Gândul Zilei 1086 - Joi 22 decembrie 2022:

 ”În primul volum de memorii – 'Amintiri dintr-o copilărie' – povestesc la un moment dat despre Puțul lui Chircă. Era o fântână săpată de un sătean în plin câmp, departe de așezarea în care locuiam; fiindcă el își avea originea într-un alt sat, aflat la mai bine de 10 kilometri de Tărtășești (distanţă calculată în linie dreaptă, peste câmp și prin pădure), iar verile era nevoit să bată adesea acest drum și să se confrunte cu setea generată de arșiță, a decis la un moment dat să facă fântâna, undeva la jumătatea drumului dintre cele două localităţi. Pe atunci, adică pe la începutul secolului trecut, uneltele folosite la săparea unei fântâni erau târnăcopul, cazmaua, lopata şi căldarea de lemn, iar materia primă, doar piatra și lutul din sol. Chircă nu era un suiulgiu, ci un amator în construirea de puțuri, dar unul foarte însetat și doritor de a lăsa ceva folositor consătenilor lui și drumeților de tot felul care aveau să ajungă pe-acolo. Și vreme de o vară a muncit din greu, aproape zi de zi, a săpat o groapă cu un diametru de vreo doi metri și jumătate, până a dat de apă, la o adâncime de vreo șapte-opt metri; a cărat piatră grea de râu până în câmp și a căptușit cu ea pereții gropii, a ridicat ghizdul până la înălțimea pieptului unui adult, a sleit și curățat fântâna până a izvorât doar apă curată, a pus cumpănă mare, cu fier greu de plug în coadă și căldare de lemn, ghintuită, legată de lanț, și la final a atârnat de un lănțug o cană de tablă cositorită de țiganii spoitori, pe care a atârnat-o de marginea fântânii. Evident, nu i-a ieșit o operă de artă, căci nu era fântânar; i-a ieșit o chestie grosieră, strâmbă din facere, dar care atrăgea ochiul de departe, în câmpul aflat la câțiva kilometri distanță de sat și de pădurea Râioasa. I-a ieșit o urâțenie, o hidoșenie, o lucrare pe care orice suiulgiu de meserie o stuchea când o vedea. Dar asta nu i-a oprit pe săteni să poposească acolo și să bea o cană de apă rece în arșița verii, să-și umple ulcioarele cu apa vie din puț și să-l pomenească pe Chircă, iată, chiar și după un veac de la isprăvirea faptei lui bune. Am apucat și eu Puțul lui Chircă și am băut apă din el în copilărie. Și deși nu îl cunoșteam pe făuritorul lui, mi-am îndreptat gândurile de gratitudine către el, convins fiind că ele au ajuns acolo, sunt, în Ceruri, unde sufletele făuritorilor de lucruri bune merg să se odihnească. Și am învățat atunci o lecție care mi s-a revelat înțelegerii abia mult mai târziu: întotdeauna vor exista 'experți' și 'specialiști' care, din punctul lor de vedere, îți vor critica munca și rezultatele ei, fiindcă nu se înscriu în cele mai înalte standarde ale profesiei lor, însă important este să te uiți câți oameni obișnuiți îşi potolesc setea cu apa vie din fântâna ridicată de tine; fiindcă pe cei însetaţi, aflaţi în arşiţa vieţii, nu-i interesează dacă unghiurile sunt perfecte, dacă piatra ghizdei este ciobită, dacă lanţul este ruginit sau dacă pe căldarea de lemn a crescut muşchi verde şi gros. Pentru ei e important că au găsit apă rece acolo şi au ajuns la ea, nu se uită că-i cana strâmbată ori un pic găurită, ci beau şi trimit un gând de mulţumire celui care le-a facilitat asta. Şi în faţa lui Dumnezeu atârnă mai mult să hrăneşti şi să astâmperi setea celor mulţi, decât să linişteşti egoul câtorva 'experţi' puşi pe critică şi distrugere. Numele lui Chircă a rămas în istoria locului şi multă lume îl ştie, pe când de 'specialiştii' care i-au criticat creaţia aproape nimeni nu-şi mai aduce aminte. Fiindcă omul, în cele din urmă, va preţui mereu binele care i se face, nu felul în care i se face...”