Lumi paralele...

de Constantin D. Pavel

Trăim în lumi paralele... Din când în când, ele se intersectează şi, astfel, ajungem noi să ne cunoaştem. Ce facem, însă, dacă valorile noastre interne sunt totalmente diferite şi nimic, dar nimic nu reuşeşte să creeze o punte de legătură între noi?... Chiar dacă am dori o apropiere, din cauza diferenţelor mari, ea nu mai e posibilă, drept pentru care apare fenomenul de... îndepărtare. Lumile asemănătoare se atrag, lumile diferite se resping. E simplu, dar devine de-a dreptul dureros când e vorba de lumile unor rude sau ale unor oameni care, cândva, erau prietenii noştri...
Am trăit (şi analizat) pe viu, acum două seri, acest fenomen; am fost la o nuntă la care cu mari eforturi am rezistat până la final (şi nu numai eu, ci mai bine de jumătate dintre meseni!). Atmosfera creată de "muzicanţii" care au "cântat" acolo a fost una apropiată de petrecerile dintr-o şatră, nu de o nuntă românească. Din aproape 100 de invitaţi, s-au bucurat de "gălăgia" de acolo mai puţin de 30; restul au rezistat cu stoicism la mese, îndurând cu greu volumul nefiresc de stress acustic. Chiar dacă mireasa şi mirele au fost superbi, chiar dacă mâncarea a fost bună, chiar dacă ne-am bucurat de revederea unor rude dragi, manelizarea atmosferei a ruinat, pur şi simplu, totul. La final, sentimentul că pot pleca de acolo, l-am trăit ca pe o eliberare din închisoare, după 10 ani de puşcărie!
Nu mă pot opune gusturilor oamenilor, însă pot trage un serios semnal de alarmă în privinţa degradării umane la care s-a ajuns din cauza manelelor. Şi nu mă refer aici la muzica propriu-zisă (fiindcă, uneori, mai găseşti şi muzică printre astfel de cântece...), ci la mesajele transmise prin versurile acestor melodii, la vibraţiile halucinante pe care le induc, la ritmurile drăceşti care produc în minţile slabe dereglări profunde ale conştiinţei. Supus unui astfel de mediu, un om normal ajunge repede să se degradeze şi să coboare la nivelul unui simplu animal fără valori sănătoase, fără principii morale şi, ceea ce e cel mai grav, fără viitor.
M-a durut enorm (şi mă doar chiar şi acum, când scriu aceste rânduri) să constat că oameni pe care îi iubesc au fost ademeniţi şi, în cele din urmă, înghiţiţi de această mlaştină puturoasă care a cuprins ţara de ceva ani... Mă doare să ştiu că nu pot face nimic altceva decât să scriu... Mă doare să ştiu că toate aceste cuvinte vor avea efectul unei frecţii la un picior de lemn... Mă doare să constat că lumile paralele în care ne aflăm se îndepărtează din ce în ce mai mult una de cealaltă... Mă doare să constat că pe zi ce trece România devine din ce în ce mai paralelă cu civilizaţia, cu valorile reale, cu morala şi cu cinstea... Mai că simt că mă doare că m-am născut în România!...