Amintiri de mamă...

de Constantin D. Pavel

Astăzi mi-am internat mama în spital. Grav sau nu, acum nu are importanţă. Întreaga zi am alergat să rezolv o mulţime de lucruri, purtând însă în suflet o senzaţie de durere mocnită, de nelinişte aducătoare de veşti negre. Nu ştiam de unde vor veni aceste veşti, ce vor conţine în ele şi ce vor însemna pentru mine, dar le simţeam... Dureros le simţeam...
Pe seară am trecut iar pe la mama pe la spital, să îi duc apă. Îi făcuseră o serie de analize şi, pentru că primise confirmarea că nu va fi supusă la încă o operaţie pe coloană, era binedispusă. Am ieşit amândoi pe balconul salonului, ne-am aşezat pe scaune şi, sub un tei superb, în susur de fântână arteziană, am depănat amintiri. Şi câte amintiri adună o mamă despre fiul ei, Dumnezeule!.... Am râs mult, mult de tot. Şi am povestit amândoi, cu inimile pline, despre năzbâtiile pe care le făceam împreună cu fratele meu când eram copii, despre visele pe care le aveam în adolescenţă, despre bunicii mei, despre atâtea şi atâtea lucruri minunate pe care, o parte, le uitasem de mult. Dar câte amintiri adună o mamă despre fiul ei, numai Dumnezeu ştie!...
M-am simţit extraordinar de bine alături de mama mea, am simţit atâta iubire pentru ea, stând acolo, pe balconul unui salon de spital, cum de mult, de foarte mult timp nu am mai simţit! Mi-am umplut, pur şi simplu, sufletul cu fiinţa mamei mele! Şi mi-am dat seama, încă o dată, că nu există pe lume iubire mai puternică decât cea a unei mame pentru fiul ei!
Am plecat de acolo cu senzaţia că plutesc de fericire... A fost, poate, cea mai intensă oră de împlinire pe care am petrecut-o împreună cu mama mea! Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta, cu toată fiinţa mea!
Când m-am urcat în maşină şi am pornit motorul, purtam încă în mine fiorul acela dulce al iubirii curate, pe care mama mi-l făcuse cadou cu atâta dărnicie. Aşa că tânărul care a trecut într-o fugă nebună pe lângă maşina mea a fost ca o piatră aruncată pe luciul liniştit al unei ape! M-a scos din starea aceea de beatitudine şi m-a readus cu picioarele pe pământ. Am ieşit repede din parcare şi l-am urmărit, fiindcă purtarea lui nu mi s-a părut deloc civilizată. Ne găseam în curtea unui spital, nu pe maidan! Ba chiar am deschis geamul, să-i zic vreo două când aveam să-l ajung din urmă...
A luat-o însă pe scurtătură, aşa că l-am pierdut din vedere mai bine de un minut. Când am ajuns în faţa corpului de clădire unde se afla secţia de pediatrie, l-am zărit din nou... Se afla în genunchi, plângând în hohote, lângă o tânără care se târa pe asfaltul aleii, ţipând şi sfâşiindu-şi hainele de pe ea! Şi singurele cuvinte care au răzbătut printre ţipetele de durere ale tinerei mame au fost: "Băieţelul meu!!! Băieţelul meu!!!..."
Răscolit profund, am apăsat pedala de acceleraţie şi am părăsit repede curtea spitalului... Acestea erau veştile negre pe care le simţisem toată ziua... Şi-atunci am conştientizat că tânăra mamă şi tânărul tătic pierduseră, în această seară, sursa celor mai valoroase amintiri din viaţa unui om...