de Constantin D. Pavel
„O mare putere aduce cu sine o mare responsabilitate.“ Aceasta este fraza cu care se încheie unul dintre cele mai bune filme science-fiction ale tuturor timpurilor, „Omul Păianjen“. După ce am revăzut acest film a nu ştiu câta oară, când s-a terminat am închis televizorul şi am pus capul pe pernă, să mă culc. Însă somnul a refuzat cu obstinaţie să vină! Pur şi simplu, fraza din final mi se tot învârtea în minte, iar şi iar şi iar, devenind de-a dreptul dureroasă. La început m-am împotrivit, fiindcă luasem decizia să mă culc, dar, constatând că e mai puternică decât mine, i-am dat în cele din urmă întâietate şi am lăsat-o să mă stăpânească. Gândurile au început să mi se învălmăşească în minte fără să pot urmări vreun fir logic, imagini diverse au pornit să mi se perinde pe ecranul minţii, aparent fără nici o legătură una cu alta, ba chiar s-au făcut „auzite“ în amintire şi sunete – şi totul părea a fi un amalgam nefiresc născut din creaţia unei minţi prea obosite. Numai că fraza cu pricina trona peste toate şi scotea un sunet strident, repetitiv, aidoma sirenei de la ambulanţă. „O mare putere aduce cu sine o mare responsabilitate.“ Şi-atunci, imaginile, gândurile, cuvintele, vorbele, sunetele, chipurile oamenilor, pozele naturii înconjurătoare, toate acestea au prins a se aşeza la locul lor, ca piesele unui puzzle uriaş, oferindu-mi, încetul cu încetul, imaginea finală a unui tablou impresionant! M-am cutremurat! Era chiar viaţa mea, era ceea ce făceam, era ceea ce decisesem să devin, să fiu! Alesesem să mă re-creez pe mine însumi drept un învingător în Viaţă, iar drumul acela îmi adusese şi Putere. Ceea ce însemna că aveam şi Responsabilitatea acestei Puteri! Şi iar m-am cutremurat! Am realizat că în câţiva ani, în urma hotărârilor şi a acţiunilor mele, mă transformasem, puţin câte puţin, în „Profesor de... Fericire“ şi că mulţi oameni nu mă mai identificau după numele meu real, ci îmi spuneau, simplu, „Profesor de... Fericire“. Aceşti oameni extraordinari investiseră credinţa lor în mine, îmi mulţumiseră deseori pentru ceea ce le oferisem şi le arătasem, apreciaseră sfaturile colaboratorilor revistei şi îşi puseseră, uneori, chiar soarta în mâinile noastre. Şi atunci am realizat că Puterea care-mi schimbase întreaga viaţă nu era de fapt a mea, ci a lor, a tuturor oamenilor care mă vedeau ca pe un „Profesor de... Fericire“ şi aveau încredere în sfaturile mele. Şi că ei îmi dăduseră această Putere pentru ca eu, prin Responsabilitate, să le-o întorc înzecită, pentru ca şi ei să devină, la rândul lor, Puternici! Am văzut, atunci, foarte clar, pe ecranul minţii, tot ce am de făcut, tot ce am de atins, toate lucrurile pentru care merită să lupt pentru a putea să le dăruiesc mai departe.
Şi m-am simţit dintr-o dată atât de liniştit, de împăcat cu mine şi cu Viaţa, încât m-am dat jos din pat şi am decis să-ţi scriu Ţie, celui care mi-ai dat Puterea. Şi-ţi scriu ca să-ţi spun, încă o dată, din adâncul inimii, MULŢUMESC pentru că mi-ai dăruit şansa de a mă re-clădi iar şi iar pentru a ajunge un om Responsabil.
Am descoperit şi ingredientele de care avem nevoie pentru a ajunge Puternici şi Responsabili: Sensibilitate, pentru a nu rămâne indiferenţi la frumuseţile Vieţii, Solidaritate, pentru a nu rămâne indiferenţi la suferinţele semenilor noştri, Smerenie, ca să ne dăm seama cine şi ce suntem de fapt, Curaj, pentru a învinge frica şi a realiza ceea ce ne dorim cu adevărat, Bunătate, ca să nu întoarcem spatele celui care ne cere ajutor, Linişte interioară, pentru ca somnul să ne fie plin de pace, Bucurie, pentru a putea aduce zâmbete pe chipul celorlalţi, Credinţă, pentru a avea în ce ne sprijini, Respect de sine, pentru a ne preţui calităţile şi a privi cu plăcere în interiorul nostru, Sinceritate, pentru a putea trăi mai bine cu noi înşine, Prietenie, pentru a putea aprecia fiecare prieten ca pe o comoară nepreţuită, Fericire, pentru a înţelege viaţa şi a o dărui şi altora, Speranţă, ca să putem avea mereu suflete aidoma copiilor, Înţelepciune, ca să înţelegem că numai Binele există şi că restul e doar o iluzie, Dorinţe, care să ne hrănească trupul, făcând plăcere spiritului, Vise, pentru a da sufletului hrana zilnică şi, evident, Iubire, ca să descoperim că purtăm mereu în noi un soare, că putem atinge stelele când dorim, că îi putem face confesiuni Lunii când simţim nevoia, că viaţa e frumoasă chiar şi atunci când mergem, pur şi simplu, pe stradă, că doar iubind poţi avea de unde să dăruieşti iubire, că Viaţa întreagă ne este scenă pentru povestea noastră minunată, pe care o scriem şi o jucăm în fiecare zi!
Putere şi Responsabilitate. Amândouă sunt împreună. Unde vine una, vine şi cealaltă. Însă doar noi alegem care-i prima căreia ne dedicăm!...
Cu dragoste, al vostru, întotdeauna,
Constantin D. Pavel,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu