Sursa

de Constantin D. Pavel

Când am început să simt, totul a fost haos. Percepeam în jurul meu ceva, şi atât.
Apoi, ceva-ul s-a transformat într-o cavitate ovală, cu pereţi elastici, plină cu lichid. Iar eu existam în acel lichid. Pur şi simplu, existam.
Într-un anumit moment am început să percep sunete. După aceea, glasuri. Însă din toate numai unul m-a atras, numai unul l-am simţit al meu.
Am crescut. Cavitatea a devenit neîncăpătoare. Am simţit că mă înăbuş. M-am zbătut să ies. Am ieşit.
Aerul mi-a umplut brusc plămânii şi am ţipat la această schimbare. Mi-am auzit atunci propriul glas. Şi m-am speriat. M-am speriat şi am început să plâng. Căci nu mai era lichid în jurul meu, nu mai erau bătăile acelea ritmice, liniştitoare, balsam sufletului meu. Era o altă lume, în care nu eram decât un străin. Mic şi neajutorat.
M-am lăsat în voia mâinilor duioase şi când am auzit iarăşi glasul care până atunci fusese al meu, m-am liniştit.
După un timp, am început să disting siluete. Şi spaţiu. Însă spaţiul meu era imens. Iar eu eram atât de mic.
Am cunoscut prima jucărie. Şi atunci... am vrut să ştiu.
M-am ridicat apoi în şezut şi am privit lucrurile din jur. Erau multe, imense, neînţelese. Şi am vrut să ştiu.
Am pornit, ţinut de mână, să fac primii paşi. Lumea era uriaşă, iar eu atât de mic...
Am început să vorbesc, să înţeleg, să simt. Şi am vrut să ştiu. Primele jucării au devenit neinteresante, căci nu se mişcau asemeni mie. Am vrut să ştiu de ce. Am continuat să întreb: de ce?
Am primit răspunsuri care, pe moment, m-au satisfăcut. Dar am crescut şi mi-am dat seama că nu era tocmai aşa. Şi am vrut să ştiu.
Mi-am făcut primii prieteni. Am învăţat de la fiecare câte ceva. Mi-am dat seama că lumea mea este cea a copiilor, însă era imensă, iar au atât de mic...
Am mers prima zi la şcoală. Şi am început să învăţ. Am aflat, pe moment, răspunsuri la de ce-urile mele. Şi am crezut că aşa este.
Am început să gândesc şi să-mi formez o idee despre lume. Însă era imensă. Iar eu atât de mic... Mi-am zis că trebuie să o cuceresc, să-i aflu secretele. Şi am purces la o cercetare mai amănunţită. Am întrebat, am citit, am văzut, am auzit, am simţit şi am trecut totul prin sita conştiinţei, a gândurilor care nu încetau să mă chinuiască. Lumea trebuia cucerită şi numai gândind puteam cuceri lumea. Am gândit.

* * *

— La sursa 403.3, prima fază încheiată!
— Perfect! Începem exploatarea. Trebuie să producă de zece ori pe cât a consumat!

* * *

M-am îndrăgostit prima oară. Zbucium sufletesc şi gânduri, multe gânduri...
Deziluzie. Alte multe gânduri.
Primele planuri de viitor. Prima schiţă a drumului pe care îl aveam de urmat în viaţă. Şi alte multe gânduri.
Luptă. Reuşite. Iar luptă. Nereuşite. Şi gânduri.
Am aflat că organul cerebral emite biounde. Am aflat şi am uitat, căci trebuia să cuceresc lumea. Şi numai gândind o puteam cuceri.
A apărut Ea.
Gânduri.
Cucerire — Iubire. Gânduri. Fericire — Iubire — Planuri. Gânduri. Viaţă în doi.
Alt drum. Alte gânduri. Dorinţa de a avea lumea. Dorinţa de a şti mai mult, pentru a avea mai mult. Iar acest lucru necesita multe gânduri.
Iubire. Fericire. Un copil. Fericire şi gânduri...

* * *

— Creată o nouă sursă... Derivaţie 403.3. Număr de cod: 403.4. Începem prima fază.
— Foarte bine. Cum a mers faza a doua la 403.3?
— Perfect. Randament 99,96%.
— E-n regulă. Continuaţi.

* * *

Copilul a crescut. A început să întrebe de ce? I-am răspuns cum m-am priceput, căci nu aveam timp. Trebuia să gândesc.
Lumea trebuia cucerită pentru a avea. Iar pentru a o cuceri, era necesar să gândesc. Să-mi forţez creierul să lucreze mai mult.
Al doilea copil. Fericire, apoi gânduri. Creşte. Întreabă: de ce? Îi răspund evaziv. Trebuie să gândesc pentru ei. Nu mai am timp, trebuie să cuceresc lumea.
Timpul fuge. Viaţa fuge. Gândurile-mi fug. Totul fuge, iar eu trebuie să gândesc mai repede. Şi lumea, cea necuprinsă până mai ieri, s-a îngustat. Şi-a mai pierdut din secrete...
Gândesc, muncesc, îmi cresc copiii, asist la prima lor iubire şi vreau lumea pentru ei.
Primul nepot. Primele clipe de linişte. Las munca, privesc lumea şi mi se pare mică. Gândesc molcom.
Ce rost mai are să gândesc? E atât de mică lumea, încât mă strânge. Trebuie să scap din ea. Ajunge cât am gândit. Ajunge!
Nu mai văd. Întuneric...
Nu mai aud. Tăcere...
Nu mai simt...
Nu mai simt...
Moarte.

* * *

— Sursa 403.3 a încetat să mai emită.
— Ce coeficient de productivitate a avut?
— 83%.
— Prea puţin... În condiţiile actuale avem nevoie de mult mai mult. Trebuie creat un număr sporit de surse, e necesar să le găsim probleme interesante, care să le atragă şi mai mult atenţia, să le dezvolte reacţiile, pentru a emite cât mai mult! Înţelegeţi?
— Da. Şi să ştiţi că ne străduim...
— Vreau să văd practic! Practic! Bioenergie!!!

=============================================================
Povestire din volumul "Dualitate", de Constantin D. Pavel, aflat în pregătire la Editura PAVCON. Precomenzi se primesc la comenzi@pavcon.ro sau pe siteul http://www.pavcon.ro