de Constantin D. Pavel
Zilele trecute, ascultând un CD de-al lui Robert T. Kiyosaki în maşină, am avut deodată o revelaţie! Pur şi simplu, acest om mi-a schimbat viaţa! De când i-am cunoscut ideile, de când am început să-l studiez cu seriozitate, de când am început să aplic principiile despre care el vorbeşte în cărţile, articolele şi seminariile sale, viaţa mea a luat o turnură extraordinară în bine!
Drept pentru care, cum am ajuns acasă, mi-am exprimat în scris (cum fac de obicei) scopul noii idei: "Să împărtăşesc cu cât mai mulţi oameni învăţătura primită de la Robert Kiyosaki!". Cum să fac asta? Creând un blog, un loc unde să discutăm, să disecăm, să analizăm şi să promovăm educaţia financiară, cu scopul de a creşte inteligenţa financiară a românilor!
Aşa că, vă invit cu mare drag pe blogul FANKIYOSAKI!
Bucuraţi-vă şi Învăţaţi!
Idei, articole, eseuri, povestiri, nuvele, poezii, dialoguri reale sau imaginare, toate pentru tine, cel ce cauti fericirea... Ne gasesti pe http://www.pavcon.ro
marți, 30 septembrie 2008
vineri, 26 septembrie 2008
...din "Desculţ", spre aducere aminte
de Zaharia Stancu
"— Ce e războiul, mamă? întreabă soră-mea, Elisabeta.
— Necaz mare, ce să fie? Se ceartă regii şi împăraţii între ei, pentru averi, pentru pământuri şi pun soldaţii să se ia în spăngi, în săbii, să se împuşte, să se omoare... Stăpânii se bat şi pe slugi le doare părul... Rămân slugile fără viaţă..."
"A trecut pe acolo călare, cu faţa ferită de soare de pălăria de paie cu marginea lată, al lui Pisicu, logofătul Filip...
— A cui e broasca asta din iarbă? a întrebat logofătul.
— A mea e, domnule Filip, şi nu e broască, e fată, a răspuns Mariţa.
— De ce orăcăie?
— Fiindcă nu mă lasă oamenii voştri să-i dau ţâţă...
— Nici nu trebuie să te lase. Trebuie să zoriţi. Timpul nu aşteaptă. Dacă grâul nu e secerat la timp, se scutură şi iese cu pagubă pentru boier, pentru domnul colonel Pienaru...
— Dar o să-mi moară fata, a aruncat o vorbă Pălică.
— Mare pagubă, a spus Filip Pisicu, o să-ţi fete nevasta alta, la anul, că nu i s-o fi stricat gaura.
N-a mai răbdat batjocura Dumitru Pălică. L-a înjurat printre dinţi pe făt-logofăt. Atât i-a trebuit Pisicului. L-a înfăşurat de câteva ori în bici. Cât o trăi o să poarte Pălică semne pe piele.
— Cumplit om e Filip Pisicu! Parcă l-ar plăti cu aur colonelul. Nu e rumân care să fi muncit pe Secara şi pe care logofătul să nu-l fi ars cu biciul..."
"— Ce e, mamă? Venişi pe la noi?
— Venii, maică.
— Cu ce ocaziune?
— Cum ziseşi, maică?
— Cu ce ocaziune?
— Nu înţeleg, maică...
— Cum o să înţelegi, dacă eşti proastă!...
— Oi fi, maică...
— Te-ntreb de ce-ai venit pe la noi.
— Să vă văd, maică...
— Te pomeneşti că ţi-era dor de noi!...
— Mi-era, maică.
— Păi... Să nu-ţi mai fie...
Văru-meu Niculae, de când a intrat la poştă, s-a îmbrăcat nemţeşte, poartă pălărie cafenie – pălărie tare, şi guler la gât. Şi-a adus nevastă de la oraş, nevastă care umblă în vârful picioarelor. Ca-n papainoage... Cu mijlocul strâns în cordon, ca o viespe, nu place nimănui Polina. Are ochii roşii pe margine. Pare albă ca hârtia. Nasul ei parcă n-ar avea rădăcină, parcă ar avea numai vârf, un vârf lung, îndreptat în sus. Vorbeşte sâsâit. Toată ziua îşi perie, îşi lustruieşte unghiile... Pe nimic nu pune mâna. I-a adus bărbatul o fată dinspre munte, să-i facă treburile în casă. Slugă, de!
Stă baba Dina lângă uşă. Aşează servitoarea masa. Ciorba de găină miroase frumos. Franzela, adusă de la oraş cu trenul, miroase mai frumos...
Văru-meu Niculae, cu nevastă-sa la masă, mănâncă... Aburi calzi se ridică din farfurii. Babei îi tremură nasul. O gâdilă mirosul ciorbei pe la nări. Miroase ciorba, miroase franzela...
Niculae, de o parte a mesei; nevastă-sa, de alta. Lângă uşă, pe scaun, cocârjată de spate, cu picioarele crăpate şi negre – maică-sa...
După ciorbă, li se aduce de la cuptor pasăre friptă. Mănâncă boierii, mănâncă şi ciocnesc paharul cu băutură. Vin la masă plăcinte, după plăcinte, cafeluţe...
Văru-meu Niculae Dimozel aprinde ţigara, nevastă-sa aprinde ţigara. Dau fumul pe nas. Fumul se înalţă albastru, spre tavan.
A strâns servitoarea masa.
— Aoleo, mamă, uitai să te-ntreb: tu ai mâncat?...
— Mâncai, maică, înainte de a pleca de acasă. Mâncai o strachină de colarez...
— Ce oroare! spune cucoana.
— Ţărani!... spune văru-meu Niculae Dimozel."
"Mai adineauri mă socoteam prieten cu amândoi – şi cu Ilie, şi cu Iţicu. Dar IIie muri. Cum o să fiu prieten cu un băiat care a înghiţit gutuia? Dacă nu mai e viu, gata, nu mai e viu. Mâine, nu mai târziu, o să-l îngropăm. I-auzi cum sună clopotul! Frumos sună când pentru altul sună şi tu-l auzi şi el, mortul, nu-l aude. Poate îl aude sufletul mortului, dac-o fi suflet.
— Mamă; e adevărat că omul are suflet?
— E adevărat.
— Şi sufletul trăieşte după ce moare omul?
— Trăieşte.
— Asta nu poate s-o ştie nimeni, femeie. Ce ştim e că, după ce murim, ne topim în mormânt, ne facem una cu ţărâna...
Cât s-a răcit Ilie, făcut covrig, au încălzit în căldarea cea mare apă. S-au înfierbântat şi vatra şi ţestul deodată. De pe mort abia au scos hanţele în care se jucase, dormise, bolise. Moale ca o cârpă, despuiat, Ilie s-a lăsat luat în braţe, întins în albie, lung şi subţire, numai oasele de el, frecat cu coaja neagră de săpun, spălat cu leşie. Şi noi suntem numai piele şi oase. Noi, care trăim... Da el, c-a bolit şi-a murit? Curgea Dunăre zoaia după el. Bietul! Dacă ar fi avut un strop de suflare, s-ar fi zbătut, ar fi ţipat, ar fi scăpat. Dar aşa... Cum au vrut, l-au ferchezuit... Mortul, după ce a fost trecut prin scăldătoare, mare, mic, e primenit cu straie curate. Asta la cei care au... Pe Ilie au pus tot hainele-i vechi.
Frământată, dospită între timp, coca din căpistere a fost întinsă pe cârpător şi aruncată sub ţest. S-au copt şi colăceii.
— Iţicule, cheamă copiii din uliţă la praznic!...
Ne aflam pe aproape. Iţicu, fudul că are mort în casă, ne cheamă. Mâncăm pâine, pâine caldă – o mâncăm cu vin. Înainte de a duce la gură codrul, îl muiem în vinul acrişor din strachină. Ne lingem buzele, ne săturăm. Cu pântecul doldora, întins ca toba – să ucizi puricele cu unghia pe el – ieşim în arie. Să ne doboare vântul! Ei, nu ne doboară. Ba încă ne cocoţăm pe gard, ne uităm mulţumiţi în uliţă... S-a adunat o droaie de copii urduroşi, zdrenţăroşi. Din droaie se dau mai în faţă Gângu şi Tudorache. Gângu e-nalt, ca mine, şi tot ca mine are părul ciufulit, zburlit. Îl ţine de mână pe Tudorache, care e mai mic şi poartă o rochie de fată, a soră-sii, cu petice, lungă până-n pământ. Ochii lui Gângu, holbaţi. Ochii lui Tudorache, mai holbaţi, mai sticloşi. Le lasă apă gurile, la toţi. A colaci calzi miroase. Miroase a vin.
În dinţi îşi ia inima Gângu.
— Iţicule, îngăduie-mă şi pe mine la voi în casă, pâine cu vin să mănânc şi eu, c-o să moară şi Tudorache al nostru şi-o să te îngădui şi eu pe tine la noi, să mănânci şi tu pâine cu vin...
Ni-l arătă pe Tudorache cu mâna.
— Da, o să moară şi Tudorache-al nostru...
Tudorache aşteaptă, flămând, cu priviri hulpave, lângă Gângu...
Iţicu nu se înduplecă. Nu crede că Tudorache va muri atât de curând."
"— Ce e războiul, mamă? întreabă soră-mea, Elisabeta.
— Necaz mare, ce să fie? Se ceartă regii şi împăraţii între ei, pentru averi, pentru pământuri şi pun soldaţii să se ia în spăngi, în săbii, să se împuşte, să se omoare... Stăpânii se bat şi pe slugi le doare părul... Rămân slugile fără viaţă..."
"A trecut pe acolo călare, cu faţa ferită de soare de pălăria de paie cu marginea lată, al lui Pisicu, logofătul Filip...
— A cui e broasca asta din iarbă? a întrebat logofătul.
— A mea e, domnule Filip, şi nu e broască, e fată, a răspuns Mariţa.
— De ce orăcăie?
— Fiindcă nu mă lasă oamenii voştri să-i dau ţâţă...
— Nici nu trebuie să te lase. Trebuie să zoriţi. Timpul nu aşteaptă. Dacă grâul nu e secerat la timp, se scutură şi iese cu pagubă pentru boier, pentru domnul colonel Pienaru...
— Dar o să-mi moară fata, a aruncat o vorbă Pălică.
— Mare pagubă, a spus Filip Pisicu, o să-ţi fete nevasta alta, la anul, că nu i s-o fi stricat gaura.
N-a mai răbdat batjocura Dumitru Pălică. L-a înjurat printre dinţi pe făt-logofăt. Atât i-a trebuit Pisicului. L-a înfăşurat de câteva ori în bici. Cât o trăi o să poarte Pălică semne pe piele.
— Cumplit om e Filip Pisicu! Parcă l-ar plăti cu aur colonelul. Nu e rumân care să fi muncit pe Secara şi pe care logofătul să nu-l fi ars cu biciul..."
"— Ce e, mamă? Venişi pe la noi?
— Venii, maică.
— Cu ce ocaziune?
— Cum ziseşi, maică?
— Cu ce ocaziune?
— Nu înţeleg, maică...
— Cum o să înţelegi, dacă eşti proastă!...
— Oi fi, maică...
— Te-ntreb de ce-ai venit pe la noi.
— Să vă văd, maică...
— Te pomeneşti că ţi-era dor de noi!...
— Mi-era, maică.
— Păi... Să nu-ţi mai fie...
Văru-meu Niculae, de când a intrat la poştă, s-a îmbrăcat nemţeşte, poartă pălărie cafenie – pălărie tare, şi guler la gât. Şi-a adus nevastă de la oraş, nevastă care umblă în vârful picioarelor. Ca-n papainoage... Cu mijlocul strâns în cordon, ca o viespe, nu place nimănui Polina. Are ochii roşii pe margine. Pare albă ca hârtia. Nasul ei parcă n-ar avea rădăcină, parcă ar avea numai vârf, un vârf lung, îndreptat în sus. Vorbeşte sâsâit. Toată ziua îşi perie, îşi lustruieşte unghiile... Pe nimic nu pune mâna. I-a adus bărbatul o fată dinspre munte, să-i facă treburile în casă. Slugă, de!
Stă baba Dina lângă uşă. Aşează servitoarea masa. Ciorba de găină miroase frumos. Franzela, adusă de la oraş cu trenul, miroase mai frumos...
Văru-meu Niculae, cu nevastă-sa la masă, mănâncă... Aburi calzi se ridică din farfurii. Babei îi tremură nasul. O gâdilă mirosul ciorbei pe la nări. Miroase ciorba, miroase franzela...
Niculae, de o parte a mesei; nevastă-sa, de alta. Lângă uşă, pe scaun, cocârjată de spate, cu picioarele crăpate şi negre – maică-sa...
După ciorbă, li se aduce de la cuptor pasăre friptă. Mănâncă boierii, mănâncă şi ciocnesc paharul cu băutură. Vin la masă plăcinte, după plăcinte, cafeluţe...
Văru-meu Niculae Dimozel aprinde ţigara, nevastă-sa aprinde ţigara. Dau fumul pe nas. Fumul se înalţă albastru, spre tavan.
A strâns servitoarea masa.
— Aoleo, mamă, uitai să te-ntreb: tu ai mâncat?...
— Mâncai, maică, înainte de a pleca de acasă. Mâncai o strachină de colarez...
— Ce oroare! spune cucoana.
— Ţărani!... spune văru-meu Niculae Dimozel."
"Mai adineauri mă socoteam prieten cu amândoi – şi cu Ilie, şi cu Iţicu. Dar IIie muri. Cum o să fiu prieten cu un băiat care a înghiţit gutuia? Dacă nu mai e viu, gata, nu mai e viu. Mâine, nu mai târziu, o să-l îngropăm. I-auzi cum sună clopotul! Frumos sună când pentru altul sună şi tu-l auzi şi el, mortul, nu-l aude. Poate îl aude sufletul mortului, dac-o fi suflet.
— Mamă; e adevărat că omul are suflet?
— E adevărat.
— Şi sufletul trăieşte după ce moare omul?
— Trăieşte.
— Asta nu poate s-o ştie nimeni, femeie. Ce ştim e că, după ce murim, ne topim în mormânt, ne facem una cu ţărâna...
Cât s-a răcit Ilie, făcut covrig, au încălzit în căldarea cea mare apă. S-au înfierbântat şi vatra şi ţestul deodată. De pe mort abia au scos hanţele în care se jucase, dormise, bolise. Moale ca o cârpă, despuiat, Ilie s-a lăsat luat în braţe, întins în albie, lung şi subţire, numai oasele de el, frecat cu coaja neagră de săpun, spălat cu leşie. Şi noi suntem numai piele şi oase. Noi, care trăim... Da el, c-a bolit şi-a murit? Curgea Dunăre zoaia după el. Bietul! Dacă ar fi avut un strop de suflare, s-ar fi zbătut, ar fi ţipat, ar fi scăpat. Dar aşa... Cum au vrut, l-au ferchezuit... Mortul, după ce a fost trecut prin scăldătoare, mare, mic, e primenit cu straie curate. Asta la cei care au... Pe Ilie au pus tot hainele-i vechi.
Frământată, dospită între timp, coca din căpistere a fost întinsă pe cârpător şi aruncată sub ţest. S-au copt şi colăceii.
— Iţicule, cheamă copiii din uliţă la praznic!...
Ne aflam pe aproape. Iţicu, fudul că are mort în casă, ne cheamă. Mâncăm pâine, pâine caldă – o mâncăm cu vin. Înainte de a duce la gură codrul, îl muiem în vinul acrişor din strachină. Ne lingem buzele, ne săturăm. Cu pântecul doldora, întins ca toba – să ucizi puricele cu unghia pe el – ieşim în arie. Să ne doboare vântul! Ei, nu ne doboară. Ba încă ne cocoţăm pe gard, ne uităm mulţumiţi în uliţă... S-a adunat o droaie de copii urduroşi, zdrenţăroşi. Din droaie se dau mai în faţă Gângu şi Tudorache. Gângu e-nalt, ca mine, şi tot ca mine are părul ciufulit, zburlit. Îl ţine de mână pe Tudorache, care e mai mic şi poartă o rochie de fată, a soră-sii, cu petice, lungă până-n pământ. Ochii lui Gângu, holbaţi. Ochii lui Tudorache, mai holbaţi, mai sticloşi. Le lasă apă gurile, la toţi. A colaci calzi miroase. Miroase a vin.
În dinţi îşi ia inima Gângu.
— Iţicule, îngăduie-mă şi pe mine la voi în casă, pâine cu vin să mănânc şi eu, c-o să moară şi Tudorache al nostru şi-o să te îngădui şi eu pe tine la noi, să mănânci şi tu pâine cu vin...
Ni-l arătă pe Tudorache cu mâna.
— Da, o să moară şi Tudorache-al nostru...
Tudorache aşteaptă, flămând, cu priviri hulpave, lângă Gângu...
Iţicu nu se înduplecă. Nu crede că Tudorache va muri atât de curând."
luni, 22 septembrie 2008
Lumi paralele...
de Constantin D. Pavel
Trăim în lumi paralele... Din când în când, ele se intersectează şi, astfel, ajungem noi să ne cunoaştem. Ce facem, însă, dacă valorile noastre interne sunt totalmente diferite şi nimic, dar nimic nu reuşeşte să creeze o punte de legătură între noi?... Chiar dacă am dori o apropiere, din cauza diferenţelor mari, ea nu mai e posibilă, drept pentru care apare fenomenul de... îndepărtare. Lumile asemănătoare se atrag, lumile diferite se resping. E simplu, dar devine de-a dreptul dureros când e vorba de lumile unor rude sau ale unor oameni care, cândva, erau prietenii noştri...
Am trăit (şi analizat) pe viu, acum două seri, acest fenomen; am fost la o nuntă la care cu mari eforturi am rezistat până la final (şi nu numai eu, ci mai bine de jumătate dintre meseni!). Atmosfera creată de "muzicanţii" care au "cântat" acolo a fost una apropiată de petrecerile dintr-o şatră, nu de o nuntă românească. Din aproape 100 de invitaţi, s-au bucurat de "gălăgia" de acolo mai puţin de 30; restul au rezistat cu stoicism la mese, îndurând cu greu volumul nefiresc de stress acustic. Chiar dacă mireasa şi mirele au fost superbi, chiar dacă mâncarea a fost bună, chiar dacă ne-am bucurat de revederea unor rude dragi, manelizarea atmosferei a ruinat, pur şi simplu, totul. La final, sentimentul că pot pleca de acolo, l-am trăit ca pe o eliberare din închisoare, după 10 ani de puşcărie!
Nu mă pot opune gusturilor oamenilor, însă pot trage un serios semnal de alarmă în privinţa degradării umane la care s-a ajuns din cauza manelelor. Şi nu mă refer aici la muzica propriu-zisă (fiindcă, uneori, mai găseşti şi muzică printre astfel de cântece...), ci la mesajele transmise prin versurile acestor melodii, la vibraţiile halucinante pe care le induc, la ritmurile drăceşti care produc în minţile slabe dereglări profunde ale conştiinţei. Supus unui astfel de mediu, un om normal ajunge repede să se degradeze şi să coboare la nivelul unui simplu animal fără valori sănătoase, fără principii morale şi, ceea ce e cel mai grav, fără viitor.
M-a durut enorm (şi mă doar chiar şi acum, când scriu aceste rânduri) să constat că oameni pe care îi iubesc au fost ademeniţi şi, în cele din urmă, înghiţiţi de această mlaştină puturoasă care a cuprins ţara de ceva ani... Mă doare să ştiu că nu pot face nimic altceva decât să scriu... Mă doare să ştiu că toate aceste cuvinte vor avea efectul unei frecţii la un picior de lemn... Mă doare să constat că lumile paralele în care ne aflăm se îndepărtează din ce în ce mai mult una de cealaltă... Mă doare să constat că pe zi ce trece România devine din ce în ce mai paralelă cu civilizaţia, cu valorile reale, cu morala şi cu cinstea... Mai că simt că mă doare că m-am născut în România!...
Trăim în lumi paralele... Din când în când, ele se intersectează şi, astfel, ajungem noi să ne cunoaştem. Ce facem, însă, dacă valorile noastre interne sunt totalmente diferite şi nimic, dar nimic nu reuşeşte să creeze o punte de legătură între noi?... Chiar dacă am dori o apropiere, din cauza diferenţelor mari, ea nu mai e posibilă, drept pentru care apare fenomenul de... îndepărtare. Lumile asemănătoare se atrag, lumile diferite se resping. E simplu, dar devine de-a dreptul dureros când e vorba de lumile unor rude sau ale unor oameni care, cândva, erau prietenii noştri...
Am trăit (şi analizat) pe viu, acum două seri, acest fenomen; am fost la o nuntă la care cu mari eforturi am rezistat până la final (şi nu numai eu, ci mai bine de jumătate dintre meseni!). Atmosfera creată de "muzicanţii" care au "cântat" acolo a fost una apropiată de petrecerile dintr-o şatră, nu de o nuntă românească. Din aproape 100 de invitaţi, s-au bucurat de "gălăgia" de acolo mai puţin de 30; restul au rezistat cu stoicism la mese, îndurând cu greu volumul nefiresc de stress acustic. Chiar dacă mireasa şi mirele au fost superbi, chiar dacă mâncarea a fost bună, chiar dacă ne-am bucurat de revederea unor rude dragi, manelizarea atmosferei a ruinat, pur şi simplu, totul. La final, sentimentul că pot pleca de acolo, l-am trăit ca pe o eliberare din închisoare, după 10 ani de puşcărie!
Nu mă pot opune gusturilor oamenilor, însă pot trage un serios semnal de alarmă în privinţa degradării umane la care s-a ajuns din cauza manelelor. Şi nu mă refer aici la muzica propriu-zisă (fiindcă, uneori, mai găseşti şi muzică printre astfel de cântece...), ci la mesajele transmise prin versurile acestor melodii, la vibraţiile halucinante pe care le induc, la ritmurile drăceşti care produc în minţile slabe dereglări profunde ale conştiinţei. Supus unui astfel de mediu, un om normal ajunge repede să se degradeze şi să coboare la nivelul unui simplu animal fără valori sănătoase, fără principii morale şi, ceea ce e cel mai grav, fără viitor.
M-a durut enorm (şi mă doar chiar şi acum, când scriu aceste rânduri) să constat că oameni pe care îi iubesc au fost ademeniţi şi, în cele din urmă, înghiţiţi de această mlaştină puturoasă care a cuprins ţara de ceva ani... Mă doare să ştiu că nu pot face nimic altceva decât să scriu... Mă doare să ştiu că toate aceste cuvinte vor avea efectul unei frecţii la un picior de lemn... Mă doare să constat că lumile paralele în care ne aflăm se îndepărtează din ce în ce mai mult una de cealaltă... Mă doare să constat că pe zi ce trece România devine din ce în ce mai paralelă cu civilizaţia, cu valorile reale, cu morala şi cu cinstea... Mai că simt că mă doare că m-am născut în România!...
miercuri, 17 septembrie 2008
"Prima ta îndatorire e să gândeşti!"
de Constantin D. Pavel
Cu ani buni în urmă, mentorul meu într-ale jurnalisticii, dl. profesor universitar Ferenc Vasas, m-a uimit cu un "sfat" care mi-a rămas adânc întipărit în memorie (poate şi datorită modului "plastic" în care mi l-a... servit): "Prima ta îndatorire ca om este să gândeşti!".
Anii au trecut şi, zi după zi, am putut aprecia din ce în ce mai mult valoarea acestui îndemn; mi-am dat seama pe propria-mi piele cât adevăr conţine şi cât de important este să îl urmezi în viaţă. Tocmai de aceea, odată ce i-am înţeles valoarea, i l-am "servit", la rândul meu, fiului meu, de fiecare dată când situaţia o impunea. Nu intenţionez acum să îmi laud odrasla, însă în urma ultimelor întâlniri cu diverşi tineri, pot spune că sunt mândru de el şi de faptul că a urmat îndemnul.
Vreau să fiu optimist, vreau să văd lucrurile în lumină şi nu în întuneric, vreau să cred că nu am dreptate, însă... deşi trag de mine cât pot pentru a-mi păstra speranţa vie, din ce în ce mai mult am sentimentul că majoritatea tinerei generaţii nu mai ştie să gândească - iar pentru că nu mai ştie, nici măcar nu se mai oboseşte să gândească!
Exemplu: o tânără, astăzi, în spatele ghişeului 4 de la oficiul poştal 2 din capitală (intenţionat le-am scris cu litere mici!!!), i-a dat unei doamne în vârstă pensia. În oficiu era lume multă, cozile fremătau (de nervi), iar domnişoarele din spatele ghişeelor se mişcau cum se mişcă ele de obicei, în dorul lelii. Ei bine, dom'şoara în discuţie trebuia să îi dea doamnei suma a două pensii, a ei şi a soţului, în valoare de 1994,70 lei. Mai înainte fusese încă o doamnă, căreia îi dăduse un teanc de 500 lei, în bancnote de 5 lei, spunându-i că numai din astea mai au, că sunt venite direct de la bancă şi că sunt exact 100 de bucăţi în teanc. Ei bine, ca să n-o mai lungesc, dom'şoara i-a dat doamnei 3 teancuri de 500 lei, iar pe cel de-al patrulea... s-a apucat să îl numere! Încet, încet, să nu greşească, să nu se lipească vreo bancnotă de alta... a numărat 100 de bancnote, a scos una din teanc şi i l-a dat doamnei, care, pur şi simplu, şi-a făcut cruce!!! Se vedea pe dânsa, fusese o intelectuală la viaţa ei, poate chiar o profesoară, însă felul de a acţiona al dom'şoarei a exasperat-o, la fel ca şi pe mine... Pur şi simplu, dom'şoara nu ştie să gândească!
Al doilea exemplu: un tânăr cu care m-am întâlnit astăzi, care dorea un loc de muncă... Evident, i-am pus o serie de întrebări: "Ce ştii să faci?" "Orice." "Cât ţi-ai dori să câştigi lunar?" "Cât mai mult." "Ce îţi doreşti să faci în viaţă?" "Nu ştiu." "Ce studii ai?" "Facultate. Dar acum încep..." "Ce îţi place să faci în timpul liber?" "Nimic." Privirea lui pierdută, felul în care aproba din cap orice spuneam, fie că era de bine, fie că era de rău, lehamitea cu care stătea pe scaun... mi-au demonstrat că tânărul acela nu ştia să gândească!
Sunt numai două exemple, într-o singură zi. Aş putea continua zilnic cu cel puţin două... Concluzia: avem mult de furcă, fraţilor! Şi problemele abia acum încep!!! Copiii ăştia ies de pe băncile şcolilor zombificaţi, mutilaţi adânc în suflete, cu creierele lobotomiate de un sistem educaţional care nu mai pregăteşte pe nimeni pentru nimic. Tinerii aceştia nu mai ştiu să gândească! Şi nu pentru că n-ar putea, fiindcă sunt copii inteligenţi, cu toţii, însă nimeni nu i-a învăţat cum să o facă...
Ei sunt, însă, viitorul ţării! Şi ţara va arăta cum gândesc ei! Iar ei, Dumnezeule, nu gândesc!!!... Mi-e frică, pur şi simplu, mi-e o frică teribilă de ce-o să vină! Şi mă gândesc cu o groază crescândă la ce-o să se întâmple cu această masă de manevră, când ea va încăpea pe mâna unor oameni fără scrupule...
A gândi este o îndatorire de căpătâi a fiinţei umane, poate singura care ne diferenţiază de animale. A face asocieri logice, a cântări lucrurile în minte înainte de a acţiona, a lua decizii în funcţie de judecăţile de valoare făcute în minte, a radiografia şi aprecia ceva prin procesul analizei mentale, asta înseamnă a gândi!
Voi căuta să aflu de ce nu mai gândesc tinerii... Şi dacă voi aveţi vreun răspuns, vă rog să mi-l spuneţi şi mie. Poate voi reuşi să mă mai liniştesc un pic... Vă mulţumesc anticipat!
Cu ani buni în urmă, mentorul meu într-ale jurnalisticii, dl. profesor universitar Ferenc Vasas, m-a uimit cu un "sfat" care mi-a rămas adânc întipărit în memorie (poate şi datorită modului "plastic" în care mi l-a... servit): "Prima ta îndatorire ca om este să gândeşti!".
Anii au trecut şi, zi după zi, am putut aprecia din ce în ce mai mult valoarea acestui îndemn; mi-am dat seama pe propria-mi piele cât adevăr conţine şi cât de important este să îl urmezi în viaţă. Tocmai de aceea, odată ce i-am înţeles valoarea, i l-am "servit", la rândul meu, fiului meu, de fiecare dată când situaţia o impunea. Nu intenţionez acum să îmi laud odrasla, însă în urma ultimelor întâlniri cu diverşi tineri, pot spune că sunt mândru de el şi de faptul că a urmat îndemnul.
Vreau să fiu optimist, vreau să văd lucrurile în lumină şi nu în întuneric, vreau să cred că nu am dreptate, însă... deşi trag de mine cât pot pentru a-mi păstra speranţa vie, din ce în ce mai mult am sentimentul că majoritatea tinerei generaţii nu mai ştie să gândească - iar pentru că nu mai ştie, nici măcar nu se mai oboseşte să gândească!
Exemplu: o tânără, astăzi, în spatele ghişeului 4 de la oficiul poştal 2 din capitală (intenţionat le-am scris cu litere mici!!!), i-a dat unei doamne în vârstă pensia. În oficiu era lume multă, cozile fremătau (de nervi), iar domnişoarele din spatele ghişeelor se mişcau cum se mişcă ele de obicei, în dorul lelii. Ei bine, dom'şoara în discuţie trebuia să îi dea doamnei suma a două pensii, a ei şi a soţului, în valoare de 1994,70 lei. Mai înainte fusese încă o doamnă, căreia îi dăduse un teanc de 500 lei, în bancnote de 5 lei, spunându-i că numai din astea mai au, că sunt venite direct de la bancă şi că sunt exact 100 de bucăţi în teanc. Ei bine, ca să n-o mai lungesc, dom'şoara i-a dat doamnei 3 teancuri de 500 lei, iar pe cel de-al patrulea... s-a apucat să îl numere! Încet, încet, să nu greşească, să nu se lipească vreo bancnotă de alta... a numărat 100 de bancnote, a scos una din teanc şi i l-a dat doamnei, care, pur şi simplu, şi-a făcut cruce!!! Se vedea pe dânsa, fusese o intelectuală la viaţa ei, poate chiar o profesoară, însă felul de a acţiona al dom'şoarei a exasperat-o, la fel ca şi pe mine... Pur şi simplu, dom'şoara nu ştie să gândească!
Al doilea exemplu: un tânăr cu care m-am întâlnit astăzi, care dorea un loc de muncă... Evident, i-am pus o serie de întrebări: "Ce ştii să faci?" "Orice." "Cât ţi-ai dori să câştigi lunar?" "Cât mai mult." "Ce îţi doreşti să faci în viaţă?" "Nu ştiu." "Ce studii ai?" "Facultate. Dar acum încep..." "Ce îţi place să faci în timpul liber?" "Nimic." Privirea lui pierdută, felul în care aproba din cap orice spuneam, fie că era de bine, fie că era de rău, lehamitea cu care stătea pe scaun... mi-au demonstrat că tânărul acela nu ştia să gândească!
Sunt numai două exemple, într-o singură zi. Aş putea continua zilnic cu cel puţin două... Concluzia: avem mult de furcă, fraţilor! Şi problemele abia acum încep!!! Copiii ăştia ies de pe băncile şcolilor zombificaţi, mutilaţi adânc în suflete, cu creierele lobotomiate de un sistem educaţional care nu mai pregăteşte pe nimeni pentru nimic. Tinerii aceştia nu mai ştiu să gândească! Şi nu pentru că n-ar putea, fiindcă sunt copii inteligenţi, cu toţii, însă nimeni nu i-a învăţat cum să o facă...
Ei sunt, însă, viitorul ţării! Şi ţara va arăta cum gândesc ei! Iar ei, Dumnezeule, nu gândesc!!!... Mi-e frică, pur şi simplu, mi-e o frică teribilă de ce-o să vină! Şi mă gândesc cu o groază crescândă la ce-o să se întâmple cu această masă de manevră, când ea va încăpea pe mâna unor oameni fără scrupule...
A gândi este o îndatorire de căpătâi a fiinţei umane, poate singura care ne diferenţiază de animale. A face asocieri logice, a cântări lucrurile în minte înainte de a acţiona, a lua decizii în funcţie de judecăţile de valoare făcute în minte, a radiografia şi aprecia ceva prin procesul analizei mentale, asta înseamnă a gândi!
Voi căuta să aflu de ce nu mai gândesc tinerii... Şi dacă voi aveţi vreun răspuns, vă rog să mi-l spuneţi şi mie. Poate voi reuşi să mă mai liniştesc un pic... Vă mulţumesc anticipat!
luni, 15 septembrie 2008
Gânduri de prin agendă...
de Constantin D. Pavel
* Drumul către succes este întotdeauna "în construcţie"!
* Fiecare om este o întreprindere. Cu cât funcţionează mai bine, cu atât produce mai mult, pentru el şi pentru viaţa lui.
* Există atâţia bani în jurul vostru! De ce nu-i luaţi?
* Dacă doar citim şi nu folosim, / Nu ştim să vorbim despre ce citim, / Că nu folosim ceea ce citim...
* Ajută-te să te ajuţi!
* Un proiect pleacă, întotdeauna, din interiorul nostru, dar întotdeauna se dezvoltă în exterior!
* Dacă nu ai răbdare, nu vei cunoaşte succesul.
* Sfaturile se cer, nu se acordă.
* Cei care urmează regulile, iau banii; cei care eludează regulile, dau banii...
* Liderii se nasc din cărţi!
* Cea mai scurtă cale spre succes trece prin tine!
* Drumul către succes este întotdeauna "în construcţie"!
* Fiecare om este o întreprindere. Cu cât funcţionează mai bine, cu atât produce mai mult, pentru el şi pentru viaţa lui.
* Există atâţia bani în jurul vostru! De ce nu-i luaţi?
* Dacă doar citim şi nu folosim, / Nu ştim să vorbim despre ce citim, / Că nu folosim ceea ce citim...
* Ajută-te să te ajuţi!
* Un proiect pleacă, întotdeauna, din interiorul nostru, dar întotdeauna se dezvoltă în exterior!
* Dacă nu ai răbdare, nu vei cunoaşte succesul.
* Sfaturile se cer, nu se acordă.
* Cei care urmează regulile, iau banii; cei care eludează regulile, dau banii...
* Liderii se nasc din cărţi!
* Cea mai scurtă cale spre succes trece prin tine!
sâmbătă, 13 septembrie 2008
Puterea networking-ului
de Constantin D. Pavel
Ieri am făcut bilanţul Programului Educaţional Lunar pe care PAVCON eDucational l-a instituit cu mai bine de 18 luni în urmă. Şi nu mică mi-a fost mirarea să constat că majoritatea celor înscrişi pe acest program de dezvoltare personală continuă provine nu din munca echipei noastre de marketing, ci din... networking-ul desfăşurat chiar de beneficiarii direcţi ai programului!
Oamenii au simţit efectiv valoarea reală care le-a invadat vieţile din ce în ce mai mult, lună după lună şi, pur şi simplu, au dorit să împrăştie această valoare în jurul lor, să o dea mai departe şi celorlalţi, să o împărtăşească deopotrivă cu cei care le sunt aproape, dar şi cu cei cu care interacţionează zi de zi.
La ce a ajutat acest tip de acţiune, acest comportament? A crescut valoarea mediului personal! A creat relaţii interumane puternice! A construit punţi către realizarea unor proiecte comune reciproc avantajoase!
"Pentru mine, RB/RCD (Recommended Book/Reccommended CD - Carte Recomandata/CD Recomandat) este hrana zilnică a creierului şi sufletului meu", spune Florin M., din Craiova. "Aşa cum organismul are nevoie de hrană pentru a funcţiona, tot aşa şi mintea are nevoie de hrană pentru a funcţiona, iar hrana din cărţile şi CD-urile de pe Programul Educaţional Lunar este cea mai bună pe care am întâlnit-o până acum!"
"Născut pentru a reuşi mi-a salvat căsnicia!", spune Laura V., din Bucureşti. "Am citit această carte atât eu, cât şi soţul meu, iar după aceea nu ne-a venit să credem cum au evoluat lucrurile în viaţa noastră! Ascultând CD-urile şi citind cărţile de pe Programul Educaţional Lunar, am simţit cum am renăscut, amândoi!"
"Fără ocolişuri, înainte de Programul Educaţional Lunar eram un zombi!", declară Mircea D., din Iaşi. "Eram un automat care se trezea dimineaţa când suna ceasul, mergea la serviciu până la 5, venea acasă şi se aşeza în faţa televizorului, se culca la 10, pentru ca a doua zi să o ia de capăt! Iar şi iar şi iar... Putere nemărginită a trezit uriaşul din mine! Acum o lună mi-am făcut firmă şi m-am apucat să fac ceea ce vreme de doisprezece ani am tot amânat. Şi sunt mândru de mine şi ştiu că voi reuşi!"
"Programul Educaţional Lunar mi-a înviat grupul de prieteni!", spune Maria B., din Timişoara. "De ani de zile ieşeam şi discutam numai banalităţi, lăsând timpul să treacă pe lângă noi fără nici un rezultat. De când m-am înscris pe Programul Educaţional Lunar şi am început să le împrumut prietenilor mei cărţile şi CD-urile, s-a pornit... schimbarea! Acum petrecem mai mult timp împreună, dar nu pentru a vorbi discuţii, ci pentru a planifica şi realiza proiecte comune, din care cu toţii avem de câştigat!"
Aş putea continua acoperind pagini întregi cu extrase din e-maiurile şi scrisorile abonaţilor pe Programul Educaţional Lunar, însă nu e locul acestora aici, ci pe pagina de Mărturii a site-ului Programului. Ceea ce am dorit să scot în evidenţă este nevoia oamenilor de a se descoperi şi re-descoperi pe ei înşişi prin intermediul educaţiei non-liniare, a self-improvement-ului şi a life-coaching-ului. Acest proces de auto-cunoaştere şi, apoi, de auto-depăşire, a făcut din Programul Educaţional Lunar o unealtă indispensabilă în vieţile oamenilor care chiar vor ceva de la... viaţa lor!
Iar networking-ul, interacţiunea dintre oameni, organizată în jurul unui scop comun, face restul: declanşează schimbarea, oferă energia necesară ei în fiecare zi şi realizează, într-un final fericit, atât de necesara creştere a mediului în care trăim. Fiindcă nu-i suficient să ne schimbăm doar pe noi înşine, trebuie să mai punem umărul şi pentru a schimba mediul în care ne ducem existenţa, deoarece mult prea adesea oamenii buni se pierd în mocirla unui mediu deloc propice dezvoltării lor.
Sunt mândru de aceşti oameni minunaţi, care au înţeles că schimbarea lor este importantă, dar că ea poate produce cu adevărat rezultate numai dacă e împărtăşită cu ceilalţi.
Aşa cum le-am propus tuturor, vă propun şi vouă, cititorii mei dragi: daţi mai departe acest articol sau măcar linkul blogului Profesor de... Fericire, către cei mai buni 5 prieteni – şi rugaţi-i şi pe ei să facă la fel! Veţi declanşa astfel un val de schimbări în bine care va duce, în mai puţin de un an, la schimbarea întregului vostru nivel de viaţă!
Fiţi responsabili cu voi înşivă şi alegeţi, măcar pentru trei luni, Programul Educaţional Lunar! Şi vă promit că va veni ziua în care veţi înţelege de ce v-am recomandat să faceţi asta...
Ieri am făcut bilanţul Programului Educaţional Lunar pe care PAVCON eDucational l-a instituit cu mai bine de 18 luni în urmă. Şi nu mică mi-a fost mirarea să constat că majoritatea celor înscrişi pe acest program de dezvoltare personală continuă provine nu din munca echipei noastre de marketing, ci din... networking-ul desfăşurat chiar de beneficiarii direcţi ai programului!
Oamenii au simţit efectiv valoarea reală care le-a invadat vieţile din ce în ce mai mult, lună după lună şi, pur şi simplu, au dorit să împrăştie această valoare în jurul lor, să o dea mai departe şi celorlalţi, să o împărtăşească deopotrivă cu cei care le sunt aproape, dar şi cu cei cu care interacţionează zi de zi.
La ce a ajutat acest tip de acţiune, acest comportament? A crescut valoarea mediului personal! A creat relaţii interumane puternice! A construit punţi către realizarea unor proiecte comune reciproc avantajoase!
"Pentru mine, RB/RCD (Recommended Book/Reccommended CD - Carte Recomandata/CD Recomandat) este hrana zilnică a creierului şi sufletului meu", spune Florin M., din Craiova. "Aşa cum organismul are nevoie de hrană pentru a funcţiona, tot aşa şi mintea are nevoie de hrană pentru a funcţiona, iar hrana din cărţile şi CD-urile de pe Programul Educaţional Lunar este cea mai bună pe care am întâlnit-o până acum!"
"Născut pentru a reuşi mi-a salvat căsnicia!", spune Laura V., din Bucureşti. "Am citit această carte atât eu, cât şi soţul meu, iar după aceea nu ne-a venit să credem cum au evoluat lucrurile în viaţa noastră! Ascultând CD-urile şi citind cărţile de pe Programul Educaţional Lunar, am simţit cum am renăscut, amândoi!"
"Fără ocolişuri, înainte de Programul Educaţional Lunar eram un zombi!", declară Mircea D., din Iaşi. "Eram un automat care se trezea dimineaţa când suna ceasul, mergea la serviciu până la 5, venea acasă şi se aşeza în faţa televizorului, se culca la 10, pentru ca a doua zi să o ia de capăt! Iar şi iar şi iar... Putere nemărginită a trezit uriaşul din mine! Acum o lună mi-am făcut firmă şi m-am apucat să fac ceea ce vreme de doisprezece ani am tot amânat. Şi sunt mândru de mine şi ştiu că voi reuşi!"
"Programul Educaţional Lunar mi-a înviat grupul de prieteni!", spune Maria B., din Timişoara. "De ani de zile ieşeam şi discutam numai banalităţi, lăsând timpul să treacă pe lângă noi fără nici un rezultat. De când m-am înscris pe Programul Educaţional Lunar şi am început să le împrumut prietenilor mei cărţile şi CD-urile, s-a pornit... schimbarea! Acum petrecem mai mult timp împreună, dar nu pentru a vorbi discuţii, ci pentru a planifica şi realiza proiecte comune, din care cu toţii avem de câştigat!"
Aş putea continua acoperind pagini întregi cu extrase din e-maiurile şi scrisorile abonaţilor pe Programul Educaţional Lunar, însă nu e locul acestora aici, ci pe pagina de Mărturii a site-ului Programului. Ceea ce am dorit să scot în evidenţă este nevoia oamenilor de a se descoperi şi re-descoperi pe ei înşişi prin intermediul educaţiei non-liniare, a self-improvement-ului şi a life-coaching-ului. Acest proces de auto-cunoaştere şi, apoi, de auto-depăşire, a făcut din Programul Educaţional Lunar o unealtă indispensabilă în vieţile oamenilor care chiar vor ceva de la... viaţa lor!
Iar networking-ul, interacţiunea dintre oameni, organizată în jurul unui scop comun, face restul: declanşează schimbarea, oferă energia necesară ei în fiecare zi şi realizează, într-un final fericit, atât de necesara creştere a mediului în care trăim. Fiindcă nu-i suficient să ne schimbăm doar pe noi înşine, trebuie să mai punem umărul şi pentru a schimba mediul în care ne ducem existenţa, deoarece mult prea adesea oamenii buni se pierd în mocirla unui mediu deloc propice dezvoltării lor.
Sunt mândru de aceşti oameni minunaţi, care au înţeles că schimbarea lor este importantă, dar că ea poate produce cu adevărat rezultate numai dacă e împărtăşită cu ceilalţi.
Aşa cum le-am propus tuturor, vă propun şi vouă, cititorii mei dragi: daţi mai departe acest articol sau măcar linkul blogului Profesor de... Fericire, către cei mai buni 5 prieteni – şi rugaţi-i şi pe ei să facă la fel! Veţi declanşa astfel un val de schimbări în bine care va duce, în mai puţin de un an, la schimbarea întregului vostru nivel de viaţă!
Fiţi responsabili cu voi înşivă şi alegeţi, măcar pentru trei luni, Programul Educaţional Lunar! Şi vă promit că va veni ziua în care veţi înţelege de ce v-am recomandat să faceţi asta...
marți, 9 septembrie 2008
...de la Gheorghe Tudor
Bă, voi n-aveţi pic de frică? de ruşine?
Sunteţi totul,
Sunteţi cei care ridică,
Pentru orice ţâţă botul.
Nu v-au învăţat părinţii,
Că e-a dracu’ lumea-n sine,
Că s-au dus regii şi prinţii,
Că ce trece, nu mai vine.
Lăcrimaţi ca proasta-n târguri
Vă zbateţi ca nebunii,
Nu vedeţi c-au dat în pârguri,
Alte lanţuri, alte funii?
Doamne, cum le ştiţi pe toate,
Şi eu dau din coate-n mine
Şi mă-ntreb, de se mai poate
Să faci răul-rău, în bine.
(...)
Uite-i, Doamne, cum se ceartă
Şi se fac de râsul ţării,
Ieri se milogeau la poartă
Şi pupau poala puterii.
Ne cereau mărinimie,
Ne dădeau lună şi stele,
Doamne, ce făţărnicie,
Pe aleşii ţării mele.
Lăcrimează la tribună,
Se lovesc în piept cu pumnu’,
Zamă lungă de minciună,
Unu-s toţi şi toţi sunt unu’.
Un amestec, o cocleală,
Ceva-ntre oţet şi fiere,
O rugină sau o bală,
Opoziţie – Putere!
Dai într-unu’, sar cu toţii,
Nu mai au principii, gata!
Să ne menajăm nepoţii,
Nu contează ce-a fost tata!
Banii tăi... eee, sunt banii noştri,
„Jos morala comunistă!"
„Naţiunea naşte monştri”...
Ce lozincă mai există?
Mmm, grija faţă de natură,
Semenii ducă-se dracu’!
Asta da nomenclatură.
Nu cu via, cu aracu’!
Via las-o să târască,
E-nvăţată cu pământu’,
Nouă să ne prisosească
Şi puterea şi cuvântu’,
Nouă să ne fie bine,
Să ne-alegem cu de toate,
Că de mâine... Ce e mâine?
Tot ca azi, tot cine poate!
Eeee, copiii lu’ tăticu,
Nu vă mai jucaţi cu focu’,
Că se supără bunicu’
Şi vă bate nenorocu’.
Că bunicu-ăsta ştie
Cum şi cât şi când s-o lase,
Că tot robotind prin vie,
I-a crescut via prin oase...
Şi e mare cât e toată vatra ţării,
Cât ne e visu’,
Nu-l învârte nici o roată,
Cu el nu te joci de-a prinsu’.
Şi sunt sigur c-o să-i vină,
Să vă-nşire aşa... cu acu’,
Să vă spânzure-n lumină
Şi să vă trimită dracu’!
duminică, 7 septembrie 2008
LifeStar
de Constantin D. Pavel
Am cunoscut-o pe Florina când eram nişte adolescenţi abia ieşiţi de pe băncile liceului... S-au scurs 22 de ani de-atunci... Iar eu parcă tot mai mult o iubesc, cu fiecare zi care trece peste noi! E fiinţa care mi-a împlinit viaţa. E ceea ce m-a transformat în ceea ce sunt. E tot ce îşi poate dori un bărbat de la viaţă: e fiinţa mea minunată!...
Am înfruntat multe în 22 de ani şi vom înfrunta încă altele în următorii 22 şi, apoi, în ceilalţi 22 care vor veni... Fiindcă viaţa e frumoasă doar atunci când ai ce înfrunta; noi înfruntăm piedicile ridicate în calea visurilor noastre! Şi pas cu pas, învăţăm, ne transformăm, ne construim iar şi iar pe noi înşine, înaintând zilnic către visurile noastre, împlinindu-le...
Visul Florinei este să ajute copiii fără părinţi şi părinţii fără copii... Trăieşte pentru asta şi-şi doreşte să ofere tuturor viziune din viziunea ei: o lume în care tuturor copiilor orfani sau aruncaţi de părinţi să li se deschidă larg poarta către viaţă, o lume în care bătrânilor uitaţi de copii sau de societate să li se deschidă larg poarta către împlinirea de sine... Aşa e ea fericită şi aşa simte că îşi poate aduce contribuţia la întreg. Un vis măreţ, pe atât de măreţ pe cât e şi fiinţa care l-a zămislit.
Zilele trecute am iniţiat împreună un proiect care o va ajuta să-şi vadă visul împlinit mai curând decât credea! El se cheamă LifeStar şi îi va implica pe toţi oamenii cu inimă mare din lumea asta... Te va implica şi pe tine, cu condiţia să fii ceea ce presupui că eşti... În spatele acestui vast proiect se află însă o miză mult mai mare decât pare la prima vedere: secretul fericirii! Da, vei descoperi secretul fericirii!
Ştiu că sună pompos, ştiu că pare ieşit din tipare, însă îţi spun că aşa este! Îmi cunosc suficient de bine soţia ca să pot afirma cu tărie şi fără putinţă de tăgadă că în spatele proiectului LifeStar se găseşte secretul fericirii pentru fiecare fiinţă care va dori să se implice!
Te voi ţine la curent, de-aici înainte, cu toate fazele proiectului LifeStar, până când va fi pus pe picioare şi va începe să producă ceea ce e menit să producă: fericire pentru copiii fără părinţi, pentru părinţii fără copii şi, evident, pentru noi toţi!
Sunt mândru de soţia mea şi ştiu că va reuşi să-şi împlinească visul ei cel mare, pentru că e puternică, ştie ce vrea şi poate duce lucrurile la bun sfârşit!... Întotdeauna!
Am cunoscut-o pe Florina când eram nişte adolescenţi abia ieşiţi de pe băncile liceului... S-au scurs 22 de ani de-atunci... Iar eu parcă tot mai mult o iubesc, cu fiecare zi care trece peste noi! E fiinţa care mi-a împlinit viaţa. E ceea ce m-a transformat în ceea ce sunt. E tot ce îşi poate dori un bărbat de la viaţă: e fiinţa mea minunată!...
Am înfruntat multe în 22 de ani şi vom înfrunta încă altele în următorii 22 şi, apoi, în ceilalţi 22 care vor veni... Fiindcă viaţa e frumoasă doar atunci când ai ce înfrunta; noi înfruntăm piedicile ridicate în calea visurilor noastre! Şi pas cu pas, învăţăm, ne transformăm, ne construim iar şi iar pe noi înşine, înaintând zilnic către visurile noastre, împlinindu-le...
Visul Florinei este să ajute copiii fără părinţi şi părinţii fără copii... Trăieşte pentru asta şi-şi doreşte să ofere tuturor viziune din viziunea ei: o lume în care tuturor copiilor orfani sau aruncaţi de părinţi să li se deschidă larg poarta către viaţă, o lume în care bătrânilor uitaţi de copii sau de societate să li se deschidă larg poarta către împlinirea de sine... Aşa e ea fericită şi aşa simte că îşi poate aduce contribuţia la întreg. Un vis măreţ, pe atât de măreţ pe cât e şi fiinţa care l-a zămislit.
Zilele trecute am iniţiat împreună un proiect care o va ajuta să-şi vadă visul împlinit mai curând decât credea! El se cheamă LifeStar şi îi va implica pe toţi oamenii cu inimă mare din lumea asta... Te va implica şi pe tine, cu condiţia să fii ceea ce presupui că eşti... În spatele acestui vast proiect se află însă o miză mult mai mare decât pare la prima vedere: secretul fericirii! Da, vei descoperi secretul fericirii!
Ştiu că sună pompos, ştiu că pare ieşit din tipare, însă îţi spun că aşa este! Îmi cunosc suficient de bine soţia ca să pot afirma cu tărie şi fără putinţă de tăgadă că în spatele proiectului LifeStar se găseşte secretul fericirii pentru fiecare fiinţă care va dori să se implice!
Te voi ţine la curent, de-aici înainte, cu toate fazele proiectului LifeStar, până când va fi pus pe picioare şi va începe să producă ceea ce e menit să producă: fericire pentru copiii fără părinţi, pentru părinţii fără copii şi, evident, pentru noi toţi!
Sunt mândru de soţia mea şi ştiu că va reuşi să-şi împlinească visul ei cel mare, pentru că e puternică, ştie ce vrea şi poate duce lucrurile la bun sfârşit!... Întotdeauna!
miercuri, 3 septembrie 2008
Gânduri de prin agendă...
de Constantin D. Pavel
* Fericirea e atunci când nu te mai doare nimic. Absolut nimic!...
* Inteligenţa oamenilor e direct proporţională cu numărul cărţilor citite şi al orelor în care au meditat asupra vieţii lor.
* Când creşti prea mult, e imposibil să nu ajungi uneori să umbli cu capul în nori.
* Nu contează cât faci, ci cât valorează ceea ce faci.
* Prietenii sunt.
* Când nu citesc o zi, simt că mi se înceţoşează mintea. Când nu citesc două zile, sunt ca şi beat. Când nu citesc trei zile, înseamnă că am murit.
* Viaţa e doar un şir de "acum"-uri...
* M-am întâlnit cu Dumnezeu azi-dimineaţă... Şi nu l-am mai recunoscut, atât de mult a îmbătrânit...
* Fericirea e atunci când nu te mai doare nimic. Absolut nimic!...
* Inteligenţa oamenilor e direct proporţională cu numărul cărţilor citite şi al orelor în care au meditat asupra vieţii lor.
* Când creşti prea mult, e imposibil să nu ajungi uneori să umbli cu capul în nori.
* Nu contează cât faci, ci cât valorează ceea ce faci.
* Prietenii sunt.
* Când nu citesc o zi, simt că mi se înceţoşează mintea. Când nu citesc două zile, sunt ca şi beat. Când nu citesc trei zile, înseamnă că am murit.
* Viaţa e doar un şir de "acum"-uri...
* M-am întâlnit cu Dumnezeu azi-dimineaţă... Şi nu l-am mai recunoscut, atât de mult a îmbătrânit...
luni, 1 septembrie 2008
Marile decizii
de Constantin D. Pavel
În viaţa fiecărui om vin zile în care trebuie să ia mari decizii. Ce-i drept, mereu e nevoie să ne asumăm unele hotărâri, dar în unele zile ne trezim puşi în faţa unora de-a dreptul capitale. Şi ne dăm brusc seama că acea decizie este una atât de importantă încât ne va schimba cursul vieţii! Am ajuns însă într-un punct în care, dacă nu am lua decizia, oricare ar fi ea, n-am mai putea merge mai departe!
E ca atunci când ajungem la o intersecţie de drumuri, cunoaştem unde dorim să ajungem la finalul călătoriei, dar nu ştim dacă drumul care ni se aşterne înainte va fi sau nu plin de peripeţii. Şi totuşi, trebuie să alegem!
Îmi aduc aminte cum anul trecut, prin noiembrie, am susţinut un curs la Băile Felix şi am plecat cu maşina din Bucureşti către Oradea. La un moment dat, în Alba-Iulia, din cauza unor lucrări la carosabil, m-am trezit pus în situaţia de a alege dintre două drumuri pe care nu le cunoşteam, dar care duceau amândouă la Oradea. Nu m-am oprit să analizez situaţia, nu mi-am luat informaţii în plus, ci am lăsat intuiţia să aleagă o cale. A fost un drum cu adevărat superb, pe Valea Ampoiului, prin Munţii Bihorului, pe unde nu mai fusesem niciodată, însă spre seară a început să ningă, iar maşina noastră nu era echipată cu cauciucuri de iarnă... De-aici, o serie de peripeţii, al căror preţ l-am plătit luni şi luni de zile după aceea...
Deciziile noastre au întotdeauna urmări. Bune sau rele, au urmări. Pornind de la această axiomă, cum putem să facem alegerea cea mai bună pentru noi, când nu avem suficiente informaţii despre drumul care ni se aşterne înainte?
Nu cu mult timp în urmă, am fost pus în situaţia de a face o alegere foarte importantă şi, în urma acestei experienţe, cred că am descoperit răspunsul la întrebarea de mai sus. Aşa că m-am gândit să ţi-l împărtăşesc şi ţie, poate cândva îţi va fi de ajutor.
Am avut de ales între a urma o cale veche, cunoscută, bătătorită, care nu îmi oferea însă prea multă satisfacţie interioară şi nici prea multe alternative, şi una neştiută încă, plină de mistere şi de emoţii noi. Şi fiecare are la capătul ei aceeaşi recompensă. Pe una urma să fiu însoţit de companioni curioşi, inovatori, îndrăzneţi, capabili să se bucure de fiecare pas al călătoriei, pe cealaltă de companioni înverşunaţi să ajungă la capătul călătoriei în orice fel, prin orice mijloace, dar numai să ajungă!
Am stat şi m-am gândit ce să aleg şi cea mai bună metodă de a alege mi s-a părut a fi cea bazată pe principiile în care cred cel mai mult! Primul şi cel mai important principiu, pe care am căutat să-l respect mereu şi să-i ofer un loc de cinste în viaţa mea este libertatea!
Îmi place să fiu ceea ce vreau să fiu şi să fac ceea ce sunt, fără a uita vreodată să iubesc cu adevărat călătoria şi pe toţi cei care fac parte din ea, pe drumul vieţii mele. Sunt unic şi îmi aleg singur calea, întotdeauna! Pentru că sunt liber!
Fiecare va ajunge exact unde îşi doreşte, va deveni ce-şi doreşte să devină, va face ce şi-a propus să facă! Ceea ce contează însă este încărcătura emoţională cu care ajungem la destinaţie! Ce vom purta în suflet când vom trece linia de sosire? Cine ne va fi alături atunci, oameni liberi sau simple marionete fără voinţă? Cât de mult ne vom bucura de final?
Eu am ales să fac această călătorie însoţit de prieteni, de oameni liberi, de voi toţi. Şi sper din tot sufletul ca drumul să fie încărcat de minunăţii, să vedem locuri extraordinare, să trăim experienţe de neuitat şi să simţim mereu, la fiecare pas, liantul veşnic care leagă oamenii: iubirea!
===========================================================================
Extras din revista motivaţională şi de dezvoltare personală "Profesor de... Fericire" nr. 7.
În viaţa fiecărui om vin zile în care trebuie să ia mari decizii. Ce-i drept, mereu e nevoie să ne asumăm unele hotărâri, dar în unele zile ne trezim puşi în faţa unora de-a dreptul capitale. Şi ne dăm brusc seama că acea decizie este una atât de importantă încât ne va schimba cursul vieţii! Am ajuns însă într-un punct în care, dacă nu am lua decizia, oricare ar fi ea, n-am mai putea merge mai departe!
E ca atunci când ajungem la o intersecţie de drumuri, cunoaştem unde dorim să ajungem la finalul călătoriei, dar nu ştim dacă drumul care ni se aşterne înainte va fi sau nu plin de peripeţii. Şi totuşi, trebuie să alegem!
Îmi aduc aminte cum anul trecut, prin noiembrie, am susţinut un curs la Băile Felix şi am plecat cu maşina din Bucureşti către Oradea. La un moment dat, în Alba-Iulia, din cauza unor lucrări la carosabil, m-am trezit pus în situaţia de a alege dintre două drumuri pe care nu le cunoşteam, dar care duceau amândouă la Oradea. Nu m-am oprit să analizez situaţia, nu mi-am luat informaţii în plus, ci am lăsat intuiţia să aleagă o cale. A fost un drum cu adevărat superb, pe Valea Ampoiului, prin Munţii Bihorului, pe unde nu mai fusesem niciodată, însă spre seară a început să ningă, iar maşina noastră nu era echipată cu cauciucuri de iarnă... De-aici, o serie de peripeţii, al căror preţ l-am plătit luni şi luni de zile după aceea...
Deciziile noastre au întotdeauna urmări. Bune sau rele, au urmări. Pornind de la această axiomă, cum putem să facem alegerea cea mai bună pentru noi, când nu avem suficiente informaţii despre drumul care ni se aşterne înainte?
Nu cu mult timp în urmă, am fost pus în situaţia de a face o alegere foarte importantă şi, în urma acestei experienţe, cred că am descoperit răspunsul la întrebarea de mai sus. Aşa că m-am gândit să ţi-l împărtăşesc şi ţie, poate cândva îţi va fi de ajutor.
Am avut de ales între a urma o cale veche, cunoscută, bătătorită, care nu îmi oferea însă prea multă satisfacţie interioară şi nici prea multe alternative, şi una neştiută încă, plină de mistere şi de emoţii noi. Şi fiecare are la capătul ei aceeaşi recompensă. Pe una urma să fiu însoţit de companioni curioşi, inovatori, îndrăzneţi, capabili să se bucure de fiecare pas al călătoriei, pe cealaltă de companioni înverşunaţi să ajungă la capătul călătoriei în orice fel, prin orice mijloace, dar numai să ajungă!
Am stat şi m-am gândit ce să aleg şi cea mai bună metodă de a alege mi s-a părut a fi cea bazată pe principiile în care cred cel mai mult! Primul şi cel mai important principiu, pe care am căutat să-l respect mereu şi să-i ofer un loc de cinste în viaţa mea este libertatea!
Îmi place să fiu ceea ce vreau să fiu şi să fac ceea ce sunt, fără a uita vreodată să iubesc cu adevărat călătoria şi pe toţi cei care fac parte din ea, pe drumul vieţii mele. Sunt unic şi îmi aleg singur calea, întotdeauna! Pentru că sunt liber!
Fiecare va ajunge exact unde îşi doreşte, va deveni ce-şi doreşte să devină, va face ce şi-a propus să facă! Ceea ce contează însă este încărcătura emoţională cu care ajungem la destinaţie! Ce vom purta în suflet când vom trece linia de sosire? Cine ne va fi alături atunci, oameni liberi sau simple marionete fără voinţă? Cât de mult ne vom bucura de final?
Eu am ales să fac această călătorie însoţit de prieteni, de oameni liberi, de voi toţi. Şi sper din tot sufletul ca drumul să fie încărcat de minunăţii, să vedem locuri extraordinare, să trăim experienţe de neuitat şi să simţim mereu, la fiecare pas, liantul veşnic care leagă oamenii: iubirea!
===========================================================================
Extras din revista motivaţională şi de dezvoltare personală "Profesor de... Fericire" nr. 7.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)