miercuri, 30 ianuarie 2008

Echipa mea de Oameni Minunati!

de Constantin D. Pavel

Ieri am avut o zi extraordinară! M-am întâlnit cu echipa mea de oameni minunaţi! Am discutat modurile în care putem face mai bine ceea ce facem, în care putem aduce schimbarea în bine în jurul nostru, în familiile noastre, în grupul nostru de prieteni, în ţara noastră şi în toată această lume incredibil de frumoasă şi tot pe atât de zbuciumată! Am învăţat, ieri, la întâlnirea cu echipa mea de oameni minunaţi, încă o lecţie deosebită: suntem ceea ce suntem nu doar datorită nouă, ci şi mulţumită celor care ne iubesc, ne dau încredere, ne ajută să creştem şi ne îndrumă către Succes!
Ieri am constatat pe viu ce forţă uriaşă poate să aibă echipa! Am simţit în fiecare minut în care am învăţat unii de la alţii acea senzaţie de împlinire sufletească plină de curăţenie şi pace, care îţi transmite, dincolo de orice îndoială, că te afli pe drumul cel bun şi că, împreună cu asemenea oameni deosebiţi, nimic nu este imposibil!
Atunci când poţi aduna sub flamura unui ideal nobil, de calitate, oameni nobili şi de calitate cum sunt cei din echipa mea, simţi că, într-adevăr, faci ceva foarte important cu viaţa ta! Simţi că trăieşti din plin, că existenţa ta contează şi că drumul pe care te afli este cel bun. Fiecare echipă poate avea oameni de calitate, dacă idealul central este nobil! Aceasta este încă o lecţie importantă învăţată ieri, de la echipa mea...
Vă mulţumesc pentru toate lecţiile pe care mi le oferiţi, dragii mei oameni minunaţi din echipa mea de Învingători!

luni, 28 ianuarie 2008

Năduf...

de Constantin D. Pavel

Îmi vine uneori să-mi vărs tot năduful pe voi! Să vă culc pe genunchiul meu şi să vă trag o bătăiţă de-aia "made in Bunicu'", că prea v-aţi lenevit de tot! Ce naiba, măi oameni buni, e chiar atât de greu de priceput că e viaţa voastră? Cine credeţi că va face în locul vostru? Cine credeţi că va acţiona în locul vostru pentru ca voi să vă îndepliniţi visele? Hei, treziţi-vă!!! Nu e nimeni acolo în afară de voi! Gata, sunteţi adulţi, e rândul vostru! Voi trebuie să faceţi, voi trebuie să acţionaţi, voi trebuie să stabiliţi ce anume doriţi şi să faceţi paşi rapizi în direcţia aceea!
Vă e teamă? Aveţi dubii în privinţa reuşitei? E prea ceţos viitorul acela? Nu aveţi încredere prea mare în propria persoană? Şi ce dacă! Şi eu eram aşa! Şi cei pe care i-am cunoscut acolo, sus, în înalturile nesfârşite ale Libertăţii, erau aşa! Însă ne-am schimbat, am luat o decizie şi ne-am schimbat! Cum? Luând decizia în interior şi acţionând în exterior! Puneţi mâna pe cărţi de dezvoltare personală şi citiţi până vă cade cartea din mână, luaţi CD-urile liderilor şi ascultaţi-le până vă pică urechile, mergeţi la seminariile acestor oameni şi trăiţi tot ce vă oferă ei acolo. Doar aşa vă veţi putea schimba şi veţi putea deveni încrezători în voi înşivă şi în ţelurile pe care doriţi să le atingeţi!
Eu mi-am propus ca în acest an să vă ajut cât pot de mult! Şi vă promit că voi aloca timp, energie, cunoştinţe şi bani pentru a vă oferi tot mai des uneltele de care aveţi nevoie pentru a creşte în interior, ca să puteţi acţiona după aceea în exterior! Nu vă sfiiţi să îmi scrieţi, să mă sunaţi, să intraţi pe site şi să cercetaţi. Dacă cereţi, veţi primi! Învăţaţi să cereţi, învăţaţi să primiţi, învăţaţi acele adevăruri minunate despre voi înşivă: sunteţi Unici şi meritaţi tot ce e mai bun în viaţă! Treceţi odată la acţiune şi haideţi, împreună, să facem lumea asta mai bună!!!

duminică, 27 ianuarie 2008

Piticuţul din pădure...

de Constantin D. Pavel

Ion Ionel avea 17 ani când a văzut piticuţul. Din acel moment, viaţa lui s-a schimbat radical. Întreaga lui existenţă a devenit o continuă căutare a vietăţilor pădurii. Povestea lui Ion Ionel s-a petrecut la începutul secolului al XX-lea şi ne-a fost istorisită de nepotul său, care – fermecat de viaţa bunicului – i-a călcat pe urme. Pentru ca pădurile cu pricina să nu devină adevărate locuri de pelerinaj pentru turişti şi tot felul de „cercetători“ şi „căutători“, nu ni s-a permis să dezvăluim locaţia exactă, drept pentru care ne conformăm. Şi asta chiar cu plăcere, pentru că trebuie să ne protejăm legendele, ca ele să trăiască şi să rămână vii şi pentru generaţiile ce vor veni după noi. Căci oamenii, indiferent în ce epocă trăiesc, au nevoie de legende pentru a putea să supravieţuiască. Cele de prin partea locului vorbesc despre pitici, piticuţi sau omuleţi ca despre un neam aparte de oameni foarte mici de statură, care şi-au găsit sălaş în adâncurile neumblate ale codrilor seculari din Carpaţii Orientali. Prin satele din zonă există de sute şi sute de ani istorii extraordinare despre piticuţi – dar mai ales despre minunatele comori pe care aceştia le ascund de ochii oamenilor în vizuinile lor din adâncul pământului. Din când în când, grupuri de tineri curioşi, învolburaţi de visuri de îmbogăţire, s-au aventurat în căutarea omuleţilor, însă niciodată vreunul din ele nu s-a întors cu tolba plină.
Au existat, totuşi, câţiva oameni care au avut şansa să le iasă în cale un piticuţ sau mai mulţi. De fiecare dată, însă, aceştia s-au făcut repede nevăzuţi în desiş, ca printr-o magie. Zadarnic i-au căutat oamenii după aceea. Au dispărut pentru totdeauna.
Bătrânii satelor răspândiseră zvon că cel care-i zărea pe omuleţi n-avea să mai afle linişte în viaţă. Şi de cele mai multe ori chiar aşa era, vorba lor se adeverea. Cel care se întâlnea cu piticuţii nu mai dormea liniştit nici o noapte, cu gândul la următoarea întâlnire în care avea să prindă un piticuţ, să-l arate sătenilor şi să se îmbogăţească de pe urma comorii la care acesta l-ar fi dus negreşit.
Norocul lui Ion Ionel – căci el aşa l-a considerat, un noroc, în pofida vorbelor deloc încurajatoare ale consătenilor – a venit într-o frumoasă zi de vară, în anul 1909. Era flăcău pe-atunci, dar nu lepădase încă de pe el cămaşa lungă de copil. îi dăduseră tuleiele, însă abia spre 20 de ani avea să ia brăcinarii, să se încingă cu brâul şi să plece la horă, după fete. Până atunci, era considerat copil, deşi el nu se mai vedea de mult astfel. Un copil de 17 ani, dar, totuşi, copil; necopt, nemărturisit, nepotcovit – cum se spunea prin partea locului.
În acea dimineaţă minunată şi-a luat traista cu de-ale gurii pe-un băţ de alun, şi-a pus pe cap o pălărie ponosită de paie, cu boruri largi, zdrenţuite de vreme şi, luându-şi ziua bună de la mamă-sa şi de la tuşa Zafira, a pornit fluierând spre codru. Mergea după vreascuri pentru foc – iar asta o făcea de la vârsta de 10 ani, în fiecare zi dăruită de la Dumnezeu cu soare şi lumină. Căci învăţase din bătrâni că „iarna-i focu’ mare-n vatră, dacă vara e îmblată“. La început îl însoţise pe bunicul său, apoi pe tată-său, pentru ca, de vreo doi-trei ani, să se-ncumete a pleca singur în codru. Ionel străbătea pădurea în lung şi-n lat, din primăvară până toamna târziu, adunând vreascuri pentru cât era iarna de lungă. Ba, ulimii doi ani, îi făcea vraf de lemne şi tuşii Zafira, că săraca îmbătrânise şi nu mai putea.
Băiatului îi plăcea să se-ntoarcă în sat pe înserat, cu şira uriaşă-n spinare, să fie văzut de fete şi lăudat de femei, ca un flăcău de casă, bun de însurat. Pusese el ochii pe una mai mică, de vreo 13 anişori, care-avea să se coacă taman bine, când el avea să primească învoire să meargă la horă-n sat. Şi pentru ea ţinea el mai ales să arate ce poate... Venea obosit din codru, după o zi de hălăduială, dar fericit până-n pânzele albe, după orele acelea fermecate, petrecute în sălbăticia dumnezeiască a naturii. Căci nimic, absolut nimic pe lume nu se compara cu o zi preţuită pe coclauri, în singurătate, să stai de vorbă cu păsărelele, cu animăluţele şi animalele, cu copacii, să mănânci poame sălbatice şi fragi şi mure şi bureţi de gură şi lune coapte şi coarne şi câte şi mai câte, de n-aveai nevoie de pachet de-acasă!...
Dimineaţa şi-a petrecut-o, ca de fiecare dată, fluierând voios, bucuros de viaţă, luându-se la întrecere cu păsările pitulate prin fruzişul copacilor. Fiecare pas pe care-l făcea îl ducea şi mai mult în adâncul pădurii, în locuri uneori neumblate de picior de om, pe care, cu ochii umbriţi de tainele adolescenţei, îi plăcea să le cerceteze îndelung. Adăsta minute lungi în apropierea câte unui tufiş, privind lung, lung, lung, la explozia unui mugur viu, curat, plin de sevă. Alteori fugea printre copaci, fără să ţină cont de direcţie, încercând să ia urma vreunei veveriţe negricioase care, fără să-l bage în seamă, îşi vedea de salturile ei acrobatice, alergând vioaie către vizuina încărcată cu ghinde şi alune.
Umbla desculţ, cu opincile atârnate pe-un umăr. Îi plăcea să simtă pământul sub tălpi, să simtă frunzele tinere şi pe cele bătrâne mângâindu-i pielea aspră, bătucită, îi plăcea să-şi îmbete gleznele în puful muşchiului verde de la poalele copacilor bătrâni, îi plăcea să-şi târască picioarele, împreună cu miliardele de gâze, peste patul de frunze moarte, să zdrobească sub tălpile sale mari crengile uscate căzute din arborii seculari. Râdea cu vreun flutur ce izbutea să răzbată la lumină, printre coroanele copacilor înalţi, plângea cu câte-o rădaşcă obosită, care abia de mai putea să-mpingă povara pe care-o căra spre găuroaia de sub frunze, unde-şi lăsase urmaşii. Şi timpul trecea ca şi când n-ar fi fost, dar el nu-l băga în seamă. N-avea nevoie de timp, cum nici timpul n-avea nevoie de el.
Trecuse de amiază când ajunse la pârâul vijelios, cu apă limpede şi curată, izvorâtă din inima de gheaţă a muntelui. Desfăcu tărtaca de la brâu, vărsă apa de fântână din ea şi o umplu cu licoarea vie din pârâu. Îi plăcea atât de mult aici! Şipotul apei printre pietre şi soarele dulce, care-şi vărsa razele-i de aur peste fire, transformând în mii de diamante picurii de apă de pe lespezile crescute parcă pe maluri, şi aerul, aerul acela mirosind a viaţă multă, ferice şi vie, toate acestea îl făceau pe tânărul Ionel să viseze cu ochii deschişi. De fiecare dată când se afla aici avea impresia că a păşit pe tărâmul Raiului propovăduit de popa Tudor la slujba de duminică. Mai lipseau animalele ca totul să fie perfect. Iar acestea nu întârziau să apară...
După ce gusta puţină merinde din pachetul pe care-l luase de acasă, Ionel căuta un loc tihnit, luminat de soare, şi se lungea să-şi odihnească picioarele trudite şi, mai ales, să se uite cu nesaţ la vietăţile care veneau la adăpat. Pentru că nu le voia răul, pentru că nu ascundea gânduri necurate, animalele sălbatice nu se simţea ameninţate de el şi, astfel, aproape că nici nu simţeau că e acolo. Îşi aducea aminte – cu o bucurie nemărginită! – cum, cu doi ani în urmă, un lup venise lângă el şi-l mirosise din cap până-n picioare. Nu se temuse nici un pic de animal şi tocmai de aceea fiara nu-l considerase un vrajmaş şi nu-l mârâise nici măcar o clipă. Altădată, câţiva purceluşi mistreţi veniseră şi-l înghiontiseră cu râturile lor negre, până când, plictisit de joaca lor, îi alungase cu un gest moale al mâinii. Scroafa, aflată la numai câţiva metri distanţă, nici nu catadicsise să se întoarcă spre el.
Cu timpul, îşi dăduse seama că atitudinea sa atât de naturală făcea din el o fiinţă liberă ca toate celelalte fiinţe ale pădurii, un simplu animal ale cărui necesităţi de supravieţuire nu puneau în pericol alte specii şi, tocmai din această cauză, sălbăticiunile pădurii îl tratau ca pe unul de-al lor. Odată cu această constatare, dragostea de natură, cu tot ceea ce însemna ea – animale, plante, pietre, aer, ape şi câte şi mai câte – s-a intensificat atât de tare încât pleca de acasă chiar şi pe vreme urâtă, alegând să înfrunte capriciile timpului nefavorabil doar pentru a fi acolo unde se regăsea pe sine, acolo unde simţea cu adevărat că îi este locul.
În acea zi minunată – rămasă în amintirea lui ca fiind cea mai importantă din viaţa sa –, îşi găsise culcuş pe muşchiul moale de la baza unui copac secular crescut chiar pe malul plin de pietre al pârâului. Tocmai terminase de mâncat şi, lungit pe spate, privea un uliu ce se rotea în înaltul cerului; din cauza înălţimii mari la care se afla, pasărea părea doar un punct pe bolta albastră, luminoasă, fără pic de nor, însă el avea impresia că-i vede şi coloritul penajului, atât de bine o cunoştea. Era Erete – aşa îl botezase. Îl ştia încă de la primele lui incursiuni aeriene şi-i plăcea să creadă că o să-l întovărăşească tot timpul vieţii sale. Dăduse nume la multe animale sălbatice, dar pe nici unul nu-l strigase după nume – de fapt, nu încercase să se apropie de nici o sălbăticiune, intuind că dacă ar face asta, întreaga legătură sfântă care se crease între ei s-ar destrăma într-o secundă. Se mulţumea doar să le cheme în gând şi să le recunoască mai uşor numindu-le.
Şi cum stătea el aşa, lungit acolo, a auzit un foşnet slab de frunziş, venind de dincolo de pârâu, unde crescuseră câteva tufe sălbatice de muri. Întoarse capul încet într-acolo, ca să nu sperie sălbăticiunea, curios să vadă cine era. După zgomotul pe care-l făcea părea a fi porc mistreţ, căci porcii nu prea se dădeau în vânt după deplasările silenţioase. Sub ochii uimiţi ai lui Ionel, însă, frunzişul murelui se zbătu o clipă şi, deodată, ieşi la iveală un piticuţ. Era un omuleţ de vreo 30 de centimetri înălţime, cu picioare scurte şi groase, cu un cap mare, păros, şi nişte mâini lungi, până aproape de genunchi. Ionel căscă gura de uimire şi făcu un efort suprem de voinţă ca să nu scoată vreo exclamaţie de surpriză. Nu se aşteptase la aşa ceva!
Piticuţul nu-l observă. Înaintă cu paşi mărunţi spre apa care curgea vijelioasă în albia pârâului. Mişcările lui erau naturale, lipsite de griji, destinse, semn că nu-l văzuse şi nici nu-l simţise pe Ionel. Băiatul îl cercetă cu aviditate. Cel mai mult îi atrase atenţia părul omuleţului: era mare, des şi cârlionţat, căzându-i în plete dezordonate pe umerii largi. Avea barbă şi mustaţă, şi acestea păreau cumva tunse – tăiate cu ceva. Pe gât nu avea păr şi Ionel putu să-i remarce pielea brună, ca şi când ar fi fost arsă de soare. Peste trupu-i îndesat purta o... haină fără mâneci, un fel de rochie dreaptă, grosolană, care-i venea până la o palmă deasupra genunchiului; materialul din care era făcută părea a fi fibră neprelucrată, împletită din plante sălbatice. Era maroniu deschisă, iar la brâu era prinsă cu un fel de centură de piele, gri; Ionel îşi dădu seama, la o privire mai atentă, că centura respectivă era, de fapt, o piele de şarpe. Piticuţul avea păr pe braţe şi pe picioare, însă nu atât de mult încât să îi acopere pielea brună a corpului. Tălpile lui erau mari, disproporţionat de mari comparativ cu restul trupului, şi nu purta nici un fel de încălţări.
Fără să ţină cont de nimic, omuleţul veni până la marginea pârâului şi se aşeză pe o piatră plată, băgând tălpile sale mari în apa limpede, vrând parcă să-şi răcorească picioarele după o cursă lungă şi obositoare. Ionel putu atunci să îi remarce trăsăturile feţei. Chipul său nu era tocmai frumos, căci avea sprâncene stufoase, groase, cu arcade proeminente, iar nasul părea disproporţionat de lung, cu un vârf ascuţit, uşor lăsat, ca un cioc de pasăre răpitoare. Avea buze groase, cărnoase, maronii. Iar ochii, ei bine, ochii piticuţului erau mici şi negri şi vii şi tot timpul în mişcare, ca şi când ar fi vrut să cuprindă totul cu privirea, dornic să nu-i scape nimic important. Cu toate acestea, pe Ionel nu-l remarcă prea curând. E-adevărat că nici tânârul nu făcu vreo mişcare şi nu-i dădu omuleţului vreun motiv de alarmare. Evită tot timpul să-l privească drept în ochi, căci ştia prea bine, de la celelalte sălbăticiuni ale pădurii, că dacă ar fi picat pe aceeaşi rază vizuală cu acesta, i-ar fi atras negreşit atenţia.
Piticuţul îşi bălăci o vreme picioarele în apa rece a pârâului, apoi se aplecă şi luă apă în pumnii mari, făcuţi căuş, sorbind cu sete din ei. Brusc, îngheţă în poziţia în care se afla, cu ochii mari deschişi, urechile ciulite şi nasul adulmecând neîncetat aerul. Simţise ceva. Ionel observă schimbarea de atitudine şi avu impresia că asistă la un spectacol nebunesc; tot trupul piticului se încordă ca un arc în acel moment, ca şi când s-ar fi pregătit să o ia la goană din clipă-n clipă. Ciuli şi el urechile, să distingă sunetul care-l determinase pe omuleţ să ia acea postură, dar nu auzi nimic îngrijorător. Şi atunci, fără să vrea, îşi aţinti privirea cercetătoare în ochii arătării. Piticuţul îl observă numaidecât şi, cu o mişcare fulgerătoare, sări de pe piatra pe care stătea direct în picioare şi o zbughi ca o nălucă printre murii încâlciţi, lăsându-l pe Ionel cu gura căscată.
Dezmeticindu-se parcă dintr-o dată, tânărul se ridică, îşi luă avânt şi, dintr-o săritură, ateriză pe malul celălalt al pârâului, chiar în locul unde mai înainte se aflase omuleţul straniu. Se repezi apoi pe urmele lui, însă îşi dădu repede seama că nu avea nici o şansă să-l mai găsească. Piticuţul nu lăsase nici o urmă! Parcă, pur şi simplu, se evaporase...
Ion Ionel a ajuns târziu acasă în acea seară şi, ca niciodată până atunci, nu a adus nici măcar o aşchie din vreun vreasc. Toată noaptea n-a putut dormi, cu gândul la omuleţul pe care îl văzuse în pădure. A doua zi, dis–de–dimineaţă, s-a dus la bunicul său şi i-a povestit totul, de-a fir a păr. Acesta l-a bătut pe umăr şi a clătinat din cap a părere de rău.
— De-amu’, băiete – se pare că i-a zis el –, câte zile-oi mai avea n-o să te mai lase gându’ de la piticuţi. Vai şi-amar de viaţa ta, dacă nu te-oi hotărî să laşi toate să se ducă tot aşa cum veniră...
Iniţial, Ion Ionel a încercat să asculte povaţa moşului său, să uite întâmplarea şi să-şi urmeze cursul vieţii. Dar cu cât treceau zilele, săptămânile şi lunile, cu atât era mai interesat de toate poveştile şi istoriile şi snoavele cu şi despre piticuţi, pe care le culegea de pe unde putea. Şi deveni atât de înverşunat în căutările sale, încât – pentru că nu o făcuse până la acea vârstă –, îl rugă pe preotul din sat să-l înveţe să citească şi să scrie, ca să poată să-şi noteze toate câte le afla, pentru a nu le uita şi a le transmite urmaşilor săi.
Deşi şi-a văzut de viaţă, s-a căsătorit, a făcut copii şi şi-a clădit gospodărie de fală în sat, ca un om muncitor ce era, Ion Ionel n-a renunţat niciodată la căutările sale. Uneori, vara mai ales, pleca cu săptămânile de acasă, sus, pe munte, hălăduind pădurile de unul singur, sperând că – printr-o minune – îi va mai ieşi în cale măcar un omuleţ. Când îmbătrâni, începu să-l ia cu sine în călătorii pe nepotul său cel mai drag, să-l însoţească peste tot, povestindu-i câte-n lună şi-n stele despre piticuţii din pădure şi despre comorile pe care aceştia, se spunea, le ascundeau în adâncurile munţilor Carpaţi. A murit prin 1967, ferm convins că nu a trăit degeaba, şi că acolo unde se ducea, la capătul ultimului său drum, avea să se întâlnească încă o dată cu piticuţul de la pârâu...

(Extras din cartea "Enigme româneşti", de Constantin D. Pavel, în pregătire la Editura PAVCON. Precomenzi se pot face la comenzipavcon@yahoo.com)

joi, 24 ianuarie 2008

Lungul drum al zilei de azi... (IV)

de Constantin D. Pavel

Nu poţi avansa pe calea vieţii călcând pe sufletele celorlalţi. Spre ruşinea mea, eu am făcut acest lucru – şi simt chiar şi-acum, când scriu aceste rânduri, greutatea imensă a neîndeplinirii promisiunilor făcute apăsându-mi dureros inima. Sunt oameni, în această lume, pe care i-am dezamăgit şi cărora va trebui să le recâştig încrederea... Da, recunosc şi îmi cer iertare pentru promisiunile neonorate; da, recunosc şi îmi cer iertare pentru banii pe care i-am împrumutat şi nu i-am dat la timp înapoi; da, recunosc şi îmi cer iertare pentru toate încurcăturile pe care le-am provocat altora, care şi-au pus baza în mine – însă toate acestea sunt lecţii din care am învăţat enorm, lecţii prin care n-ar fi trebuit să trec, însă educaţia copilăriei şi adolescenţei mele a fost fals direcţionată... iar acum trag ponoasele! Schimbarea de caracter e mult mai dificilă la vârste înaintate şi, de cele mai multe ori, extrem de dureroasă. Dar poate fi făcută! Mi-o demonstrez zi de zi – şi cu fiecare zi încerc să fiu mai bun, mai curat şi mai onest...
Primul lucru pe care a trebuit să-l fac pentru a începe redresarea situaţiei a fost... să nu mai promit! M-a costat o duzină de prieteni şi am irosit o groază de vreme până să-mi dau seama că promisiunile pe care le făceam pentru a-mi crea o anumită imagine – şi pe care nu le onoram în cele din urmă, căci nu eram ceea ce susţineam că sunt – erau menite, până la urmă, să-mi distrugă orice imagine personală! Iar un om cu o imagine personală proastă este, până la urmă, un perdant. El pierde, în primul rând, în sufletul şi în cugetul său – şi o dată lupta pierdută la nivel mental, e ca şi pierdută în plan material. Ca să parafrazez o reclamă destul de simpatică, „realitatea nu e complexă“, ci extrem de simplă – şi ascuţită ca un brici! Te taie de te ustură când ţi-e lumea mai dragă!
Ei bine, când am început să răresc promisiunile – şi să spun mai des „poate“ decât „da“, atunci când nu eram convins 100% că totul va merge bine – oamenii au început să mă privească altfel. Au început să se uite la mine cu alţi ochi şi să îmi acorde, puţin câte puţin, încrederea lor. Şi pot acum să afirm, dragă cititorule, că e de-a dreptul divin când primeşti încrederea semenilor tăi! În acele momente simţi, pur şi simplu, că poţi răsturna lumea întreagă, simţi că poţi muta munţii din loc şi că poţi seca mările! Cu cât oamenii te investesc cu mai multă încredere, cu atât creşte mai mult încrederea în propriile-ţi forţe, în propria-ţi persoană şi în şansele tale de reuşită!

--------------
* Fragmentele publicate pe acest blog fac parte din cartea Lungul drum al zilei de azi, de Constantin D. Pavel, lucrare de dezvoltare personală şi life coaching, aflată în pregătire la Editura PAVCON. Precomanda poate fi făcută printr-un e-mail trimis la comenzipavcon@yahoo.com !

marți, 22 ianuarie 2008

Lungul drum al zilei de azi... (III)


de Constantin D. Pavel

Pentru unii dintre voi, aceste vorbe par lipsite de sens, elucubraţii care nu-şi găsesc vreun punct comun cu ceea ce cunoaşteţi voi până acum – însă atunci când veţi da şi ultima filă a acestui volum, ele vor fi căpătat de mult strălucire, vor fi încărcate de sensuri şi, mai ales, vă vor servi drept călăuze în alegerea unui drum curat în viaţă. O parte dintre voi vor percepe că ceva profund s-a schimbat în optica pe care o au asupra vieţii, dar, din nefericire, nu vor avea toţi curajul să treacă la acţiune, pentru a face lucrurile să se întâmple. Din păcate, aceasta va fi marea masă de cititori – şi ţi-o spun de la început, ca să nu-ţi faci iluzii: nu-i suficientă o singură carte de dezvoltare personală pentru a te transforma într-un învigător în viaţă! Dar o singură carte – şi eu m-aş bucura enorm să fie aceasta! – poate fi impulsul de care ai nevoie! N-ai de unde să ştii acum dacă va fi sau nu aşa. Dar vei ştii la finalul ei, vei simţi atunci când o vei închide şi îţi vei îndrepta ochii spre tavanul camerei tale... Îţi vei putea proiecta acolo visele... primele tale vise... de libertate... [...]
Să revenim, însă, la prietenul care mi-a dat impulsul de a realiza această lucrare. Cum spuneam, mi-a cerut – mai în glumă, mai în serios – să-i spun cum decurge o zi din viaţa mea de întreprinzător.
Acum, să nu-ţi faci o idee greşită despre cât de mare şi tare afacerist sunt eu şi ce mare avere am făcut de când mi-am început propriul business! Deşi au trecut doi ani* de la înregistrarea firmei mele în Registrul Comerţului, profitul pe ultimul an abia a atins câştigurile cumulate din ultima jumătate de an în care am fost angajat!... Nu mă laud cu ce am realizat – mă laud cu ce am pornit să realizez, fiindcă cel mai important lucru la început e următorul: să porneşti!
Aşa că n-o să-ţi dau aici informaţii despre tehnici de afaceri, ci despre tehnici pentru minte, despre cum trebuie să-ţi lucreze creierul ca să fii un om liber. Voi monologa pe tema mentalităţii de învingător, pe care fiecare dintre noi ar trebui să ne-o cultivăm, în fiecare ceas al vieţii noastre pe acest pământ!
Citeam undeva că „Dumnezeu se roagă în fiecare clipă pentru noi“. Aşa e! Numai că noi... uităm sau... omitem să face aşa ceva, în pofida faptului că sunt vieţile noastre!
Eu am început să mă rog pentru mine când am înţeles, în sfârşit, că pot realiza ceva măreţ cu existenţa mea în această lume minunată. Am început să mă rog când am înţeles, în sfârşit, că viaţa mea contează enorm pentru viaţa Întregului – şi că rugăciunile pe care le adresez îmi sunt întoarse cu prisosinţă. Căci ceea ce îmi doresc eu, îmi doreşte, de fapt, şi Divinitatea... [...]
O viaţă de Învingător – viaţa unui om care ajunge să facă ceva pentru semenii săi – este călăuzită către victorie şi realizări de principii şi mentalităţi care se întrepătrund până la confundarea cu preceptele morale care se regăsesc în toate religiile Umanităţii. Înţelegând acest lucru, am ajuns să discern între important şi neimportant, între bine şi cu adevărat bine, între adevărat şi fals... Iar toate acestea au avut urmări vizibile.
„De când ţi-ai început afacerea, eşti alt om!“ – mi-a spus prietenul meu, surâzându-mi un pic strâmb. Normal, l-am întrebat ce fel de om i se pare că sunt – şi îţi spun cu mâna pe inimă că abia aşteptam răspunsul său! Căci orice om este interesat de propria persoană – şi nu există bărbat sau femeie pe lumea asta care să nu se raporteze la ceilalţi şi la părerea pe care aceştia şi-o fac despre el/ea. Nerăbdător să ştiu cum apar în ochii celorlalţi – mai ales a celor care mă cunoşteau bine... dinainte –, am sorbit ca pe-o apă vie vorbele prietenului meu: „Nu ştiu cum să-ţi spun, a zis el, dar... te-ai schimbat! Eşti mai echilibrat acum, mai răbdător, asculţi mai mult şi parcă... ai mai multă poftă de viaţă în tine! Mi-aş dori să pot fi şi eu aşa!“
Echilibrat, răbdător, mai bun ascultător şi mai plin de viaţă – iată cea dintâi caracterizare care mi s-a făcut, după doi ani pe tărâmul întreprinzătorilor. Suna interesant, dar eu simţeam, în adâncul meu, că mă aflam abia la început. E adevărat, calităţile enumerate fac parte din arsenalul caracteriologic al oricărui om care se află pe calea succesului personal. Căci succesul e o cale, un drum încărcat de evenimente, până la sfârşit... Iar pe acest drum te întâlneşti cu o multitudine de oameni şi de situaţii – iar pentru aceasta chiar ai nevoie de echilibru şi răbdare...

(va urma)

* In momentul scrierii acestor randuri trecusera, intr-adevar, doi ani de la inregistrarea firmei la Registrul Comertului. De fapt, anul acesta se fac 6 ani de cand am infiintat firma. (n.a.)

--------------
* Fragmentele publicate pe acest blog fac parte din cartea Lungul drum al zilei de azi, de Constantin D. Pavel, lucrare de dezvoltare personală şi life coaching, aflată în pregătire la Editura PAVCON. Precomanda poate fi făcută printr-un e-mail trimis la comenzipavcon@yahoo.com !

luni, 21 ianuarie 2008

Lungul drum al zilei de azi... (II)


de Constantin D. Pavel

Iniţial, m-am simţit extrem de... frustrat! Apoi m-am enervat foarte tare pe mine însumi! La naiba! Pentru ce trăiesc pe pământul ăsta? Cine sunt eu, la urma urmelor – un slujbaş pentru alţi oameni sau un om care oferă slujbe? Un amărât de muncitor pe plantaţia de vise a altora sau proprietarul propriei mele plantaţii, cultivată cu propriile-mi vise? Eu-merit-mai-mult! Aşa mi-am zis, apoi mi-am dat seama că nu făceam decât să copiez replici din filme. Şi dacă tot mă aflam la capitolul ăsta, am luat cea mai bună replică posibilă – ultima, finală: EU-merit-TOTUL!
Aşa de ambiţionat m-am simţit în acea zi încât am început să împărtăşesc tuturor apropiaţilor mei impresionanta descoperire pe care o făcusem! „Eu merit totul“, le-am spus, „şi voi acţiona, de-acum înainte, pentru a avea totul!“ „Gata, s-a zis cu vremea perdanţilor – voi părăsi tabăra lor şi voi trece dincolo, în tabăra învingătorilor!“ Mi s-a răspuns, însă, cu multă, foarte multă susceptibilitate. Nu mă aşteptam deloc la aşa ceva! Şi iar m-am simţit frustrat – „cum naiba, măi oameni buni, de nu înţelegeţi?!!“. Ştii ce mi s-a spus? Ceea ce spun majoritatea perdanţilor – şi nu mă refer acum la cei care mai pierd din când în când în viaţă, ci la cei care-şi pierd viaţa, şi-o irosesc clipă de clipă, ceas de ceas, zi după zi, dedicându-se posturii de slugi umile, şi chiar luptând cu dinţii şi cu ghearele pentru a-şi păstra aceste posturi. „Ai o carieră!“ „Cum poţi să faci aşa ceva?!“ „Ai ajuns bine, la un post important de televiziune!“ „Câştigi bine, cunoşti oameni sus-puşi! Iar tu vrei să renunţi la toate astea?! Pentru ce?“
Da, asta-i întrebarea: „Pentru ce?“
În paginile care urmează voi răspunde la „pentru ce“-ul meu, mai bine zis la „de ce“-ul meu. Analizând atâtea şi atâtea vieţi de succes, am ajuns la concluzia că toate, fără nici o excepţie, s-au bazat pe un „de ce“ puternic, solid, bine ancorat în ceea ce se cheamă existenţa lumii, a Umanităţii. Căci – iar acum îmi exprim o părere pur personală – nu cred să existe ceva mai important pe această lume decât viaţa în ansamblul ei –, iar dedicarea propriei existenţe realizării unui scop măreţ, care să preamărească viaţa totală, este întâiul pas către împlinirea personală deplină. Odată înţeles acest lucru, devine mult mai uşor să-ţi descoperi şi să-ţi duci la îndeplinire ţelul personal. Iar odată pornit pe acest drum, viaţa ta va căpăta o strălucire interioară de neimaginat![...]


(va urma)

--------------
* Fragmentele publicate pe acest blog fac parte din cartea Lungul drum al zilei de azi, de Constantin D. Pavel, lucrare de dezvoltare personală şi life coaching, aflată în pregătire la Editura PAVCON. Precomanda poate fi făcută printr-un e-mail trimis la comenzipavcon@yahoo.com !

duminică, 20 ianuarie 2008

Lungul drum al zilei de azi... (I)

de Constantin D. Pavel

Îţi place monologul? Evident că nu – dacă nu e al tău. Dacă ai cumpărat, însă, această carte*, ai face bine să te împaci cu ideea că vei citi un lung monolog [...]. Cel mai lung monolog având ca subiect „ziua de azi“! Şi l-am ales tocmai pentru că – şi-o să-ţi dai seama cu adevărat după ce vei citi cartea! – „azi“ este cea mai importantă zi din viaţa ta!

Deşi vei avea impresia, în unele momente, că asişti la relatarea propriei tale vieţi, ţin să-ţi atrag atenţia, încă de la început, cu cea mai mare responsabilitate, că rândurile care formează această lucrare se referă la viaţa mea! Da, despre mine este vorba în această carte, nu despre tine. Despre ziua mea de azi, nu despre ziua ta. Despre năzuinţele mele de azi, nu despre ale tale. Despre greşelile şi reuşitele mele, nu despre greşelile şi reuşitele tale. Dar, spre marea mea satisfacţie, viaţa mea se întrepătrunde cu viaţa ta şi, astfel, monologul acesta lung – lung ca un drum de ţară pe o câmpie bărăgană – te va conţine şi pe tine!
Să n-o mai lungim, totuşi, căci pierdem timpul. Iar el e singura resursă epuizabilă ce ne-a fost dată, printre alte resurse. Vei cunoaşte, la un moment dat, că cei ce izbutesc să realizeze mai multe în viaţa lor au învăţat să preţuiască timpul şi să-l folosească pentru lucrurile mari, importante, nu pentru cele mici şi insignifiante, cu care ne întâlnim în fiecare zi.

Ideea acestei cărţi mi-a venit după ce un prieten din adolescenţă – care ştie că de câţiva ani mi-am început propria afacere – m-a întrebat ce fac eu într-o zi oarecare din cursul săptămânii? Cum decurge pentru mine o astfel de zi, acum, că nu mai am serviciu? M-a întrebat toate acestea pentru că el încă mai are un serviciu – şi unul destul de bun, sub oblăduirea Ministerului Justiţiei –, la care se duce de dimineaţa până seara şi, deşi câştigă mulţumitor de bine, nu este, în adâncul sufletului său, satisfăcut. Are impresia – mi-a mărturisit – că „trece viaţa pe lângă“ el. L-am înţeles foarte bine, pentru că şi eu, la rândul meu, m-am simţit astfel cu ceva ani în urmă. Şi eu mergeam la serviciu, un serviciu care chiar îmi plăcea [...], şi eu câştigam destul de bine pentru un angajat, dar – aidoma prietenului meu – mă simţeam „în afara vieţii“. Acolo, la serviciul meu bine plătit, scriam şi editam ştiri despre ce se întâmpla în viaţa de zi cu zi, în loc să particip la viaţa de zi cu zi!
Când mi-am dat, în sfârşit, seama, a fost ca o străfulgerare! N-a fost nevoie să mi-o spună nimeni – am citit atât de multe biografii şi autobiografii ale unor oameni care au făcut multe lucruri importante în viaţa lor, încât, la un moment dat, m-a trăznit înţelegerea! Iar impulsul pe care mi l-a dat o fostă colegă de serviciu n-a fost decât aşa, un... fulg pe un iceberg, o pală de vânt, un mic... brânci. Înţelesesem!

(va urma)

--------------
* Fragmentele publicate pe acest blog fac parte din cartea Lungul drum al zilei de azi, de Constantin D. Pavel, lucrare de dezvoltare personală şi life coaching, aflată în pregătire la Editura PAVCON. Precomanda poate fi făcută printr-un e-mail trimis la comenzipavcon@yahoo.com !

vineri, 18 ianuarie 2008

Ninge pe cărarea vieţii...


de Constantin D. Pavel

Ninge pe cărarea vieţii... Cu fulgi mari, albi, paşnici... Ninge liniştit... Ninge atât de frumos încât chiar te simţi ca într-un basm minunat din copilărie, când fiecare fulg de nea părea desprins din inima plină de gheaţă a Crăiesei Zăpezii...
Ninge acum şi pe cărarea vieţii tale. Zăpada îţi scârţâie împăcată sub talpa bocancului, la fiecare pas apăsat pe care îl faci către ţelul tău. Te uiţi înainte şi tot ce vezi este doar un covor alb de nea, aşternut până la linia orizontului. Acolo, departe, cerul se împerechează cu pământul, într-un alb lăptos, greu şi adânc. Peste Viaţă continuă să cadă, ca într-o poveste, mii şi mii de fulgi albi, liniştiţi. Ninge fără vânt. E incredibil de plăcut! E-atâta pace în aer încât simţi cum te îmbeţi de fericire!...
Şi mergi înainte, deşi nu poţi zări punctul terminus al călătoriei. Ştii unde vrei să ajungi, dar nu poţi să vezi acum. Vei vedea până la urmă; cu cât te apropii mai mult, cu atât vei vedea mai bine. Şi ştii asta! Şi tocmai de aceea continui să mergi! Vei merge până la capăt, în pofida ninsorii. Te vei bucura de fiecare fulg de zăpadă care ţi se lipeşte leneş de chipul îmbujorat. Vei gusta cu vârful buzelor şi al limbii răceala simplă a zăpezii. Sufletul îţi va zvâcni de încântare când, de undeva din înalturile pierdute în alb, o pasăre curajoasă va da strigăt de Viaţă! Atunci vei ştii că nu eşti singur pe drumul vieţii tale şi vei cunoaşte sentimentul prieteniei cu tot ce te înconjoară! Vei iubi fiecare fulg de nea şi vei fi incredibil de fericit că, acum, ninge pe cărarea vieţii... Mulţumeşte-I...

joi, 17 ianuarie 2008

Osul potrivit...

de Constantin D. Pavel

Ai ales tu oare, omule, osul potrivit? Nu cumva eşti încă prea mic pentru osul tău atât de mare? Ţi-ai antrenat tu colţii înainte de a „ataca“ un asemenea os? Te-ai gândit tu bine înainte de a-l alege şi de a te apuca de ronţăit la el? Eşti tu, omule, suficient de copt pentru osul tău?
Iată încă o serie de întrebări dure, pe care mi le-am adresat în fapt de searã... M-am gândit la „oasele“ pe care le-am ros de-a lungul vieţii mele, am analizat „oasele“ pe care le rod acum şi am ajuns la câteva concluzii interesante:
1. când suntem „mici“, râvnim aproape întotdeauna la „oasele“ uriaşe ale celor mari;
2. rar, foarte rar, avem înţelepciunea de a aştepta să creştem pentru a avea acces la „oasele“ cele mari;
3. ne repezim care mai de care la „oase“ uriaşe, pe care nici măcar să le zgâriem un pic nu suntem în stare, iar când constatăm că nu avem şanse, dăm vina pe „oase“...;
4. ne aruncăm cu capul înainte, atraşi de promisiunile care se află în spatele imaginii unor „oase“ mari, având impresia că vom fi îndestulaţi de aici înainte, dacă vom deţine astfel de „oase“;
5. nu ne luăm răgazul de a ne lăsa colţii să crească şi nici de a creşte noi înşine, nu avem răbdare să învăţăm să roadem „oase“ mari antrenându-ne mai întâi cu „oasele“ mici;
6. vrem mai mult, mai repede, chiar ACUM, uitând esenţialul: primim, întotdeauna, numai „oasele“ pe care le merităm!
Căutând răspunsuri care să mă lumineze, am primit doar unul, încărcat însă de toată înţelepciunea străbună:
„Toate la timpul lor, omule...“!

luni, 14 ianuarie 2008

Antivirus!!!!

de Constantin D. Pavel

Bună!

Ştiai că eşti virusat? Nu, nu ştiai? Ei bine, îţi spun eu acum. Tocmai am aflat şi eu de la Kiyosaki. Suntem virusaţi de educaţia prusacă, aceea care pregăteşte de peste o sută cincizeci de ani "militari şi angajaţi", adică oameni care să percuteze imediat când li se dă un ordin! Practic, întreg sistemul mondial de învăţământ este construit pe această premisă. A funcţionat până la finalul Erei Industriale, iar acum începe să dea rateuri. De ce? Pentru că, în Era Informaţiei, omul are acces la resurse de cunoaştere din afara sistemului de învăţământ. Şi cum libertatea este întotdeauna "în afara" sistemului, şcoala scârţaie...
Nu mă refer acum la educaţia de bază, la cultura generală pe care orice fiinţă umană are dreptul şi chiar obligaţia să o primească, ci la... ce anume iese dintr-un liceu în ziua de azi! De acolo ies oameni extrem, extrem, extrem de virusaţi! Şi iarăşi, nu mă refer la vârfurile care acumulează informaţii în afara sistemului (meditaţii, cluburi tematice etc.), ci la marea masă de tineri. M-am întâlnit cu foarte mulţi în ultimii ani, datorită specificului activităţilor pe care le fac... Şi mi se ridică părul în cap de frică după ce discut cu ei! De ce? Mă gândesc că viitorul ţării ăsteia îl reprezintă chiar aceşti tineri, care... nu ştiu nimic!
Şi-atunci, trebuie să facem ceva! Trebuie să descoperim un "antivirus" eficient, care să-i deviruseze şi să-i reclădească într-un mod corect, pentru că şcoala nu o face, familia nu o face, statul nu o face, biserica nu o face, armata nu o face, prietenii de pe scară ori de pe stradă nu o fac... Ce "antivirus" ar fi potrivit pentru o astfel de sarcină extrem de dură?...
....
....
...
Ai găsit răspunsul? Da! Aşa e! Dezvoltarea personală, ea e cheia schimbării de atitudine, ea e motorul care poate reporni un spirit tânăr deja îmbătrânit şi închistat în tipare de sclavie mentală, încă înainte de terminarea clasei a zecea. Da, aceasta e soluţia! Tinerii au nevoie iarăşi de vise, de încredere în ei, de ştiinţa de a se descurca în viaţă fără să ceară pomană de la părinţi, de la angajatori, de la şefi, de la politicieni, de la biserică, de la armată, de la prieteni ori rude...
Da, dragilor, dezvoltarea personală este un antivirus!
Haideţi, împreună, să devirusăm societatea românească, dar mai ales tinerii acestei societăţi, fiindcă, vrem sau nu vrem, când vom ajunge bătrâni vom trăi în lumea lor! Şi chiar dacă aş fi pozitiv sută la sută, mie tot nu mi-e prea roz viitorul uitându-mă la tinerii care ies acum de pe băncile şcolii româneşti...
Aştept replici!!...

duminică, 13 ianuarie 2008

Situaţie... maro sau roz?

de Constantin D. Pavel

Se spune că dacă vrei să reuşeşti, trebuie să gândeşti mereu pozitiv! Se mai spune că dacă ceva nu iese bine, să nu dai vina pe nimeni în afară de tine! Şi se mai zice că atunci când ţi se îneacă toate corăbiile vei găsi întotdeauna un pai de care să te agăţi!
Numai că nu toţi semenii noştri urmează tiparul acesta de gândire. Mulţi dintre ei au prostul obicei de a da vina pe... „situaţie“, adică pe mediul în care trăiesc. Şi dacă ceva nu merge cum trebuie în viaţa lor, de vină nu sunt ei, ci... „mediul“, „anturajul“, „părinţii“, „şcoala“, „partidele politice“, „mafioţii“, „soţul/soaţa“, „viaţa...“! E mai uşor aşa, decât să recunoască, în interiorul fiinţei lor, că întreaga responsabilitate le aparţine!
Le e teamă să recunoască deschis, pentru că astfel ar fi nevoiţi să treacă la acţiune, adică la muncă, acea muncă extrem de dificilă de schimbare a eu-ului! Am discutat cu sute de oameni acest subiect şi am constatat că ei nu se tem de schimbarea propriu-zisă, ci de ceea ce ar trebui să facă după schimbare! Se tem că vor avea noi responsabilităţi, cărora nu le-ar putea face faţă...
Dacă şi tu, dragă cititorule, ai astfel de temeri, nu-ţi face griji: schimbarea este un proces ce se derulează în timp, iar pe parcurs vei căpăta toate abilităţile de a face faţă cu brio oricăror încercări din noua ta viaţă! Aceasta pentru că obiceiurile noi, cele care le vor înlocui pe cele vechi, conţin în ele ingredientele de care vei avea nevoie pentru ca responsabilităţile să-şi piardă din forţa de care te temi acum! Şi vei constata, atunci, că indiferent de culoarea situaţiei în care te găseşti – maro sau roz –, vei acţiona... corect!

=============================================
"Profesor de... Fericire" este revista ta motivaţională şi de dezvoltare personală!
Aboneaza-te la http://profesordefericire.tripod.com

sâmbătă, 12 ianuarie 2008

Vaca şi extratereştrii

de Constantin D. Pavel

Tăcerea veşnică a acestor spaţii
nemărginite mă înspăimântă.
Blaise Pascal


— Trecuseră vreo două ceasuri după miezul nopţii, când mi s-a făcut de... deşertat băşica udului – povesteşte G.G., un bărbat la 68 de ani, încă în putere, cu o barbă albă, îngrijită, şi nişte ochi albaştri, curaţi, scânteietori, plini de viaţă. Ei, şi m-am dat eu jos din pat, de lângă baba mea...
— Un’ te duci? m-a-ntrebat ea, cuprinsă în mrejile somnului, simţindu-mă.
— Pân’ la closet. Dormi, acolo...
Mi-am tras un fâş pe mine, că era toamnă rece afară. Burniţa şi bătea un vânticel năbădăios dinspre ruşi. Iar când vântu’ bate dinspre ruşi, să te ţii, că-i belea mare! Nu te joci cu vântu’ ăsta!...
(G.G. râde ca de-o glumă bună. Ridurile adunate pe chipul său demonstrează că toată viaţa i-a plăcut să râdă, i-a plăcut veselia, starea de bine, de fericire. Omul acesta face parte dintr-o „rasă“ din ce în ce mai rar întâlnită: „rasa celor care se bucură de viaţă aşa cum e ea“, şi cu bune şi cu rele. Întotdeauna, astfel de oameni iau în serios fiecare zi dăruită de la Dumnezeu şi o trăiesc din plin, storcând din ea tot ce are mai bun şi folosind acel „bun“ pentru întreaga lor fiinţă. Întâlnirea cu G.G. a fost una din cele mai plăcute experienţe din viaţa mea, iar faptul că am stat de vorbă cu el este, consider eu, o adevărată realizare. Şi-i mulţumesc încă o dată, pe această cale, pentru toate sfaturile bune pe care, cu atâta mărinimie, mi le-a dat. Mulţumesc, G.G.!)
M-am dus la closetul din fundul curţii – urmează el. Cizmele de cauciuc se împotmoleau în noroi la fiecare pas pe care-l făceam. Atunci, în acea seară, am luat hotărârea să pietruiesc aleea până la veceu. În jurul meu, beznă s-o tai cu cuţitul, nu altceva! Nu vedeai la doi paşi în faţă. Ştiam drumul pentru că eram obişnuit cu el. Altfel, de-aş fi fost străin de curte, m-aş fi ciocnit de toate cele, ca orbetele. Am ajuns la closet, m-am uşurat – bine mai e când îţi verşi băşica! –, după care am dat să mă-ntorc în casă, la culcuş, la căldurică, lângă baba mea.
Soţia lui îl priveşte cu drag. Se vede cu ochiul liber cât de mult s-au iubit de-a lungul vieţii! Îşi zâmbesc o clipă unul altuia, iar el, încurajat, continuă:
— Pe drumul înapoi spre casă, însă, nu ştiu cum am făcut de mi-am aruncat ochii spre grajd. Şi-am avut impresia că zăresc o geană de lumină sub uşă! Hait! – zic. Hoţii la vacă!
Odată m-am îndreptat de spate! Că pe hoţi, când te calcă, trebuie să-i domini ca să-i învingi, să fii mai tare ca ei. Nu trebuie să te sperie ei pe tine, ci să-i sperii tu pe ei! Că ei sunt cei cărora le e frică să nu fie prinşi!...
M-am apropiat tiptil de uşa grajdului, furios pe cizmele alea nenorocite, care clămpăneau în noroi de ziceai că le-aude tot satul. Am lipit urechea de uşă, încercând să aud ce se întâmplă înăuntru. Spre surprinderea mea, n-am auzit nici un glas, nici o voce, aşa cum mă aşteptam. Tot ce-am reuşit să percep a fost un fel de bâzâit molatec, aşa, ca de motoraş de ventilator, iar după ce mi-am încordat auzul tare de tot, am izbutit să mai prind şi nişte gemete stinse. Şi nu mică mi-a fost mirarea când am realizat că gemetele-alea veneau de la... vaca mea!
Zic – „Măi, să fie! Ce i-or face ăştia vacii?! O vrăjesc, cumva, ca s-o ia mai uşor?!“. Că auzisem eu, mai demult, că sunt unii hoţi care vin la furat de animale pregătiţi cu tot felul de incantaţii d-astea ciudate, care mai de care mai dubioase. Asta se întâmplă mai ales la cai, că ei sunt mult mai inteligenţi decât bovinele, însă nu era exclus ca ticăloşii să aibă vrăji şi pentru vaci. „Na! – mi-am spus în gând, uluit de-a binelea. Ai trăit, G., s-o vezi şi p-asta!“
M-am uitat în jur după un obiect pe care-l puteam folosi ca armă, să mă apăr sau să lovesc. Lângă un colţ al peretelui din fund al casei – de care era lipit grajdul, am dat, printre alte unelte agricole puse acolo la adăpost, sub streaşina largă, să nu le plouă, peste o coadă veche de lopată. Era groasă şi noduroasă. Am cumpănit-o bine în mâini: era tocmai bună! Şi m-am întors iar la uşa grajdului, mai încrezător în mine acu’, cu paru-n mână. Vezi dumneata, tot timpul m-am întrebat de ce au oamenii nevoie de o prelungire a forţei lor, când tot ce le trebuie, absolut tot ce le trebuie ca să învingă, le-a fost dat de Dumnezeu încă de la facerea lumii?...
Tace, gânditor. Am presupus că îşi formulează răspunsul la întrebarea pe care tocmai o emisese, aşa că am tăcut şi eu, privindu-l atent. Am învăţat, de-a lungul anilor, că nu e bine să-i zgândăreşti foarte tare pe intervievaţi, că nu e bine să le impui un drum strict delimitat pe care să meargă cu povestea lor, pentru că acest lucru îi irită, îi face să se închidă în ei şi să nu mai spună tot ce ştiu, pentru că vor să scape mai repede. Dar dacă-i laşi în voia lor şi doar, din când în când, le mai sugerezi – nu indici, ci sugerezi –, direcţia de mers, ei te vor asculta şi vor proceda ca atare. Aşa că l-am lăsat pe G.G. să-şi limpezească gândurile; soţia lui mi-a mulţumit pentru asta din priviri, zâmbind împăciuitoare. Erau nişte oameni pe care rar îi întâlneşti la sat – o familie de ţărani citiţi, iubitori de carte, culţi chiar, cu un bagaj de cuvinte şi expresii de-a dreptul uluitor, dar fără diplome. Însă astea nu contau pentru ei nici cât o ceapă degerată.
— Pe sub uşa grajdului nu mai ieşea nici o lumină – reia G.G. deodată povestirea, fără să-mi arunce nici măcar o privire. M-am temut că m-au simţit şi şi-au stins lanterna sau lampa sau ce mama lor aveau ei acolo! Cu ciomagul strâns în mână, m-am oprit la un pas de uşă, ca o stană de piatră. Cred că dacă m-ar fi văzut cineva din sat aşa, cum arătam eu acolo, ca o statuie de ceară înţepenită în miez de noapte, s-ar fi prăpădit de râs, nu altceva! Însă n-aveam curaj să mişc un deget!...
Deodată, în grajd a sclipit o lumină puternică şi vaca a mugit o dată, scurt, a durere, apoi a tăcut. Am simţit cum îmi vine iar energie în mine, când m-am gândit cum îmi chinuie nenorociţii ăia animalul! Şi m-am repezit, decis, am dat uşa grajdului de perete şi am strigat cu cel mai înfiorător glas de care eram eu în stare: „Mă ticăloşilor, ce faceţi voi aici, mă!?“.
Soţia lui îmi face semn din cap, surâzând uşor, ca şi cum ar vrea să-mi spună: „Acum, acum fiţi atent la el!“.
— Am înlemnit! exclamă G.G. Vaca mea, un animal de o mărime apreciabilă, era... cu picioarele-n sus, culcată pe spate! Iar la coada ei şi la bot, doi omuleţi, ca doi copilaşi!... „Măăăăă!!!“, am strigat la ei. Dar şi ei erau la fel de surprinşi ca mine. S-au dezmeticit, însă, repede, şi cel de la coada vacii a tras de-un furtunaş argintiu, subţire, cam de-o jumătate de metru lungime, care fusese băgat în... ei, ştiţi dumneavoastră, în... vacă. Ăl de la bot a-ndreptat o cutiuţă spre mine şi când din ea a răsărit o lumină albastră care mi-a lovit ochii, n-am mai ştiut nimic. Am leşinat... M-a trezit nevastă-mea...
— Da, îi luă vorba femeia. Eu am auzit vaca alergând şi urlând prin curte, şi-am ieşit să văd ce s-a întâmplat. Că dacă nu era vaca, îl descopeream pe G. abia dimineaţă. Şi-ar fi putut să se îmbolnăvească acolo, ori chiar să moară de frig. Nu se ştie niciodată ce ţi-e cu pământu’ ăsta de pe la noi, că-i rece noaptea chiar şi-n verile cele mai călduroase!...
— Când mi-am revenit, continuă G., aveam o durere de cap d-aia surdă, ştii, pe care-o suporţi de suportat, dar care-ţi mănâncă mai mult nervii decât...
— Lasă, dragă, durerea de cap! intervine soţia lui. Zii de vacă! Dânsul pentru povestea cu vaca a venit până aici, la noi!
G.G. se uită la mine şi zâmbeşte. Are în ochi o luminiţă neobişnuită care pare să spună că ceea ce i s-a întâmplat era ceva... aşteptat, ceva care, la urma urmei, era firesc să se întâmple, căci omul este sortit, cât trăieşte, să treacă printr-o multitudine de experienţe de viaţă, care mai de care mai pline de emoţii şi sentimente şi senzaţii... În loc să-mi spună toate astea, bătrânul a ridicat degetul arătător al mâinii drepte în sus şi, ca şi când ar fi urmat un anunţat deosebit de important, a cerut linişte. Gestul său a fost atât de categoric încât nici eu, nici soţia lui n-am mai îndrăznit să scoatem vreun sunet.
— Am prins vaca, spune el, iar a doua zi, dis-de-dimineaţă, l-am adus pe medicul veterinar s-o consulte. Nu i-am spus de la început la ce-am fost martor. Am fost curios să văd ce descoperă el. Căci eram mai mult decât convins c-o să descopere ceva. Şi, într-adevăr, după ce s-a chinuit cu mâna prin... prin aia a vacii, a scos dinăuntru o chestie argintie de metal, rotundă, mică, aproape cât un bob de mazăre. S-a uitat îndelung la ea, întorcând-o între degetul mare şi arătător ca pe-o mărgică preţioasă.
— Ce dracu’ mai e şi asta, nea G.?! a făcut el uimit, fără să-şi ia ochii de la obiectul acela straniu.
— Mmm, nu ştiu, i-am răspuns. Tocmai d-aia te-am chemat pe ’mneata, ca să-mi spui!
— Ai dat vaca la montă? întrebă el, dur.
— Nu.
— Atunci... de unde ştiai că e... montată?
— N-am ştiut. Mi-am închipuit...
Şi i-am povestit toată tărăşenia, cu nevastă-mea de faţă. Mă uitam la ei, la amândoi, şi-mi dădeam seama că nu prea le venea să creadă, dar mărgica argintie scoasă din vacă era o dovadă destul de puternică, iar faptul că nevastă-mea mă găsise în stare de inconştienţă, era, iarăşi, un atú în favoarea mea. Medicul veterinar, om mai tânăr ca mine cu vreo cincisprezece ani, s-a mai uitat o dată la bobiţa de metal dintre degete, o dată la mine, apoi mi-a întins-o repede, cu un gest de nerăbdare, ca şi când ar fi vrut cu tot dinadinsul să scape de ea.
— Nea G., mi-a spus, uite care-i treaba! Eu te cred, da’ nu pot, bre, să scriu în fişă toate astea şi nici despre monta vacii n-am cum să scriu. Că dacă se află, ne leagă ăştia pe-amândoi!... Ţi-o spun pe şleau: mi-e frică! Am femeie, am copii, nu pot să risc. Da’ îţi dau un sfat: eu îţi fac act, iar mata ia vaca şi du-o la abator, fără să mai pomeneşti la nimeni ce s-a-ntâmplat cu ea!...
N-am chibzuit prea mult la sfatul doctorului veterinar. Eram pe vremea comuniştilor şi ăia, pentru o poveste ca asta, erau în stare să-ţi ia mau’ imediat. Aşa că, am luat actul de la medic, iar peste două zile am dus vaca la abator. Era bună, săraca, de lapte, dădea până la 22 de litri pe zi, dar n-aveam cum s-o mai ţin. N-am luat cine ştie ce bani pe ea, dar cu ce-am mai avut, ne-am putut permite să luăm o juncă tânără...
— Şi cu bucăţica aceea de metal..., încerc eu să-l îndrept spre ceea ce mă interesează.
— Bobiţa... Păi, bobiţa am pus-o bine, într-un borcan cu capac, d-ăla cu filet, pe care l-am ascuns în şifonier.
— O mai aveţi?! am exclamat eu, entuziasmat.
G.G. râde şi clatină din cap.
— Nu, răspunde el. În seara zilei în care am dus vaca la abator, a dispărut şi bobiţa de metal. Cred c-au venit şi-au luat-o direct din casă, când dormeam noi...
Entuziasmul mi se stinge, încetul cu încetul.
— Cum arătau? întreb.
— Cine?
— Omuleţii aceia.
— Am stat şi m-am gândit mult la ei. Atunci, în seara aia, n-am putut să-i observ mai mult, dar noroc că am o memorie fotografică excelentă şi îmi aduc aminte toate detaliile. Erau micuţi, v-am zis, ca nişte copii de 10-12 ani. Purtau nişte costume maronii-roşiatice, dintr-o bucată, iar capetele le aveau protejate de nişte căşti rotunde, ca nişte acvarii de-alea din filme, nişte boluri de sticlă fumurie. în picioare purtau un fel de ghete, ca nişte cizmuliţe, care făceau corp comun cu costumul acela dintr-o bucată. Nu ştiu dacă aveau mănuşi; culoarea mâinilor lor era albicioasă, aşa, ca de mort, şi aveau doar trei degete, groase cât ăsta al meu, mare. Nu le-am văzut ochii, nu le-am văzut gurile, nu le-am văzut urechile, şi să ştiţi – completează el râzând –, nu le-am văzut nici vreo pereche de antene. Atât am putut să observ şi atât îmi aduc aminte...
— Dar glasuri, voci, sunete aţi auzit? l-am întrerupt eu, grăbit, ca să-l menţin în starea aceea de dezvelire a amintirilor.
— Sunete... în afară de bâzâitul ăla pe care l-am auzit de-afară, nimic! Nici un sunet, nici un glas. Nimic... Parcă ar fi fost muţi, nu altceva! Că şi eu m-am întrebat, la o vreme... Nopţi întregi am petrecut cu ochii-n tavan, răscolindu-mi memoria şi încercând să-mi explic ce naiba am văzut la mine-n grajd. Acu’, să nu mi-o luaţi în nume de rău, dar am stat eu şi-am judecat şi am ajuns la concluzia că nu puteau să fie decât fiinţe de pe alte planete, extratereştrii d-ăia cu farfurii zburătoare. Nu-mi închipui să existe aşa fiinţe aici, pe Pământ, că dac-ar fi existat, s-ar fi auzit de ele într-un fel sau altul. Chestia e – şi i-am zis şi femeii mele –, că sunt unul dintre puţinii care au avut şansa să vadă cu ochii lui extratereştri, să se afle la doar câţiva paşi de ei, aproape să-i atingă! Sunt un răsfăţat al sorţii, nu-i aşa?
I-am răspuns, evident, că este, într-adevăr, un răsfăţat al sorţii, i-am mulţumit pentru informaţii şi pentru primirea aceea extraordinară şi am încheiat discuţia despre apariţia fiinţelor stranii în grajdul lui. L-am căutat apoi şi pe medicul veterinar, însă, din nefericire, acesta decedase cu numai doi ani înainte.
Astfel, singura sursă a informaţiei despre apariţia extratereştrilor era G.G. – el era singurul care îi văzuse, iar soţia lui apucase să vadă doar aparatul acela micuţ, extras de medic din uterul bovinei. M-am mulţumit cu atât, dându-i crezare lui G.G. Căci omul nu era unul pe care să nu-l poţi crede...

(Extras din cartea "Enigme româneşti", de Constantin D. Pavel, în pregătire la Editura PAVCON)

vineri, 11 ianuarie 2008

Unde e ţinta ta?

de Constantin D. Pavel

O altă serie de întrebări, începând, evident, cu cea din titlu: Unde e ţinta ta? Ceea ce cauţi nu se află, cumva, mai aproape de tine decât crezi? Nu cumva aştepţi ca „norocul“ să-ţi răsară de după colţ, în timp ce el se găseşte chiar deasupra capului tău? Oare visul tău cel mare, atât de mult dorit, despre care crezi că e atât de departe, nu se află cumva chiar lângă tine? Către ce îţi îndrepţi privirea în zare şi ce nu vezi lângă tine?
Fii foarte atent! Mulţi dintre noi se uită îndelung, ani de zile, în stânga şi-n dreapta, către ce va să vină cândva, uitând că ceea ce aşteaptă se găseşte chiar lângă ei. Tu ce anume aştepţi şi crezi că îţi va pica deodată din cer?
Vrei o familie fericită? O ai! Vrei o carieră strălucită? O ai! Vrei o afacere de succes? O ai! Vrei un automobil de care să te simţi mândru? Îl ai! Vrei recunoaşterea semenilor tăi? O ai! Vrei bogăţie sufletească? O ai! Vrei linişte şi pace în viaţa ta? Le ai! Te vrei pe tine aşa cum te visezi? Eşti!
Tot ce ai de făcut e să priveşti atent la tine şi la cei din jurul tău şi... să acţionezi! Să faci! Să planifici şi să pui lucrurile în mişcare!
Ce îţi doreşti e chiar lângă tine! Chiar în interiorul tău! Fă ce trebuie făcut şi rezultatele vor ieşi la iveală negreşit!
Eşti un Învingător! Învinge!!!

joi, 10 ianuarie 2008

Tu către ce te îndrepţi?


de Constantin D. Pavel


O serie de întrebări dure: Cel care ţi-a hotarât drumul în viaţă eşti chiar tu? Cine îţi conduce existenţa acum? Ce anume te mişcă şi ce realizări ai? Sunt spre beneficiul tău şi al societăţii sau spre beneficiul altei persoane? Tu, omule, ştii exact către ce anume te îndrepţi? Eşti tu stăpânul vieţii tale în acest moment sau alţii îţi stăpânesc viaţa?
Zăboveşte, rogu-te, câteva minute şi gândeşte-te serios la răspunsurile pe care le poţi da acestor întrebări. S-ar putea, la prima privire, să consideri că răspunsurile sunt implicite. Însă nu de o „primă privire“ ai nevoie acum, ci de o introspecţie aproape dureroasă asupra propriei tale vieţi, pentru a putea da răspunsurile corecte!
S-ar putea ca viaţa ta să fie perfectă acum şi să crezi că ceea ce faci este ceea ce eşti. Dacă chiar aşa este, felicitări! Eşti unul dintre puţinii care au reuşit! Însă experienţa vieţii marilor personalităţi ne transmite altceva, anume că foarte puţini dintre noi au curajul să lupte pentru a deveni ceea ce vor cu adevărat să devină! Dacă tu te numeri printre ei, vei afla uşor, răspunzându-ţi la o altă întrebare: cât din timpul tău zilnic activ îl dedici realizării proiectelor personale? Dacă nu dedici 90% din acest timp pentru tine şi pentru construirea visurilor tale, atunci este clar că se întâmplă ceva neplăcut în viaţa ta... Şi că trebuie să iei urgent măsuri!
Deci, tu, acum, omule, către ce anume te îndrepţi?...

marți, 8 ianuarie 2008

Ce este dezvoltarea personală?


de Constantin D. Pavel

Te afli pe stadion, la un meci de fotbal. Nu ai habar de regulile acestui sport. Şi, mai mult decât atât, stai la nivelul terenului, pe banca de rezerve. Ceea ce se întâmplă pe teren poate fi descris, din punctul tău de vedere, astfel: o adunătură de nebuni care aleargă după o minge, încercând să o introducă în poartă!

Vezi lucrurile doar în două dimensiuni: pe lungimea şi pe lăţimea terenului.
Deodată, cineva te ia de mână şi te urcă în primele rânduri ale tribunei din spatele tău! Şi-atunci... minune! Începi să înţelegi câte ceva! Vezi jucătorii de deasupra, îi remarci mai bine, îţi dai seama de locul lor în teren şi realizezi că fiecare dintre ei are rolul lui bine definit. Traiectoriile mingii nu ţi se mai par atât de haotice. Şi aceasta pentru că cineva te-a îndrumat... mai sus! Pe lângă lăţime şi lungime, a adăugat... înălţime!
Apoi, acel cineva te urcă şi mai sus în tribună, rând după rând, până când ajungi în top, acolo unde întreg terenul şi jucătorii de pe el îţi par ca piesele unui joc de mult descifrat! Înţelegi multe acum, scheme de joc, tehnici, pase în întâmpinare... Şi îţi dai seama, cu stupoare, că... poţi anticipa jocul! Poţi să prevezi, în funcţie de randamentul celor din teren, care echipă va câştiga! Poţi să prevezi Viitorul! Şi toate acestea pentru că ai adăugat înălţime perspectivei tale!

Aceasta este dezvoltarea personală. O formă de educaţie diferită de celelalte două pe care le-ai primit până acum (lungime = educaţia din familie; lăţime = educaţia din şcoală). Este înălţimea = educaţia din Viaţă! Pe aceasta nu o poţi primi pe marginea terenului. Ori intri în teren şi joci alături de ceilalţi jucători, învăţând în timp ce joci, ori alegi pe acel cineva (mentorul tău) care să-ţi arate drumul pe care el a păşit deja. Fără un mentor, dacă nu intri tu însuţi în joc, nu vei învăţa niciodată!

Alege-ţi un mentor şi învaţă să vezi imaginea în ansamblu, nu doar pe bucăţele! Capătă Viziunea a ceea ce va fi să vină în viaţa ta! Lasă-te ghidat de experienţa şi cunoştinţele celor care au reuşit înaintea ta!
Cu Profesor de... Fericire, vei accede la cea mai preţioasă resursă a vieţii tale: dezvoltarea personală! Iar cu dezvoltare personală, toate visele ţi se pot împlini!

duminică, 6 ianuarie 2008

La vânatoare...

de Constantin D. Pavel

Eram copil pe-atunci... Doar un copil. Însă ştiam că, de cum dădea prima zăpadă, aveau să apară iepurii şi căprioarele pe câmp. Şi mai ştiam că nici vânătorii n-au să întârzie mult să-şi descarce puştile acolo, departe, în pădurea de după calea ferată. Aveam vreo şase anişori, dar nu pridideam să mă trezesc dis-de-dimineaţă, cu noaptea-n cap, pentru a verifica laţurile puse de cu seară în câmpul de pe care tataie strânsese în toamnă varza. Mai rămâneau pe loc, ici şi colo, verze mici, majoritatea aproape mucegăite, care însă atrăgeau ca un magnet iepurii înfometaţi din câmpie. Ba, cu două ierni în urmă, avusesem noroc, eu şi tataie, că veniseră chiar şi căprioare – şi una se prinsese în laţ! Câtă bucurie pe mine, Dumnezeule! Abia aşteptam să mănânc carne de căprioară! Dar lui tataie i s-a făcut milă de ea când a văzut-o... Era o căprioară tânără, aproape un ieduţ – şi i-a dat drumul...

„Las-o să crească – a zis tataie, mângâindu-mă încet pe obraz şi bărbie –, să se facă mare şi ea. Şi-abia după ce-o face pui o s-o prindem şi-o s-o mâncăm. Acum e doar toitănică şi n-a avut cum să cunoască viaţa!“

Nu l-am înţeles atunci pe tataie, ba chiar m-am bosumflat şi aproape că am plâns un pic de ciudă, dar mi-am revenit când am constatat că într-un alt laţ se prinsese un şoşoi frumos şi gras – unul care sigur avusese timp să cunoască viaţa şi să facă şi pui! A ţipat când tataie l-a scos din laţ şi a dat să-l muşte şi să-l zgârie...

Mi se părea, pe atunci, că toţi iepurii din lume şi toate căprioarele şi toţi fazanii sunt de prins şi de aruncat în oală ori pe jar. Erau din plin în acei ani şi ne obişnuisem cu toţii să vedem pe câmp o mulţime, pe timp de iarnă. Aveau ce mânca şi în pădure, fiindcă pădurarul şi cei de la ocolul silvic le lăsau mâncare în fâneţele special construite de cu toamnă, la marginea poienelor, dar parcă mai bună e hrana când e condimentată cu puţină aventură. Cred că, aidoma omului, şi animalele simt nevoia să trăiască experienţe mai deosebite atunci când îşi procură hrana. Şi pentru că întotdeauna găseau câte ceva de ros prin grădinile ţăranilor, preferau să ia la picior câmpul cel mare şi să se strecoare până-n buza satului, după cotoare de varză, de sfeclă ori după morcovii uitaţi în pământ de gospodari, uneori întradins pentru aceşti musafiri deosebiţi.

Dar eu eram doar un copil pe-atunci, prea crud pentru a înţelege profunzimea legăturii dintre oamenii câmpiei şi animalele sălbatice ce vieţuiau în pădurile aflate departe. Eu însumi eram doar un animal, plin de instincte şi dorinţe simple, vii, curate, neatinse de judecata rece a fiinţei umane. Dacă îmi doream să văd iepurii la frigare, pur şi simplu, asta îmi doream, fără să mă gândesc vreo clipă la viaţa acelui animal, la faptul că avea poate pui de crescut şi de hrănit. Dacă îmi doream să prind o căprioară sau un fazan, pur şi simplu asta îmi doream, fără să mă mai gândesc la consecinţe. Pe atunci, pentru mine, viaţa era simplă, doar în alb şi negru, aşa cum este viaţa tuturor copiilor vii şi liberi!...

Ninsese câteva zile la rând, ninsoare calmă, curată, cu fulgi mari şi rari, de parcă Dumnezeu alesese să îmbrace în tăcere natura în mantia-I preacurată a Vieţii. Când m-am trezit, dimineaţă, nu mai ningea, se oprise. Şi o linişte siderală cuprinsese satul întreg, ca într-o poveste sosită din vremile facerii lumii. Dar pentru un năpârstoc de şase anişori liniştea e ca boala, doare. Trebuia să fac ceva, să mă bucur din plin de minunea albă de afară, să trăiesc clipe de care să-mi bucur sufletul la maxim!

Ardeam de nerăbdare să zburd prin marea cea albă de afară, dar mamaie o ţinea una şi bună, că mai întâi trebuie să-mi beau laptele cald şi să-mi mănânc jumările. Ca pe ţepi m-am frământat la masa din bucătărie, cuprins de o dorinţă aflată dincolo de puterea mea de stăpânire şi, deşi laptele cald îmi plăcea, deşi mă dădeam în vânt după ouă jumări, acum toate acestea mi se păreau imposibil de înghiţit. În plus, căldura sobei parcă mă frigea pe interior, iar zăpada de-afară îmi şoptea că e rece şi că de-abia mă aşteaptă să-mi răcoresc fiinţa înfierbântată. Ardeam de dor de ducă...

Mamaie, însă, nu m-a lăsat cu una, cu două... Mi-a tras în picioare ciorapi noi de lână, făcuţi chiar de mâinile ei hranice, cămaşă de corp şi un ilic întors tot de ea pe andrele de lemn, haină groasă şi pantaloni roşii de fâş, căciulă şi fular la gât. Mănuşi mi-a dat două perechi, unele mi le-a îndesat cu de-a sila în mâini, iar pe celelalte în buzunarele hainei, ameninţându-mă cu o privire blajină:

„Să nu te pună dracu’ să le pierzi, că te mănânc! Şi dacă le uzi p-alea din mâini, să le iei pe alilalte, să nu stai ud, să răceşti, că mă omoară mă-ta!“

Aşa era mamaie, grijulie şi cu gura mare, dar cu un suflet de aur încrustat cu diamante!

Când am deschis, în sfârşit, uşa de la antreu şi am tras în piept prima gură de aer rece, în mine a urlat libertatea! Mi-am luat avânt şi m-am aruncat direct în nămetele uriaş făcut de tataie cu lopata de lemn, după ce trăsese potecă spre poartă. Ţipam şi strigam de plăcere, singur şi fericit, doar eu şi nămetele, îmbrăţişându-ne reciproc, aidoma a doi buni prieteni care se bucură nespus să se revadă, după o lungă perioadă de timp.

Deodată, în liniştea care învăluia satul, s-a auzit, de departe, de foarte departe, înfundată, o împuşcătură. A urmat imediat încă una, apoi alta şi alta, apoi mai multe deodată, făcându-mă foarte atent. Ieşiseră vânătorii la vânătoare!

Tare mult mi-aş fi dorit să pot să merg şi eu la vânătoare! Văzusem în filme, la televizor, cum mergeau oamenii mari la vântoare, ba chiar citisem în „Scufiţa roşie“ şi văzusem în poze cât de viteaz este un vânător. (Da, nu vă miraţi, la vârsta aceea învăţasem să citesc şi să scriu, fiindcă mamaie avea „prostul“ obicei să mă altoiască, aşa, bătrâneşte, a dojană şi îndemn, cu coada de la mătură, dacă nu învăţam să citesc şi să scriu încă de la grădiniţă... Aşa că am preferat cititul şi scrisul în locul cozii de mătură abil mânuită de mamaie...) Şi mintea a început să-mi zburde alături de vânătorii din neantul alb, în timp ce stăteam lungit pe spate în nămetele de zăpadă, privind în gol la cerul lăptos ce părea a se uni cu acoperişul casei noastre. Mă şi vedeam cu puşca în mână – o puşcă mai mică, ce-i drept, în imaginaţia mea... –, pitindu-mă după un copac gros şi ţintând cu atenţie iepuraşul ce rodea de zor un morcov mare, portocaliu, ţinut între labele din faţă... Apăsam brusc trăgaciul şi iepurele cădea lat, fără să mai mişte. Iar eu, bucuros, mă repezeam să-l iau...

„Cătăline!“ – îmi destrăma deodată visul, glasul lui Mircică, vărul meu. „Cătălineeeeeeee!“

N-avea cum să mă vadă de după nămetele pe care mă aflam, deşi eram foarte aproape de poartă. Aşa că profitam din plin de situaţie, făceam repede câţiva bulgări de zăpadă şi, fără să mai stau pe gânduri, ridicându-mă brusc în picioare, începeam să-l bombardez ca la Plevna, cu ghiulelele mele albe şi moi.

„Stai, băi, nebunule! Stai! Nu mai da, că n-am venit pentru asta! – striga el, încercând să se ferească din calea tirului meu dezlănţuit. Am venit să te iau cu noi!... Dar dacă nu vrei să mergi, treaba ta, poţi să stai acasă...“

Mă opream imediat, ca la comandă.

„Unde?! – întrebam curios, fugind spre poartă.“

„Cum unde? La vânătoare!“

Săream în sus de bucurie.

„Mergi?“ – mă întreba Mircică, de formă.

„Cum să nu merg?! Haide!“

Şi plecam, închizând poarta după mine. Nu-i spuneam nimic lui mamaie, fiindcă dacă i-aş fi spus, nu m-ar fi lăsat să plec. Din prea multă iubire şi dorinţă de protecţie, bunicii mei m-ar fi privat de foarte multe experienţe frumoase, de care cu drag şi nostalgie îmi amintesc acum... Ştiam, totuşi, că odată ajuns seara acasă, aveam să primesc papara cuvenită, însă eram dispus, fără nici o ezitare, să plătesc acest preţ, pentru o partidă bună de vânătoare!

Ne-am adunat cu toţii la poarta bisericii, aprigi vânători dornici de aventură: eu, Mircică, Nicu şi Vasile. Ei vorbiseră de cu seară, dar mie nu-mi spuseseră nimic; însă îmi erau dragi surprizele, mai ales cele de felul acesteia. N-aveam ce planuri să ne facem, aşa că am apucat-o pe drumul bisericii şi, înotând de zor prin zăpadă, am mers pe lângă cimitir până la drumul tractoarelor. Acolo, Mircea ne-a făcut semn să-l aşteptăm şi a plecat, prin grădină, acasă. S-a reîntors după vreo zece minute cu patru ciomege şi cu Kunta de laţ. Kunta era câinele lui lup, cel mai bun prieten al nostru din lumea animalelor. Ne ştia bine pe toţi, căci de mic avusese parte de mângâierile şi joaca noastră. Uneori, însă, nu era tocmai bine să te pui cu el, căci uita şi de prietenie şi de tot şi se repezea să muşte – şi era foarte bun la asta, mai ales cu străinii.

Înarmaţi cu ciomege solide şi apăraţi de Kunta, am pornit voiniceşte pe drumul de lângă canal, spre linie. Cinci mogâldeţe – patru mari, în două picioare, şi una mai mică, în patru – înotând de zor prin zăpada ce ne trecea dincolo de genunchi. Şi ca şi când n-ar fi fost de ajuns, ne repezeam care cum putea spre crestele celor mai înalţi nămeţi iviţi în calea noastră. Ne aruncam direct în ei şi-i înfruntam ca pe nişte uriaşi adormiţi, decişi să-i răpunem odată pentru totdeauna. Râdeam, urlam, ţipam, strigam, cu toţii numai suflet şi viaţă, miraţi la culme că zgomotele noastre puternice se pierdeau atât de rapid în mare uriaşă de zăpadă din jur.

Curând, ne-am trezit în mijlocul oceanului alb, la jumătatea drumului dintre sat şi calea ferată. Ca la o comandă ne-am oprit cu toţii şi-am privit în urmă, spre locul de unde plecasem. Ne părea aşa departe şi ne simţeam atât de pierduţi în acea pustietate...

Însă o nouă repriză de pocnituri veni deodată dinspre pădure, dându-ne noi aripi şi energie! Acolo se aflau vânătorii, iar noi mergeam la vânătoare! Kunta a ciulit urechile şi a pornit primul mai departe, înainte, luptându-se mai abitir ca noi cu nămeţii pufoşi. L-am urmat în tăcere, trăgând după noi picioarele care deveneau din ce în ce mai grele...

Când am ajuns la canalul de lângă linie eram frânţi. Ca nişte păpuşi dezarticulate ne mişcam, obosiţi şi transpiraţi.

„Mi-e o sete de mor!“ – a exclamat Vasile, dându-şi fesul jos din cap. Era leoarcă de sudoare şi din păr îi ieşeau aburi diafani... S-a lăsat în genunchi lângă un nămete, a dat deoparte cu dosul palmei stratul de nea de deasupra şi şi-a umplut apoi pumnii cu zăpada curata de dedesubt. A băgat-o pe toată în gură şi-a început să mestece de zor, să o topească mai repede.

Ne-am potolit cu toţii setea astfel, închipuindu-ne că mâncăm cea mai bună îngheţată din lume, dulce ca mierea şi înmiresmată ca trandafirii primăvara. Iar când frigul a început să ne cuprindă capetele transpirate, ne-am pus iar căciulile ude în cap, cutremurându-ne un pic de răceala lor. Dar era minunat, eram liberi, eram copii, eram cei mai buni prieteni şi aveam în faţa noastră o viaţă întreagă de descoperit!

Însă noi plecasem la vânătoare! Şi la fel şi Kunta! Parcă ştiind unde mergem, stătea cu ochii-n patru şi urechile ciulite, atent la cel mai mic sunet. Brusc, l-am văzut încordându-se şi luând o poziţie de atac, cu corpul întins înainte, gata să pornească, ca din puşcă, spre ceva ce descoperise el în marea albă de zăpadă din jur.

Le-am făcut semn tuturor să facă linişte şi toată atenţia noastră s-a îndreptat spre câine şi spre direcţia în care el privea. Vasile fu cel care zări primul mogâldeaţa chircită între nămeţi.

„Uite – şopti el –, e acolo, un iepure! Se ascunde de noi!“

Privind cu atenţie în direcţia indicată de degetul lui, am zărit şi noi vânatul. I se zăreau urechile şi o parte din cap, la mai bine de 150 de metri depărtare.

Kunta, obişnuit cu vânătoarea de iepuri din iernile trecute, îşi făcuse deja o tactică pentru fiecare situaţie în parte. A fost suficientă şoapta lui Mircea: „Şo pe el, Kunta!“, pentru a porni în urmărirea iepurelui. Deşi nu era deloc uşor de mers pe zăpada proaspăt căzută, câinele reuşea, nu ştiu cum, chiar să alerge pe ea, şi deloc încet, ci cu o viteză uimitoare. Nu s-a repezit direct spre iepure, ci a apucat-o în lateral, spre stânga, făcând un ocol care avea să-l ducă cât mai aproape de animalul sălbatic, fără ca acesta să-l simtă.

Urmărindu-l pe Kunta, stăteam toţi cu sufletul la gură, în aşteptarea deznodământului vânătorii. Părea că peste întreaga natură se lăsase o linişte nepământeană, adâncă şi seacă. Vântul nu bătea deloc şi totul părea încremenit într-o nemişcare de tablou. Numai Kunta, în fuga lui controlată spre ţintă, demonstra că lumea mai este încă vie.

Deodată, pe când câinele mai avea mai puţin de 50 de metri până la el, iepurele simţi pericolul. Se ridică preţ de câteva clipe pe labele din spate şi privi repede în jurul lui. Observă vânătorul. Şi o zbughi ca din puşcă în direcţia opusă. Abia atunci am apucat cu toţii să vedem cât era de mare!

„Îl prinde! Îl prinde! – exclamă Mircea plin de încredere, spărgând tăcerea şi nemişcarea noastră. „E prea gras şi îl prinde Kunta al meu, o să vedeţi!“

Cu sufletul la gură am urmărit cu toţii cursa aceea nebunească a iepurelui, care fugea să-şi salveze viaţa, şi a câinelui, care alerga să-şi îndeplinească menirea. Învăţam, iată, încă de pe atunci, că în natură funcţionează, întotdeauna, legea echilibrului: unul mănâncă pentru a supravieţui, altul este mâncat şi nu supravieţuieşte.

Alergând în zigzag, când încoace, când încolo, iepurele făcea salturi mari prin zăpada afânată, mărind, la început, distanţa dintre el şi urmăritor. Dar cu cât treceau minutele, cu atât obosea vizibil şi Kunta se apropia mai mult de el. La un moment dat, în fuga s-a disperată, s-a întors către locul unde ne aflam noi. Ca la o comandă, am început toţi patru să hăuim şi să fluierăm, derutându-l şi încetinindu-l şi mai mult.

Înnebunit de spaimă, în cele din urmă, după mai bine de zece minute de cursă nebună, iepurele a cedat. Kunta l-a prins în momentul în care încerca, disperat, o nouă schimbare de direcţie, pe care n-a mai reuşit-o, din cauza muşchilor obosiţi de atâta efort.

„Haideţi repede, să nu-l mănânce!“ – a exclamat Nicu.

„Stai fără grijă – l-a liniştit Mircea –, Kunta ştie bine ce are de făcut. L-am dresat cum trebuie!“

Şi, într-adevăr, după ce i-a sucit gâtul, câinele a luat iepurele în fălcile-i puternice şi l-a adus, târându-l prin zăpadă, la noi. Ştia, evident, că îşi va primi şi el porţia, din plin...

„Bravo, Kunta! Bravo, băiatu’!“ – l-a felicitat Mircea, frecându-l cu o mână pe cap şi cu cealaltă luându-i iepurele din gură.

A ridicat trofeul vânătoresc în sus cu ambele mâini şi ne-a permis să-l admirăm în toată splendoarea sa. Era un iepure mare şi gras, cu siguranţă unul care izbutise să scape de nenumărate ori din colţii câinilor, însă nu şi din cei ai lui Kunta!

„Ia uitaţi-vă cât e de frumos! Îl facem acasă sau aici?“ – a întrebat Mircea.

Uitasem cu totul de vânătorii din pădure şi de faptul că ne propusesem să ajungem la ei, să tragem şi noi cu puştile. Ne transformasem chiar noi în vânători şi demonstram că nu de puşcă aveam nevoie pentru a fi vânători. Era suficient, iată, un câine bun şi un câmp deschis!

„Aici! Aici!“ – am ales cu toţii locul festinului.

Cel mai mare dintre noi era Mircea, care avea aproape nouă ani şi, evident, o groază de experienţă în plus. Mai mult decât atât, avea întotdeauna la el tot ce trebuia pentru o expediţie. Inclusiv un cuţit de vânătoare extraordinar de frumos, făcut de tatăl său la Griviţa Roşie, cu prăsele albastre şi roşii, ascuţit ca briciul şi cu lama ca oglinda! L-a scos din cizma dreaptă, cu tot cu teaca din piele în care îl purta. Îmi plăcea foarte mult acel cuţit şi de mult aş fi vrut să mi-l dea mie, dar nu reuşisem niciodată să-l determin pe Mircea să renunţe la el.

Vasile, mai îndemânatic decât noi, ceilalţi, a prins iepurele de blana de pe ceafă şi, luând cuţitul din mâna lui Mircea, s-a apucat, fără multe vorbe, să-l jupoaie.Imediat cum l-a crestat şi a tras un pic de blană, din animal au ieşit aburi şi a început să curgă sânge. Era cald încă. Nici eu şi nici Nicu nu aveam puterea de a rezista „carnagiului“. Chiar dacă eram crescuţi la ţară, unde sacrificarea animalelor este ceva normal, eram totuşi prea mici pentru ca ochii noştri să vadă aşa ceva... Vasile, însă, sacrifica de mic iepuri în curtea lui şi pentru el era ceva natural să facă asta.

„Noi mergem să adunăm vreascuri“ – am spus, cu jumătate de glas, întorcându-mi ochii de la sinistra privelişte.

„Bine – a aprobat Mircea. Până veniţi voi, noi îl pregătim pentru... friptane!“ S-a lins pe bot ostentativ, anticipând festinul care avea să urmeze.

Am coborât, împreună cu Nicu, pe marginea canalului de irigaţii, unde o mulţime de arbuşti, care mai mari, care mai piperniciţi, desfrunziţi şi acoperiţi de zăpadă, ne aşteptau să ne ofere ofranda lor. Nu ne-a fost deloc greu să descoperim, scurmând cu vârful bocancului prin zăpadă, vreascuri de toate mărimile. Ce-i drept, multe erau ude, însă focul intens al ciulinilor avea să le usuce şi să le transforme în tăciunii aprinşi necesari să frigem iepurele. Am adunat un braţ întreg şi m-am dus să-l duc la Mircea. El şi Vasile încă nu terminaseră de jupuit iepurele, aşa că m-am reîntors la vreascuri.

Spre surprinderea mea, Nicu nu mai era acolo! L-am căutat din priviri, curios, bănuind că s-a ascuns de mine, îngropându-se sub zăpadă, dornic de farse. Am intrat în jocul lui şi m-am furişat, tiptil-tiptil, pe marginea canalului, încercând să zăresc mormanul de zăpadă sub care se afla.

Deodată, m-am auzit strigat: „Cătăline!“ Era glasul lui Nicu, dar venea de undeva de departe, nu din canal. „Cătăline, aici!“ M-am uitat mirat în jur, dar tot nu l-am dibuit pe prietenul meu. „Aici, băi, aici sus!“ Dincolo de creasta malului, în stânga, capătul unui lemn se zbenguia de zor, când într-o parte, când în alta, ca să-mi atragă atenţia.

M-am îndreptat imediat spre puntea formată din două traverse de cale ferată puse de-a curmezişul canalului, nerăbdător să ajung pe partea cealaltă. Evident că, în graba mea, n-am mai ţinut cont că erau alunecoase şi... evident că am făcut cunoştinţă cu apa puţin adâncă, dar rece ca gheaţa, de pe fundul canalului. M-am cutremurat şi am ţipat, dar m-au trezit la realitate hohotele de râs ale lui Nicu, de pe malul celălalt al canalului. Starea lui hazlie m-a cuprins şi pe mine şi, râzând de pozna făcută, ud în fund şi pe picioare, am urcat, cu chiu cu vai malul canalului şi am ajuns la linie.

Linia! Ce era linia pentru noi, pe-atunci? Un orizont îndepărtat, pe care, când îl atingeam, ne transformam în cuceritorii cutezători despre care auzisem la grădiniţă. În fapt, o simplă cale ferată, însă dincolo de ea începea – aşa aveam noi impresia – tărâmul sălbatic al libertăţii.

............................................................................................

Iepurele sfârâia pe proţapul improvizat şi mirosul de carne friptă ne făcea burţile să ghiorăie a foame. Picături de grăsime curgeau în tăciunii aprinşi, sfârâind plăcut şi răspândind izuri cărora cu greu le puteam face faţă. Kunta, cel puţin, se tot învârtea înjurul proţapului, înnebunit de poftă. Mircea era nevoit să facă uz de cele mai autoritare comenzi ale sale, pentru a putea să-l ţină la distanţă.

Aşa că, în momentul în care carnea s-a rumenit şi a căpătat consistenţa aceea de friptură fragedă, ne curgeau balele ca lui Jerry în faţa caşcavalului.

Eu am căpătat de la Mircea, care avea cuţitul şi făcea împărţeala, o bucată din pulpa din spate. Frigea tare şi am apucat-o de os cu mănuşa în mână. Dar în pofida acestui lucru, nu am rezistat să nu-mi înfig dinţii, pofticios, în carnea de o frăgezime inimaginabilă. Era atât de bună şi de gustoasă, iar pofta mea era atât de mare, că şi acum, când îmi aduc aminte, îmi vine apă-n gură!

Mâncam cu toţii ca nişte apucaţi, de parcă atunci scăpasem din lagărul de concentrare despre care ne povestea tataie.

„Ar fi bună nişte sare...“ – a mormăit Nicu, cu gura plină.

„E bun şi-aşa...“ – a răspuns Vasile.

Şi, într-adevăr, acela a fost cel mai bun iepure fript pe care l-am mâncat în viaţa mea! Şi cred că toţi prietenii mei sunt de aceeaşi părere, chiar şi-acum, după atâţia zeci de ani! Şi dacă am putea să-l întrebăm şi pe Kunta, ne-ar răspunde, de acolo, din ceruri, că a meritat toată fuga lui după acel iepure – şi-a primit din plin partea de oase cu carne pe ele!

Mircea, Nicu, Vasile, Kunta şi iepurele fac parte din viaţa mea şi le mulţumesc tuturor că mi-au oferit astfel de amintiri deosebite! Undeva, acolo, sus, cineva ţine cont de tot şi toate câte sunt şi se petrec pe lume...

(Extras din cartea „Amintiri dintr-o copilărie“, disponibilă

în curând pe site-ul http://profesordefericire.tripod.com)

sâmbătă, 5 ianuarie 2008

De ce?

de Constantin D. Pavel

Mi s-au pus nenumărate întrebări legate de o mulţime de subiecte privind dezvoltarea personală, majoritatea având ca leit-motiv Spiritul de Învingător. Voi enumera mai întâi întrebările, după care voi trece la răspunsuri, apoi voi concluziona cu o încheiere care oglindeşte punctul meu de vedere. Vă anunţ de pe acum că răspunsurile sunt universal valabile pentru toate întrebările – iar întrebările pot fi reduse, practic, la una singură: De ce?

De ce unii reuşesc în viaţă, iar alţii au parte numai de eşecuri? De ce unele căsnicii sunt un adevărat Rai, iar altele sunt Iadul pe pământ? De ce unii copii sunt sârguincioşi şi învaţă la şcoală, iar alţii abia reuşesc să treacă clasa? De ce colegul de bancă din liceu a ajuns atât de bine, iar tu te chinuieşti de la o lună la alta şi nu mai ştii cum să scapi de necazuri? De ce fraţii şi surorile unora le sar în ajutor la cel mai mic semn, iar tu te vezi cu ai tăi cel mult de două ori pe an? De ce şeful îl apreciază pe colegul tău de birou, iar pe tine te critică mai mereu? De ce unii au o sănătate de fier, iar alţii îşi petrec zilele numai pe la uşile doctorilor? De ce unii primesc de la părinţi tot sprijinul de care au nevoie ca să pornească în viaţă, iar tu ai fost nevoit să pleci de la lingură? De ce unii conduc numai maşini scumpe şi, în plus, le mai şi schimbă o dată pe an, iar alţii compostează zilnic bilete de tramvai?...

Pentru că... vor! Pentru că... acţionează! Pentru că... planifică! Pentru că... iubesc sincer! Pentru că... îşi asumă responsabilitatea tuturor acţiunilor lor! Pentru că... ştiu ce vor de la viaţă! Pentru că... sunt cumpătaţi! Pentru că... se educă neîncetat! Pentru că... se bucură de viaţă aşa cum este ea! Pentru că... iartă! Pentru că... râd mai mult! Pentru că... sunt perseverenţi! Pentru că... nu urăsc! Pentru că... sunt încrezători în oameni şi în ei înşişi! Pentru că... au răbdare! Pentru că... sunt organizaţi! Pentru că... ştiu să ceară! Pentru că... îi ajută pe alţii! Pentru că... vor să învingă!

Cu toţii avem două mâini, două picioare, doi ochi, două urechi, un nas, o gură şi un creier. Ce ne diferenţiază? Mâinile? Picioarele? Ochii? Urechile? Nasul? Gura? Nimic din toate acestea. Atunci, să fie creierul? El să fie organul care face diferenţa între Învingători şi perdanţi? Da! Căci creierul este „unitatea noastră centrală”, care primeşte, procesează şi transmite toate informaţiile care există în jurul nostru! El, creierul, suntem Noi!

Şi dacă este atât de important, dacă el este cel care influenţează decisiv ceea ce suntem, de ce unii îl folosesc la adevăratul său potenţial, iar alţii nu? Pentru că... aşa au fost învăţaţi! Primii de un anumit tip de profesori, ceilalţi de un alt tip de profesori. Profesori buni şi profesori slabi. Învăţăcei buni şi învăţăcei slabi. Învingători şi perdanţi!

Specialiştii au ajuns, în ultimele decenii, la o concluzie de-a dreptul bulversantă: capacitatea creierului uman de a acumula informaţii este... nelimitată! Limitată este, în schimb, capacitatea lui de a prelucra aceste informaţii. Din fericire, însă, se ştie încă din străvechime că această din urmă capacitate poate fi... antrenată, ca şi când ar fi un muşchi.

Concluzia? Cei care au Învins în viaţă au aflat metoda de a-şi antrena propriul creier. Ei şi-au îmbunătăţit capacitatea de prelucrare a informaţiilor din mediul exterior, ceea ce a dus la o vizualizare mai bună a multitudinii de oportunităţi din jurul lor, după care au trecut, pur şi simplu, la acţiune. Iar de la acţiune la rezultate e mai puţin de-un pas!

Mulţi oameni îşi pun întrebările enumerate în acest articol. Puţini au curajul să caute răspunsul. Cei mai mulţi se rezumă la identificarea unor... motive prin intermediul cărora să-şi justifice insuccesele. Motivele nu sunt niciodată răspunsuri! Iar o viaţă de Învingător se construieşte nu pe motive, ci pe răspunsuri certe. O viaţă de Învingător se clădeşte cu trudă, cu răbdare, cu speranţă şi, nu în ultimul rând, cu credinţă! Toate, coordonate de... creier!

Toţi suntem la fel, toţi avem şanse egale! De ce unii reuşesc şi alţii eşuează? Pentru că... primii învaţă de la Învingători, iar ceilalţi de la învinşi. Pentru că... primii vor, iar ceilalţi doar se amăgesc că vor... Pentru că... primii plătesc preţul succesului, iar alţii se caută de mărunţiş...

CITESTE O CARTE PE LUNA, ASCULTA UN CD PE ZI - SI VEI PUTEA APOI SA FII!

DEZVOLTARE PERSONALA LA SUPERLATIV
http://www.pavcon.ro