Expeditor necunoscut...

de Constantin D. Pavel

Lucram la calculator şi nu aveam tocmai dispoziţia necesară sa creez lucruri extraordinare. Eram, ştii cum se spune, într-o „pasă proastă”... Tot încercam să ies, repetându-mi în minte că perseverenţa şi încăpăţânarea de a nu renunţa mă vor scoate la un liman. Deodată, în sticla monitorului am zărit, reflectată, o siluetă, dincolo de geamul ferestrei. M-am întors repede şi l-am zărit pe poştaş!... Se chinuia să introducă ceva în cutia poştală amplasată pe zidul exterior al casei, chiar lângă fereastră. Am lăsat articolul şi am ieşit repede afară, să văd ce a mai adus!... Întotdeauna primesc scrisorile de la cititorii mei cu o nerăbdare copilăroasă, plină de emoţie şi încântare. Întotdeauna mă aştept la veşti bune şi, de cele mai multe ori, chiar astfel de veşti primesc!
Am descuiat uşiţa cutiei de scrisori şi, într-adevăr, înăuntru se afla o scrisoare nouă, într-un plic alb, simplu. În colţul din dreapta sus era lipit un timbru de 50 de bani, care îmi arăta o bancnotă de 1 leu şi-mi spunea că „totul se simplifică”... (Am surâs! Ce se simplifică?...) În colţul din dreapta jos era scris numele meu, adresa, codul poştal şi chiar oficiul poştal... Peste timbru era aplicată o ştampilă dificil de descifrat, iar în stânga textului mai era una, pe care am putut citi: „Târgovişte” şi data de 05.12.05. Am întors plicul, să văd de la cine este. Surpriză! Nici un expeditor! Nimic!
M-am reîntors în casă şi am deschis plicul. Am căutat expeditorul pe singura coală de hârtie din el, printată la o imprimantă; scrisoarea nu era semnată! M-a intrigat acest lucru şi m-am aşezat pe canapea, să o citesc, curios să văd ce fel de om se află în spatele acelor cuvinte...
Scrisoarea, în întregul ei, m-a tulburat. Mi-a făcut inima să îmi bată mai repede şi m-a determinat să privesc munca mea cu alţi ochi. Am o responsabilitate imensă când mă adresez vouă, cititorilor mei, căci mulţi dintre voi chiar veţi descătuşa energiile despre care eu ştiu că le aveţi şi, de aceea, ma simt responsabil; eu sunt cel care face „aprinderea”!
În cele ce urmează vă voi cita pasaje din scrisorea „Expeditorului necunoscut”, pentru că, dacă eu am avut de învăţat din ea, cu siguranţă că veţi învăţa şi voi! Nu voi interveni pe text, pentru a nu-i deranja savoarea...
„Cu câteva luni în urmă am citit cartea „Arta de a Trăi” şi nu am înţeles mare lucru. Acum câteva zile am recitit-o şi am ajuns la concluzia că ai dreptate în totul. Ne-am născut învingători, dar nu avem curajul să recunoaştem şi, în loc să ne ajutăm, ne plângem de orice nimic. Trebuie să luptăm pentru noi, pentru fericirea noastră, nu să ne dăm bătuţi de fiecare dată când suferim un eşec. Să trăim mereu cu speranţa, căci ea nu se va stinge niciodată.
La o simplă privire, viaţa asta pare mizerabilă, vreau să ştii că până acum nu am avut prea multe satisfacţii, eşecuri peste eşecuri. De multe ori m-am întrebat „de ce”, „pentru ce” trăiesc? Oare merită să lupt pentru... nimic? Dar de fiecare dată mă ridicam din „propria-mi cenuşă” şi mergeam mai departe. Cu lacrimi în ochi îmi spuneam că trebuie să mai încerc, să trăiesc fiecare clipă, fiecare zi, ca şi cum ar fi ultima, ridică-te!, TU eşti o învingătoare!, să nu renunţi niciodată la visele tale, chiar dacă ţi se par imposibil de realizat!, trebuie să lupţi, pentru că în viaţă totul se trăieşte, chiar cu riscul suferinţei, chiar dacă uneori clipele sunt insuportabil de grele, trebuie să înveţi să lupţi, altfel vei pierde, pentru că aşa e în viaţă. Poţi dori ceva aşa de chinuitor şi de tare, încât, împlinindu-ţi-se, nici să nu te mai bucuri, fiindcă te-a costat prea multă suferinţă.
Viaţa e un joc la care nu câştigi întotdeauna, trebuie să ai şi puţin noroc. Trec prin viaţă fără să simt că trăiesc, te rog să nu mă judeci, căci un individ oarecare nu poate fi judecat după ceea ce gândeşte despre sine. Din cartea ta am învăţat că „tot ce nu mă învinge, mă face mai puternică”! Niciodată nu am arătat ce e în sufletul meu şi întotdeauna sunt cu zâmbetul pe faţă, chiar dacă inima îmi plânge. Să ştii că zâmbetul celui care suferă este mai dureros decât lacrimile celui care plânge. De multe ori m-am gândit doar la mine, ştiu, sunt egoistă, şi poate ai dreptate, dar mi-am dat seama că indiferenţa mea poate provoca suferinţă altora. Şi atunci, de ce să-i fac pe alţii să sufere, când îi pot face fericiţi? Dar oare ce se înţelege prin cuvântul ăsta, „Fericire”? Există cu adevărat? Poate... Fericirea e ca o minge, toţi aleargă după ea şi, atunci când o ating, cei mai mulţi îi dau cu piciorul. Omul e ca o stâncă răzleaţă, mereu lovită de furia valurilor. Viaţa e grea, dar merită să fie trăită, aşa, cu bune şi cu rele, nu trebuie să-ţi tulburi liniştea pentru greşelile din trecut, ele nu mai pot fi repetate. Omul învaţă din greşeli. Se întâmplă să ai totul în viaţă, dar să nu fi fericit, să-ţi lipsească acel „ceva” fără de care nu te simţi împlinit. Descoperi că nu e totul să ai „totul”, ci calea de a păstra ceea ce ai – şi asta e destul de greu!...
Se spune că trebuie să dăruieşti ceea ce vrei să primeşti. Dăruieşte ceea ce simţi; dacă vei primi înapoi ceea ce ai simţit, înseamnă că s-a înţeles ce ai vrut, dacă nu, dăruieşte înainte, nu te da bătut, eşti un învingător!...”
(...)

_________________________________________________________________
(Fragment dintr-un articol din volumul „LIFE-COACH 2 – ...din Abundenţă”, de Constantin D. Pavel, în pregătire la Editura PAVCON. Comenzile dvs. se primesc pe adresa comenzipavcon@yahoo.com)