Valoarea voinţei slabe...

de Constantin D. Pavel

Toţi oamenii au voinţă. Ne naştem cu ea şi e puternică la vârsta fragedei pruncii. Nevoile ne sunt satisfăcute la prima manifestare a voinţei. Ne e foame, plângem şi ni se dă să mâncăm. Ne e frig, atragem atenţia şi suntem înveliţi. Facem alte... alea, plângem şi suntem schimbaţi... Vrem ceva, e întotdeauna cineva acolo, gata să ne satisfacă toate nevoile!...

Mai creştem puţintel şi învăţăm să ne manifestăm altfel voinţa... „Cere şi ţi se va da“ funcţionează încă perfect. Vrem, primim, în cel mai curat stil cu putinţă. Ideea e că încă vrem lucruri simple, de bază. Nu ne irosim voinţa pe cererea de lucruri fără necesitate reală.

Crescând, însă, începem să învăţăm. Şi, deodată, în procesul învăţării se produce... împrăştierea voinţei. Începem să cerem mai multe, din ce în ce mai multe, fără a avea cu adevărat nevoie de ele. Părinţii înţelepţi încep, la rândul lor, să ceară ceva în schimbul satisfacerii cererilor noastre, formându-ne corect. Cei mai puţin înţelepţi, însă, se iau după sloganul „bucuria copilului meu, nepreţuită“, fără să-şi dea seama că în spatele fiecărei acţiuni de-a lor se află o lecţie ce produce efecte pe termen lung în viaţa copilului.

La vârsta adolescenţei facem deseori o ultimă tentativă de a visa măreţ şi de a crede în visele noastre. Încă mai avem puterea de a vedea Adevărul şi de a avea încredere în el: anume că nu există vis nerealist dacă ai voinţă!

Totuşi, pe la finalul adolescenţei şi începutul maturităţii se petrece tragedia: ascultăm mai mult pe alţii şi mai puţin pe noi înşine! Voinţa ni se fărâmiţează şi ne aliniem mulţimii care aşteaptă să fie „îndrumată“ pe „drumul cel bun“. Aidoma unei oiţe dintr-o turmă nesfârşită, acceptăm cu resemnare pecetea care ne e pusă de cei care au voinţă: tu eşti aşa ceva şi vei face aşa ceva! Şi ne conformăm, mulţumindu-ne cu nişte firimituri infime din visurile noastre de odinioară. Încetăm să mai cerem, având impresia că cerem în zadar. Voinţa ne e atrofiată, slabă, uşor manipulabilă...

Şi ne trezim la bătrâneţe că privim în jur cu un regret imens. Încercăm să facem un calcul al valorii vieţii noastre şi constatăm cu un sentiment de amărăciune adâncă ceea ce nu am vrut să acceptăm când cei câţiva „visători“ au încercat să ne facă să înţelegem: valoarea vieţii unui om „normal“, într-o societate „normală“, e de numai 800.000 €. În 45 de ani de muncă există 540 de luni; dacă pentru fiecare lună de muncă primim în medie 1500 €, rezultă un produs de 810.000 €. Dacã primim 1500 € pe lună!...

Numai atât valorează o voinţă slabă... Când eu mi-am făcut calculul voinţei, primeam pe undeva pe la... 400 € lunar. Eram un om „normal“, cumva fericit că sunt „normal“, dar valoram, Dumnezeule-mare!, doar cu puţin peste 200.000 €! Întreaga mea viaţă, aflată pe undeva pe la finalul primei treimi, valora doar atât!!! M-am cutremurat şi am căzut serios pe gânduri. Trebuia să fac ceva, altceva!

Dar pentru aceasta a trebuit să-mi reînviez... voinţa!
Şi în numai cinci ani de folosire a propriei voinţe, potrivit tehnicilor prezentate în această carte, am ajuns să-mi cresc valoarea propriei vieţi de peste... 13 ori. În momentul când scriu aceste rânduri, valoarea vieţii mele a depăşit 2.700.000 €! Sper să nu le dau idei răpitorilor, să-i fac să creadă că atâţia bani am! Nu, atât valorez!!!... :)

===============================================
Extras din volumul "Ghid de Viaţă Liberă", de Constantin D. Pavel, carte care va apărea în curând la Editura PAVCON. (detalii pe www.pavcon.ro)