Peripeţii cu o... uşă

de Constantin D. Pavel

Orice ni se întâmplă în viaţă este menit să ne ofere una sau mai multe lecţii valoroase. Dacă învăţăm sau nu din ele, ţine de atitudinea fiecăruia. Eu am ales, cu ceva ani în urmă, să analizez toate situaţiile din viaţa mea care îmi răscolesc emoţiile - fie în sens pozitiv, fie negativ - şi să extrag din ele lecţiile valoroase. Această decizie, pot spune cu mâna pe inimă, mi-a schimbat viaţa şi m-a făcut să văd lucrurile din existenţa mea cu mai multă claritate.

Povestea pe care o voi împărtăşi cu voi astăzi este plină de astfel de lecţii valoroase.

Peripeţiile au început sâmbătă după-amiază, când am plecat cu soţia mea la Valea Cascadelor, o zonă plină de depozite cu tot felul de articole pentru casă şi grădină. Căutam o uşă de interior, una simplă, normală... o uşă. Am luat-o din magazin în magazin şi ne-am plimbat mai bine de o oră; peste tot ni se spunea ce nu se poate face, în loc să ni se ofere soluţii la problema noastră. "Vânzători" apatici, care nu îşi cunosc marfa şi nici nu îşi dau interesul să o cunoască, simpli roboţi explicând consumatorului date tehnice fără nici un rost, turuind de zor despre presiuni pe centimetru pătrat, despre materiale revoluţionare şi despre desing-uri "străineze" - fără însă a ştii măcar cum se traduce cuvântul "design". Am plecat de acolo năuciţi...

Pe stradă, dincolo de o spălătorie auto, am mai descoperit câteva standuri cu uşi... Am intrat şi am zis că l-am apucat pe Dumnezeu de picior! Un tânăr amabil, dezinvolt şi... ascultător.

- Alexandru, s-a recomandat.

A ascultat cu atenţie ce dorim şi apoi, fără prea multe vorbe, ne-a arătat marfa. A pus câteva întrebări pertinente şi ne-a făcut o ofertă: o uşă echipată complet, la 330 de lei.

- Dacă achitaţi pe loc, transportul este gratuit. Dar nu mai putem astăzi. Însă luni cu siguranţă v-o aducem!

Am acceptat, am scos banii, am achitat, am luat factura şi chitanţa, am luat un exemplar dintr-o dispoziţie de livrare şi, răsuflând uşuraţi, am plecat acasă.

Week-end-ul s-a scurs în linişte (ca într-o casă în care se zugrăveşte şi se repară...) şi pace. Şi a sosit ziua de luni.

Pe la 14:30 primesc un telefon de la Alexandru:

- Vă rog, nu vă supăraţi, putem să vă aducem uşa mâine dimineaţă, că astăzi nu avem pe nimeni care să meargă în zona dumneavoastră?

Vorbisem cu şeful echipei de meseriaşi care lucrau la casă să îmi pună ei uşa, marţi, aşa că am fost de acord.

- Vă mulţumesc, domnule Pavel, pentru înţelegere! mi-a spus spus, politicos, Alexandru. Mâine dimineaţa, la prima oră, vor lua băieţii uşa din depozit şi o să v-o aducă.

A venit ziua de marţi. Dimineaţă, nimic. Meşterul mă întreabă:

- Când vine uşa?

Îşi organizaseră şi ei lucrările de aşa natură încât să includă şi montarea uşii, apoi reparaţia pereţilor pe lângă ea.

Pun mâna pe telefon şi sun la Alexandru.

- Nu au venit? Staţi că sun la depozit şi mă interesez.

Aştept. Se face prânzul.

- Domnul Pavel, zice Alexandru, am vorbit la depozit şi pe la patru vor fi la dumneavoastră. A fost garda financiară...

"Şi ce dacă a fost garda financiară", îmi zic în gândul meu. Şi accept ora patru.

Pe la cinci mă sună un tânăr care zice:

- Sunt "cutare"... (Îmi pare rău, dar nu i-am reţinut numele.) Sunt la depozit şi încarc uşa. Puteţi să îmi spuneţi cum ajung la dumneavoastră?

Ii explic. De-a fir a păr...

Pe la şapte seara apare cu o Dacie papuc, cu mai multe uşi în ea. Tânărul, grăbit nevoie-mare, mă întreabă:

- Aveti serpisori?

Rămân interzis.

- Ce să am?!!

- Serpisori.

Zic:

- Nu am. Am avut viermişori în copilărie, dar şerpişori niciodată...

- La uşă, zice. Aveţi model cu şerpişori?

Atunci m-am dumirit. La cele trei "S"-uri din sticlă de pe uşă, ei le spuneau "şerpişori"...

Aprob. El ia uşa (învelită în carton şi folie) şi mi-o lasă în curte, rezemată de casă. Eu iau un pachet mai mic, cu tocul de sus. El ia unul mai lung, cu tocurile laterale. Mi le rezeamă şi pe acelea de casă.

Apoi se intoarce la Dacie, scoate o foaie de hârtie, o pune pe capotă şi-mi zice:

- Semnaţi aici că v-am adus uşa.

Iau pixul şi semnez ca mi-a adus uşa. Ca primarul...

Pleacă. Mă întorc în curte. Soţia mea şi meserişii desfăceau cartoanele, să admire uşa aleasă încă de sâmbătă.

Frumoasă, minunată, mirosea a lemn şi a nou.

- Dar unde sunt balamalele, clanţa, încuietoarea? întreabă meşterul.

Desfacem celelalte pachete. Nimic.

Îl sun pe băiatul cu Dacia papuc. Îi spun ce şi cum.

- Îmi pare rău, zice, le-am uitat la depozit... Sunaţi la Alexandru ca rezolvă el.

Sun la Alexandru.

- Vorbesc eu cu băiatul şi o rezolvăm în seara asta! promite Alexandru.

Mă sună peste cinci minute:

- Am vorbi cu băiatul şi are el nişte balamale prin maşină. O să vi le aducă pe acelea după ce termină de montat o uşă, pe la Autostrada Soarelui... Vine diseara!

Azi dimineaţă, miercuri. Se face 12 şi nu apare nimeni. Sun iar la Alexandru.

- O să vorbesc la depozit, să trimită pe cineva...

Mă sună peste cinci minute.

- Domnul Pavel, nu au pe nimeni.

- Păi şi eu cum montez uşa, fără balamale?

- Nu puteţi dumneavoastră să veniţi până la noi, la depozit, să ridicaţi clanţa şi balamalele?

Mi-a sărit muştarul!

- Vă rog să rezolvaţi problema, fiindcă nu eu am uitat clanţa la depozit! Puneţi-vă omul care nu şi-a făcut treaba bine să rezolve problema pe timpul lui liber, nu pe timpul meu!!!

- Ok, zice Alexandru. O să vorbesc la depozit...

Peste o jumătate de oră mă sună o voce feminină, de la depozit. Ton înţepat, pus pe harţă, îmi spune la ce s-au gândit ei:

- Sunt Ana-Maria. Veniţi dumneavoastră şi vă luaţi clanţa, fiindcă aseară aţi semnat că aţi primit tot, când v-a adus uşa!

Am rămas încremenit!

- Am semnat, ce-i drept, zic, însă am constatat lipsa feroneriei la foarte puţin timp după plecarea băiatului de la dumneavoastră şi el a recunoscut că a uitat clanţa, broasca şi balamalele la depozit!

- Nu contează, zice Ana-maria. Aţi semnat, nu e treaba noastră! Nu am nici o echipă disponibilă. Toate sunt pe teren şi, oricum, dumneavoastră aveţi numai o uşă...

Am făcut explozie!

I-am zis câte-n lună şi-n stele, despre moralitate, despre logică, despre valori, despre uşă, despre timp, despre patronul lor, despre atitudine... Şi degeaba am zis!

A rămas ca în seara aceasta, la ora 20:00, să îmi aducă cineva feroneria... Dar e ca şi când ei mi-ar face o imensă favoare!...

Aştept să se facă ora 20:00, să vedem ce se întâmplă...

Nu fac încă publice numele firmei şi nici al patronului. Aştept să văd cum se va definitiva povestea. Însă voi purta o discuţie cu patronul, un tânăr de 28 ani, care sunt convins că habar nu are că afacerea îi este sabotată de propriii angajaţi, de atitudinea şi valorile lor greşite.

Lecţiile din spatele poveştii cu uşa?

* Niciodată nu mai semna, Cătăline, ca primaru'!

* Niciodată nu mai da banii înainte, Cătăline, ca la curve!

* Niciodată, Cătăline, să nu mai ai încredere în cei care au chiar şi cea mai mică urmă de roganizare! (iar în vocea, accentul şi glasul Annei-Maria se citea din plin roganizarea)!

* Crede, însă, Cătăline, te rog, încă mai crede că în această ţară mai există Fiinţe Umane, că încă mai există valori reale, chiar dacă zilnic constaţi dizolvarea lor din ce în ce mai accentuată în marea masă de rogani!

* Crede, Cătăline, că mai există şansa ca această ţară frumoasă să se îndrepte spre lumină, chiar dacă - aşa cum spunea un prieten de-al tău, psihiatru - numărul proştilor creşte exponenţial!

* Crede, Cătăline, în Dumnezeu şi roagă-te pentru sufletele pierdute ale românilor ţiganizaţi în obiceiuri, limbaj şi atitudine! Iartă-i, Doamne, că au fost atât de slabi şi ajută-i(ne) să vadă Adevăratele Valori ale Vieţii!

(va urma... când îmi vor aduce feroneria)