Ce se poate face?...

de Constantin D. Pavel

Zilele trecute am ajuns din nou la un oficiu poştal... (Oricât aş încerca să scap de această instituţie, se pare că nu voi reuşi curând. S-a transformat într-o sursă reală de inspiraţie sau... poate m-am transformat eu într-un masochist?!...) Aveam de trimis colete cu cărţi unor prieteni din ţară, iar fiinţa de dincolo de ghişeu (de care m-am mai "lovit" de câteva ori) nu s-a dezminţit nici de această dată. Pentru că erau mai multe colete, mi s-a cerut să fac un borderou de trimiteri poştale. Am procedat precum mi se ceruse, iar calculul valorii rambursului l-am făcut rotunjind la sutime, astfel că, pentru primul colet din borderou, aveam de plătit o taxă de 1,13 lei. Fiinţa a făcut şi ea calculul şi, uitându-se urât la ecranul calculatorului, a strigat:
— Trebuie să refaceţi borderou', domnu'! E greşit!
— Cum e greşit?! zic eu.
— Păi, mie programu' îmi dă 1,1 lei, iar dumneavoastră vă dă 1,13 lei.
— Pentru că am rotunjit la sutime, nu la zecimală...
— Nu ştiu la ce-aţi rotunjit, da' io nu le iau aşa... Programu' meu nu merge aşa!
M-am abţinut, am respirat adânc, am numărat până la cinci în gând şi am tras aceeaşi concluzie ca şi dăţile trecute: fiinţa nu ştia să facă nici măcar un calcul simplu şi se baza pe "program". Am încercat să-i dau soluţia:
— Tăiem sutimile şi rămân valorile corecte...
— Nu tăiaţi nimic! Îl refaceţi!! a strigat ea la mine. (Chiar a strigat!!!)
M-am întors către colega fiinţei, care părea mai destupată un pic:
— Vreţi, vă rog, să vă uitaţi dumneavoastră la borderou? E corect făcut, aşa că n-are nici un rost să îl refacem... Valoarea finală va fi aceeaşi atât în calculator, cât şi pe borderou.
— Eu nu mă bag! a mormăit colega, îngropându-şi şi mai mult capul în hârtiile din faţa ei.
Ca să n-o mai lungesc, până la urmă am refăcut borderoul, ca să scap mai repede de acolo!... Dar fiecare nume pe care fiinţa îl introducea în calculator a trebuie să-l aud strigat în gura mare de cel puţin două ori, adresa repetată orbeşte şi, ceea ce m-a exasperat cel mai tare, butoanele tastaturii încă erau prea amestecate pentru puterea ei de concentrare şi înţelegere!...
Când am urcat în maşină, după ce am terminat, m-am lăsat pe spate, am închis ochii şi m-am gândit de ce se întâmplă ce se întâmplă la poşta română şi de ce dau peste astfel de "lucrători" din ce în ce mai des? Răspunsul mi l-a oferit un prieten, mai demult, dar abia acum l-am conştientizat cu adevărat: "Dacă ar fi fost altfel de oameni, n-ar fi lucrat la poştă!"... Să fie salariile mici de vină? Să fie lipsa de şcolarizare preghişeu? Să fie lipsa de traininguri specializate? Să fie partenerul de viaţă de vină? Să fie prostia de vină?...
Înclin să cred că prostia e de vină... Ştiu că doare, ştiu că nu e frumos să pun etichete pe pachete fără să mă uit în interior, însă, n-o afirm numai eu... în ultimii ani, în România proştii s-au înmulţit peste măsură!
Înainte vreme, oameni ca fiinţa din spatele ghişeului de la poştă n-ar fi ajuns niciodată acolo! Dar fiindcă majoritatea celor cât de cât dezgheţaţi la minte au părăsit ţara, preferând "să se descurce" pe "afară", multe locuri de muncă au rămas neacoperite, ceea ce i-a determinat pe angajatorii-mamuţi să accepte chiar orice! Societatea românească este atât de bolnavă încât indivizi care au nevoie de şcoli ajutătoare au ajuns funcţionari publici sau lucrători cu publicul. Şi frustrarea cea mare vine când un astfel de individ încearcă şi reuşeşte să facă regulile!
Ce se poate face în atare situaţie?
Eu, de felul meu, sunt un optimist, însă şi optimismul are o linie de jos... dincolo de care începe pesimismul. Ei bine (sau ei rău, mai curând!), se pare că dacă ne-au trebuit 20 de ani să coborâm atât de jos, ne vor fi necesari 40 să ajungem unde eram acum 20! Iar pericolul cel mai mare e că nimeni nu se mai preocupă, la nivel de stat şi de organisme cetăţeneşti, să facă educaţie-de-bază, nimeni nu mai dă doi bani pe o astfel de educaţie! Cei şapte ani de-acasă au rămas doar doi...
Ce se poate face în această situaţie?
Acum, la această oră târzie din noapte, când scriu aceste rânduri, înclin să cred că mai nimic...