Vremea mea de rezonat...

de Constantin D. Pavel

Pe lungul drum al zilei de azi, dragă cititorule, simt nevoia unor momente de împăcare interioară şi de regăsire a direcţiei în care mă îndrept. Numesc asta „vremea mea de rezonat“; mai în glumă, mai în serios, Florina îi spune, referindu-se, bineînţeles, doar la mine, „re-sonat“! Râdem, fiindcă ştiu că... „are“ dreptate... Şi ne iubim şi prin asta...

Oricum, „vremea mea de rezonat“ se poate petrece oriunde şi oricând. Rezonez în tramvai sau autobuz, rezonez când merg pe stradă, rezonez la volanul maşinii, rezonez în faţa calculatorului, rezonez când mă aflu la orizontală, aşteptând să mă ia somnul, rezonez când simt nevoia să-mi reîncarc bateriile. A rezona, în accepţiunea mea, este sinonim cu „a simţi pe deplin“.

Sunt momente, de-a lungul zilei, în care suntem atât de concentraţi asupra a ceea ce avem de făcut şi avem, în acele clipe, impresia că timpul lucrează împotriva noastră, încât tensiunea în care muncim devine extrem de obositoare, uneori chiar de nesuportat. Atunci avem nevoie – simţim nevoia! – de relaxare! Dar cum să te relaxezi când termenul de predare a lucrării este... ieri, când facturile sunt neplătite, când creditorii bat la uşă... şi tot aşa? Cum să te relaxezi când „viaţa nu te slăbeşte deloc“? Oh, am auzit expresia de mai sus de atâtea ori încât stau şi mă gândesc dacă nu cumva oamenii sunt traşi la indigo?

„Viaţa nu mă lasă...“ „Viaţa nu mă slăbeşte nici o clipă...“ Ştii cine sunt cei ce spun aşa ceva? Perdanţii! Rataţii! Indivizii care lasă „viaţa“ să-i conducă unde vrea ea, în loc să-şi conducă ei viaţa unde vor! Aceşti oameni se autocondamnă la o existenţă de-a dreptul morbidă, de bou care se bagă singur cu capul sub jugul greu al vieţii.

Vestea proastă este că şi eu am dat vina pe... viaţă, până la 31 de ani. Da, am fost un... loser! Iar vestea bună este că acum nu mai sunt! Cum a fost posibil aşa ceva? Printr-o simplă schimbare de optică...

Dar, să revenim la „vremea de rezonat“... Cum fac eu când simt că „nu mai pot“, că „nu mai rezist“, că am „nervii întinşi la maximum“? Mă opresc şi privesc în jur! Deschid larg ochii şi urechile, văd ce se petrece lângă mine şi mă concentrez să aud, să înţeleg şi să simt toate sunetele, imaginile şi mirosurile care mă înconjoară. E suficient să-mi fixez privirea pe ce se mişcă în jurul meu, ca să văd viaţa! Apoi... să aud viaţa!... Şi apoi... să simt viaţa!...

Văd, aud şi simt în cele mai neaşteptate locuri şi în cele mai neobişnuite momente – dar aceasta numai după îndelungi exerciţii. La început îmi venea destul de greu să-mi golesc mintea de probleme, de necazuri, de griji şi de tot felul de închipuiri „importante“ care-mi mâncau sufletul. Dar citisem că această tehnică este cea mai bună şi că eficienţa ei este maximă dacă o practici cu perseverenţă cel puţin trei luni. Drept pentru care nu am dezarmat – am continuat până mi-a reuşit!

Dificil nu este să reuşeşti, dificil este să perseverezi până reuşeşti!

Când intru în rezonanţă cu ceea ce se întâmplă în jurul meu, simt că mă leg din nou la sursa principală de energie a existenţei mele: Viaţa! Când aud păsărelele cântând, oamenii vorbind, vântul şuierând, frunzele copacilor şuşotind aprins, maşinile alergând şi ţipând înnebunite din claxoane şi frâne, pe şoselele peticitei Românii, mă cuplez la tot acest univers fascinant de sunete şi îmi trag seva, picătură cu picătură, pentru a putea merge mai departe, şi astăzi, pe lungul drum al zilei. Sunt sunete care îmi plac şi sunete care îmi displac. Dar şi unele şi celelalte fac parte din Viaţă şi conţin acel ceva indescriptibil de care eu am nevoie pentru putea a continua!...

Apoi mă concentrez să văd – o altă sursă deosebită de energie! Mai deunăzi, în timp ce mă întorceam de la contabila mea (o doamnă deosebită, pe care o stimez ca pe mama...), mi-au răsărit în faţă... două vrăbii! Cu penele învolburate, dând din aripi să se omoare, ţipând una la alta ca gaiţele, se certau de mama focului, în plin trotuar, chiar printre oameni! Atât de impresionat am fost de momentul acela neobişnuit, încât m-am oprit brusc în loc, să privesc cele două certăreţe bucureştene. Bineînţeles, persoana care mergea în spatele meu nu a văzut că mă opresc... şi a intrat în plin în mine!

„Pardon!... Scuzaţi!... Vrăbiile... Ce vrăbii?!... Astea!... Ah!?... Ce frumos!?...“

Am rezonat cu vrăbiile acelea până când şi-au luat zborul, mutându-şi câmpul de luptă într-un copac înfrunzit de la marginea şoselei. Atâta energie vitală mi-a indus această „fază“ simplă de Viaţă, că m-am simţit bine dispus câteva ore la rând! Şi chiar şi-acum, când rememorez întâmplarea ca să ţi-o pot reda ţie, simt fiori de plăcere străbătându-mi sufletul.

Momente din acestea sunt cu duiumul în jurul nostru, pe parcursul fiecărei zile. Trebuie doar să deschidem ochii şi mintea, pentru a le extrage energia, pe care s-o lăsăm apoi să ne fortifice. Cu toţii avem momente dificile, zile bune şi zile proaste; cu toţii avem, însă, şi „faze“ de Viaţă din care ne putem extrage forţa de a continua. Diferenţa dintre cei care înving şi cei care pierd o face atitudinea faţă de astfel de momente!...

===============================================
Extras din volumul "Lungul drum al zilei de azi...", de Constantin D. Pavel, care va apărea în curând la Editura PAVCON. Detalii pe www.pavcon.ro