aprinsa e greu sa o mai stinga cineva, mai ales dupa un proces indelungat de vegetatie. Am inceput urcarea acestui munte cu un lucru foarte important: Schimbarea mentalitatii parintilor, prin demonstrarea in orice mod posibil ca sint capabil sa fac lucruri importante pentru mine si de unul singur. Incerc de un timp incoace sa-i cistig lui tata increderea ca m-as putea descurca singur cu un fotoliu rulant electric, mina dreapta fiind functionala cam in proportie de 35-45%. Dealtfel e singurul membru superior de care ma pot ajuta in tot ce pot sa fac, efectiv. Ok, hai treaca de la mine, ma ajuta si singurul neuron ramas in cap... In copilaria mea Tata mi-a adus un fotoliu rulant electric, dar atunci modelele respective necesitau folosirea ambelor brate si, asa cum spuneam, doar mina dreapta e functionala cit de cit si sigur ca nu puteam face nimic cu el. Acum modelele noi sint mult mai usor de manevrat si cu antrenament si practica m-as putea descurca cu el cu Mina Mea Dreapta, ca sa parafrazez titlul unui film plin de invataminte pentru oricine il priveste, My Left Foot: The Story of Christy Brown. Film pe care la recomandarea Iubitei mele, l-am vazut chiar aseara.
Revin la neincrederea lui tata, care a ramas intacta inca de la acel experiment nereusit cu fotoliul rulant electric, desi i-am explicat si vede si el ca acum e total diferita situatia, el o tine in continuare pe a lui... Sa fie sanatos, am trecut la faza a doua, aceea de a cauta solutii in afara familiei.
Asa a aparut ideea scrierii acestei scrisori, pentru a cere ajutorul celor care ar putea sa-mi indeplineasca un vis major, acela de a putea iesii pe strada singur. Sigur ca as vrea un fotoliu rulant electric perfomant si pe masura mea, care sint un tip destul de inalt, si bine dezvoltat, am in jur de 1,65-1,70 inaltime si greutatea de 70-80 de kg. Insa as fi mai mult decit multumit daca as putea primii unul folosit si in stare functionala.
Aceste fiind spuse, multumesc ochiilor care vor citi aceste rinduri si sufletelor care vor simtii ce am vrut sa transmit mai departe lumii despre mine.