...din "Desculţ", spre aducere aminte

de Zaharia Stancu

"— Ce e războiul, mamă? întreabă soră-mea, Elisabeta.
— Necaz mare, ce să fie? Se ceartă regii şi împăraţii între ei, pentru averi, pentru pământuri şi pun soldaţii să se ia în spăngi, în săbii, să se împuşte, să se omoare... Stăpânii se bat şi pe slugi le doare părul... Rămân slugile fără viaţă..."

"A trecut pe acolo călare, cu faţa ferită de soare de pălăria de paie cu marginea lată, al lui Pisicu, logofătul Filip...
— A cui e broasca asta din iarbă? a întrebat logofătul.
— A mea e, domnule Filip, şi nu e broască, e fată, a răspuns Mariţa.
— De ce orăcăie?
— Fiindcă nu mă lasă oamenii voştri să-i dau ţâţă...
— Nici nu trebuie să te lase. Trebuie să zoriţi. Timpul nu aşteaptă. Dacă grâul nu e secerat la timp, se scutură şi iese cu pagubă pentru boier, pentru domnul colonel Pienaru...
— Dar o să-mi moară fata, a aruncat o vorbă Pălică.
— Mare pagubă, a spus Filip Pisicu, o să-ţi fete nevasta alta, la anul, că nu i s-o fi stricat gaura.
N-a mai răbdat batjocura Dumitru Pălică. L-a înjurat printre dinţi pe făt-logofăt. Atât i-a trebuit Pisicului. L-a înfăşurat de câteva ori în bici. Cât o trăi o să poarte Pălică semne pe piele.
— Cumplit om e Filip Pisicu! Parcă l-ar plăti cu aur colonelul. Nu e rumân care să fi muncit pe Secara şi pe care logofătul să nu-l fi ars cu biciul..."

"— Ce e, mamă? Venişi pe la noi?
— Venii, maică.
— Cu ce ocaziune?
— Cum ziseşi, maică?
— Cu ce ocaziune?
— Nu înţeleg, maică...
— Cum o să înţelegi, dacă eşti proastă!...
— Oi fi, maică...
— Te-ntreb de ce-ai venit pe la noi.
— Să vă văd, maică...
— Te pomeneşti că ţi-era dor de noi!...
— Mi-era, maică.
— Păi... Să nu-ţi mai fie...
Văru-meu Niculae, de când a intrat la poştă, s-a îmbrăcat nemţeşte, poartă pălărie cafenie – pălărie tare, şi guler la gât. Şi-a adus nevastă de la oraş, nevastă care umblă în vârful picioarelor. Ca-n papainoage... Cu mijlocul strâns în cordon, ca o viespe, nu place nimănui Polina. Are ochii roşii pe margine. Pare albă ca hârtia. Nasul ei parcă n-ar avea rădăcină, parcă ar avea numai vârf, un vârf lung, îndreptat în sus. Vorbeşte sâsâit. Toată ziua îşi perie, îşi lustruieşte unghiile... Pe nimic nu pune mâna. I-a adus bărbatul o fată dinspre munte, să-i facă treburile în casă. Slugă, de!
Stă baba Dina lângă uşă. Aşează servitoarea masa. Ciorba de găină miroase frumos. Franzela, adusă de la oraş cu trenul, miroase mai frumos...
Văru-meu Niculae, cu nevastă-sa la masă, mănâncă... Aburi calzi se ridică din farfurii. Babei îi tremură nasul. O gâdilă mirosul ciorbei pe la nări. Miroase ciorba, miroase franzela...
Niculae, de o parte a mesei; nevastă-sa, de alta. Lângă uşă, pe scaun, cocârjată de spate, cu picioarele crăpate şi negre – maică-sa...
După ciorbă, li se aduce de la cuptor pasăre friptă. Mănâncă boierii, mănâncă şi ciocnesc paharul cu băutură. Vin la masă plăcinte, după plăcinte, cafeluţe...
Văru-meu Niculae Dimozel aprinde ţigara, nevastă-sa aprinde ţigara. Dau fumul pe nas. Fumul se înalţă albastru, spre tavan.
A strâns servitoarea masa.
— Aoleo, mamă, uitai să te-ntreb: tu ai mâncat?...
— Mâncai, maică, înainte de a pleca de acasă. Mâncai o strachină de colarez...
— Ce oroare! spune cucoana.
— Ţărani!... spune văru-meu Niculae Dimozel."

"Mai adineauri mă socoteam prieten cu amândoi – şi cu Ilie, şi cu Iţicu. Dar IIie muri. Cum o să fiu prieten cu un băiat care a înghiţit gutuia? Dacă nu mai e viu, gata, nu mai e viu. Mâine, nu mai târziu, o să-l îngropăm. I-auzi cum sună clopotul! Frumos sună când pentru altul sună şi tu-l auzi şi el, mortul, nu-l aude. Poate îl aude sufletul mortului, dac-o fi suflet.
— Mamă; e adevărat că omul are suflet?
— E adevărat.
— Şi sufletul trăieşte după ce moare omul?
— Trăieşte.
— Asta nu poate s-o ştie nimeni, femeie. Ce ştim e că, după ce murim, ne topim în mormânt, ne facem una cu ţărâna...
Cât s-a răcit Ilie, făcut covrig, au încălzit în căldarea cea mare apă. S-au înfierbântat şi vatra şi ţestul deodată. De pe mort abia au scos hanţele în care se jucase, dormise, bolise. Moale ca o cârpă, despuiat, Ilie s-a lăsat luat în braţe, întins în albie, lung şi subţire, numai oasele de el, frecat cu coaja neagră de săpun, spălat cu leşie. Şi noi suntem numai piele şi oase. Noi, care trăim... Da el, c-a bolit şi-a murit? Curgea Dunăre zoaia după el. Bietul! Dacă ar fi avut un strop de suflare, s-ar fi zbătut, ar fi ţipat, ar fi scăpat. Dar aşa... Cum au vrut, l-au ferchezuit... Mortul, după ce a fost trecut prin scăldătoare, mare, mic, e primenit cu straie curate. Asta la cei care au... Pe Ilie au pus tot hainele-i vechi.
Frământată, dospită între timp, coca din căpistere a fost întinsă pe cârpător şi aruncată sub ţest. S-au copt şi colăceii.
— Iţicule, cheamă copiii din uliţă la praznic!...
Ne aflam pe aproape. Iţicu, fudul că are mort în casă, ne cheamă. Mâncăm pâine, pâine caldă – o mâncăm cu vin. Înainte de a duce la gură codrul, îl muiem în vinul acrişor din strachină. Ne lingem buzele, ne săturăm. Cu pântecul doldora, întins ca toba – să ucizi puricele cu unghia pe el – ieşim în arie. Să ne doboare vântul! Ei, nu ne doboară. Ba încă ne cocoţăm pe gard, ne uităm mulţumiţi în uliţă... S-a adunat o droaie de copii urduroşi, zdrenţăroşi. Din droaie se dau mai în faţă Gângu şi Tudorache. Gângu e-nalt, ca mine, şi tot ca mine are părul ciufulit, zburlit. Îl ţine de mână pe Tudorache, care e mai mic şi poartă o rochie de fată, a soră-sii, cu petice, lungă până-n pământ. Ochii lui Gângu, holbaţi. Ochii lui Tudorache, mai holbaţi, mai sticloşi. Le lasă apă gurile, la toţi. A colaci calzi miroase. Miroase a vin.
În dinţi îşi ia inima Gângu.
— Iţicule, îngăduie-mă şi pe mine la voi în casă, pâine cu vin să mănânc şi eu, c-o să moară şi Tudorache al nostru şi-o să te îngădui şi eu pe tine la noi, să mănânci şi tu pâine cu vin...
Ni-l arătă pe Tudorache cu mâna.
— Da, o să moară şi Tudorache-al nostru...
Tudorache aşteaptă, flămând, cu priviri hulpave, lângă Gângu...
Iţicu nu se înduplecă. Nu crede că Tudorache va muri atât de curând."