OM LIBER!

de Constantin D. Pavel

Am ajuns zilele trecute la spital... Mi-au făcut fişă de internare şi nu mică mi-a fost mirarea să constat că figurez în scriptele societăţii ca fiind „fără ocupaţie”.

Auzi chestie, pentru că am refuzat să mai muncesc pentru altcineva în afară de mine, pentru că mi-am luat viaţa în propriile mâini şi mi-am asumat responsabilitatea viitorului meu, societatea mă consideră şi mă categoriseşte drept un om "fără ocupaţie", adică un "pierde-vară".

Nu! Nu sunt de acord cu aşa ceva! Mă simt atins în demnitatea mea de om! Dacă nu sunt „încadrat” la un loc de muncă plătit de către stat sau de către un patron, asta nu înseamnă că îmi duc viaţa fără să mă ocup de nimic, nu înseamnă că sunt un paria al societăţii şi că trebuie să fiu marginalizat sau chiar exclus.

Din câte am putut să-mi dau seama în ultimii ani, societatea umană a înaintat şi a ajuns unde este datorită oamenilor liberi, nu a celor cu un loc de muncă. Datorită creatorilor, nu a "executanţilor"! Eu gândesc, alţii... nu prea! Tocmai de aceea m-a revoltat profund categorisirea care mi s-a făcut!

Robert Kiyosaki spune că atunci când alegi să treci de partea dreaptă a cadranului, alegi şi să-ţi porţi singur de grijă. Am fost conştient de acest lucru atunci când am făcut pasul către cadranul P, mi-am asumat responsabilitatea deciziilor mele şi am ales să plătesc preţul, oricât ar fi acesta de mare.

Şi pentru că fac parte din "minoritate", din rândul celor care au avut curajul să plece la drum fără să ştie ce-i aşteaptă pe parcurs, cer cu tărie societăţii, formată din "majoritatea" celor care au ales să se aşeze pe margine şi să aştepte, să-mi respecte noul statut şi, în loc de „fără ocupaţie” să scrie pe biletul de internare „OM LIBER”!...

Gânduri de prin agendă...

de Constantin D. Pavel

Bună, dragilor!
În acest sfârşit de săptămână am căutat câteva informaţii prin agendele mele mai vechi şi am dat peste o serie de "gânduri", notate de mine pe măsură ce îmi veneau în minte, în diferite ipostaze ale vieţii... Citindu-le şi recitindu-le, mi-am descătuşat noi energii şi noi ambiţii, care m-au determinat să trec numaidecât la acţiune!
Şi pentru că mie mi-au făcut bine, vi le împărtăşesc şi vouă, cu mare drag, gândindu-mă că, cine ştie?, poate una din aceste fraze e tot ce vă lipsea pentru a face pasul decisiv către o viaţă extraordinară!
Citiţi-le cu atenţie, analizaţi-le prin prisma vieţii voastre şi, dacă simţiţi că se produce ceva, treceţi la acţiune! Mult succes!!!

* Cea mai mare valoare pe care o avem sunt oamenii pe care îi iubim şi care ne iubesc!

* Nu ne naştem ca să aşteptăm să murim!

* Cel mai dificil lucru cu care m-am confruntat vreodată a fost să îmi menţin ţelul peste nivelul negativismului celor din jurul meu!

* Singurul om care îmi poate schimba lumea sunt Eu!

* Mai bine sufăr de sete decât să beau din cupa mediocrităţii!

* Gânditul fără acţiune este ca viaţa fără iubire!

* Lumea aceasta este construită 80% de femei. Adevărata forţă a vieţii se găseşte în ele, nu în bărbaţi!

* Degeaba zic, dacă nu fac! Şi degeaba fac, dacă nu zic!

Bucuraţi-vă şi Învăţaţi!

===================================================================
În curând se va lansa site-ul www.pavcon.ro. Introduceţi adresa la Favorite şi studiaţi site-ul săptămânal, pentru materiale de dezvoltare personală.

Între DA şi NU...

de Constantin D. Pavel

Ce-or avea oamenii de se zbat atât de mult între DA şi NU? Ce-or avea de nu înţeleg că o simplă, extrem de simplă concetrare asupra ţelului, pentru o scurtă, uneori foarte scurtă perioadă de timp, le poate schimba radical viaţa în bine?
Zilele trecute am trăit o serie de experienţe care m-au făcut să-mi doresc să am capacitatea de a-i face pe oameni să vadă în interiorul fiinţei lor - să le pot arăta cât de puţin lipseşte să reuşească! Am întâlnit nu mai puţin de cinci persoane într-o singură zi, care erau la un pas, la numai un pas de libertate, şi au ales sclavia, doar pentru că ar fi trebuit să facă acel pas, care era "un pas în plus" faţă de câţi paşi erau ei obişnuiţi să facă zilnic. Cu toţii s-au găsit în situaţia de a spune DA sau NU unei vieţi extraordinare pentru ei, pentru copiii lor şi pentru copiii copiilor lor... Şi au ales să spună NU, dar asta nu pentru că n-ar fi fost în stare să ducă la bun sfârşit acţiunile simple pe care le cerea schimbarea, ci pentru că obiceiurile, părerile, concepţiile învechite şi moştenirea mentală i-au tras înapoi în mocirla vieţii.
Şi-atunci mi-am dat seama ce se găseşte între DA şi NU! Condiţionarea! Majoritatea oamenilor sunt condiţionaţi să aibă despre ei şi despre viitorul lor şi al copiilor lor o viziune întunecată, ceţoasă, neguroasă chiar... Lipsa de încredere în ceea ce pot deveni îi ţine sclavi ai unei vieţi de vierme, "ascunşi într-o turmă, trăind la borcan, vieţi de şobolan" - vorba lui Florin Chilian.
Iar eu mă lupt să-i scot de acolo... Un prieten mi-a zis să o las baltă, că n-o să reuşesc să-i scot niciodată pe toţi de acolo! I-am răspuns că nici nu intenţionez să-i scot pe toţi... Câţiva, numai câţiva să izbutesc să-i luminez suficient încât să se vadă cât sunt de puternici, de uriaşi, de frumoşi, de inteligenţi, de minunaţi - şi e de ajuns! Iar atunci când voi face asta, dintre DA şi NU va dispărea condiţionarea, iar locul va fi luat de încredere şi credinţă! Încredere în ei înşişi şi credinţă în ceea ce pot face cu viaţa lor!

Un copil râdea, un suflet plângea...

de Constantin D. Pavel

Acum câteva zile a trebuit să-l internez pe tatăl meu... Febră mare, stări de vomă, scădere masivă în greutate şi dureri puternice de cap... M-am speriat când l-am văzut. N-am mai stat pe gânduri, l-am urcat în maşină şi am mers cu el la Spitalul Elias, unde am lucrat cu aproape 20 de ani în urmă şi cunosc locul şi oamenii...
Personal medical tânăr, bine calificat, politicos (faţă de cum eram obişnuit să fiu primit prin spitale, aceasta a fost o adevărată delicatesă pentru sufletul meu) şi extrem de rapid în mişcări. La televizor era "Anatomia lui Grey" şi mă gândeam că oamenii s-au inspirat din acest film... Îşi făceau treaba şi, din când în când, mai aruncau şi câte un ochi pe ecran, să vadă ce s-a mai întâmplat.
L-au preluat repede pe tatăl meu şi s-au apucat să-i facă analize, să descopere despre ce este vorba. Eu am stat pe hol, pe un scaun de plastic, incomod... Eram îngrijorat, obosit şi nemâncat...
Am stat acolo mai bine de două ore şi jumătate, timp în care am putut analiza ce se întâmplă în jurul meu şi, mai ales, în interiorul meu... La un moment dat, în spital a intrat o tânără doamnă, împreună cu soţul şi cu un băieţel de vreo 4 anişori. După cum a fost primită de personal, mi-am dat seama că era asistentă acolo... Şi era însărcinată, urmând să nască o fetiţă. Băieţelul lor era atât de frumos, cu nişte cârlionţi blonzi, strălucitori, şi cu un râs care topea orice durere! Alerga de colo până colo, răspândind în jur atâta poftă de viaţă, încât am simţit, efectiv, cum îmi linişteşte lacrimile din suflet... Vorba cântecului lui Tudor Gheorghe, "unul pleacă, altul vine...", iar eu completez: "am nădejde de mai bine"!...
Apoi a ieşit o doctoriţă din UPU (Unitate de Primiri Urgeţe), care avea... burtică. Era însărcinată şi ea. La nici zece minute după aceea, o altă doctoriţă, care îşi terminase tura şi pleca acasă, a trecut pe la colegele ei şi le-a salutat... Şi ea era însărcinată! Părea că universul doreşte să îmi dea un indiciu... Nu după mult timp, o familie extrem de fericită, cu buchete de flori în mâini şi cutii de bomboane, a trecut către lift, comentând fericitul eveniment: "tânăra mămică născuse un băieţel de trei kilograme şi nouă sute de grame"!...
Nu ştiu cum, nu ştiu de ce, nu ştiu în ce mod, însă toate lacrimile din sufletul meu, toată grija care se adunase acolo, a dispărut ca luată de val, fiind înlocuită cu o stare de pace, de bucurie chiar... Şi din acel moment am ştiut, mai presus de fire, că tatăl meu se va face bine!

Acum, la două zile de la internare, e bine. A fost vorba de o infecţie generată de "calculi biliari şi renali"... Mă bucur enorm că şi-a revenit şi, mai mult decât atât, mă bucur enorm că viaţa mai are nevoie de el! E atât de bine să ai părinţi, să ai copii, să ai fraţi şi surori, să ai prieteni, să trăieşti!... E atât de bine...

Primăvara mea!

de Constantin D. Pavel

Ieri am stat de vorbă cu nişte flori în pădure... Erau vesele, bucuroase că le-am băgat în seamă! "Ce cauţi pe-aici?", m-a întrebat una din ele. I-am zâmbit şi am ridicat din umeri. "Primăvara", i-am răspuns cu sufletul. "Aha, înseamnă că ai venit exact unde trebuia! - a exclamat. Tocmai am adus-o cu noi!" Am privit în jur, curios să zăresc primăvara. Nu era nicăieri. Dar, cu coada ochiului, am prins o mişcare rapidă după un pâlc de copaci din stânga. "Aha! - am strigat. Acolo mi-erai?" Ruşinată, s-a prelins de după copaci, cu capul în jos şi cu pletele fâlfâind uşor în vânticelul molcom ce mângâia încet pădurea. Părea o fetiţă speriată, dar purtând în colţul gurii un zâmbet şăgalnic, ca şi când ar fi fost gata de şotii îndată ce-aş fi strigat "haide"! "Câţi ani ai?" - am întrebat-o, apropiindu-mă ca s-o privesc mai bine. "Nu ştiu..." - a şoptit cu glas de brebenei şi pădurea toată s-a înfiorat. Mii de bobocei de flori sălbatice s-au umflat mândri şi-au explodat în tot atâtea mii de floricele bucuroase de viaţă. "Nu ştii câţi ani ai?" - am întrebat-o din nou, pe un ton încărcat de reproş. Acum, că mă găseam la numai doi paşi de ea, am putut s-o observ mai bine. Avea nişte ochi atât de adânci, încât am simţit că mă înec în ei dacă o mai privesc mult... Aşa că mi-am îndreptat privirea în sus, părând că sunt în căutarea vreunei înaripate rătăcite pe-acolo. "Te intimidez?" - mi-a şoptit ea, făcându-mă să mă cutremur uşor... "Nu... Nu, deloc..." - am bâiguit cu un glas răguşit de emoţie. "Atunci de ce nu te uiţi la mine?" "Pentru că nu mi-ai spus câţi ani ai" - am contraatacat eu. "Patruzeci!" - a zis ea şi, dintr-un salt, s-a cuibărit la pieptul meu. Avea acelaşi miros ca în trecut, era aceeaşi primăvară din anii trecuţi, dar acum avea patruzeci de ani! Doamne, ce bătrână primăvară! "Cum patruzeci? - am exclamat. De unde patruzeci? Când au trecut patruzeci de ani? Unde s-au dus?" Am simţit deodată cum mi se strecoară, vicleană şi plină de căldură, în inimă. Şi de-acolo, ca de departe, din străfundurile sufletului, mi-a dat răspuns: "Aici..."

Cum scot visul din om?

de Constantin D. Pavel

(...)

Un partener de-al meu m-a întrebat „Cum scot visul din om?” N-am ştiut să-i răspund, dar l-am invitat să ia parte şi el la câteva întâlniri de după plan, conduse de mine. La finalul primeia l-am întrebat dacă şi-a dat seama. Mi-a zis că a prins câteva idei, dar mi-a mai spus şi un lucru care iniţial m-a deranjat: „Tu ştii să-i vrăjeşti! Eu n-o să pot niciodată să-i vrăjesc aşa!” M-am abţinut să nu-i dau o replică şi l-am întrebat ce înseamnă „vrăjeală”, cum poţi „vrăji” un om? „Nu ştiu – a zis el – îi faci să spună DA!” „Crezi că îmi spun DA mie? Nu, îşi spun DA visului lor, spun DA acelei dorinţe interioare de reuşită, de succes, nu mie. Rolul nostru este doar să-i creăm mediul în care să-şi dezvolte visele. Mai departe, e doar muncă, muncă organizată, muncă planificată, muncă orientată către rezultate.

La a doua întâlnire oferă-i prospectului viziune din viziunea ta. Cunosc un om care a intrat în afacere pentru o pereche de adidaşi pentru copil şi acum este Diamant! De ce credeţi că a continuat după ce şi-a îndeplinit visul iniţial şi a reuşit să îşi încalţe copilul? Datorită viziunii pe care sponsorul i-a oferit-o! Iar acest lucru a făcut-o chiar de la a doua întâlnire. Ştiu că nu te va crede când îi vei spune că va ajunge milionar, ştiu că nu te va crede când îi vei spune că va vedea toate lucrurile minunate din această lume... nu la televizor, ştiu că nu te va crede când îi vei spune că va locui în casa visurilor lui, ştiu că nu te va crede când îi vei spune că va deveni un lider care va fi urmat de mii de oameni, ştiu toate acestea şi, tocmai pentru că le ştiu, te implor să i le spui şi lui, prospectului tău, la a doua întâlnire. Omul are capacitatea cu totul deosebită de a închide ochii şi de a construi acolo, în minte, în interiorul său, un univers în care totul e menit să-i aducă fericirea. Ceea ce foarte puţini ştiu este că omul are capacitatea cu totul deosebită de a-şi ţine ochii deschişi şi de a construi, în realitate, un univers în care totul e menit să-i aducă fericirea! E nevoie, în primul şi în primul rând, să ai de ce să te apuci! Prea puţini sunt însă cei care mai gândesc aşa după vârsta adolescenţei. Şi ei sunt prospecţii noştri, ei vor veni să vadă planul de marketing, ei vor veni la a doua întâlnire şi lor trebuie să le redăm viziunea.

===========================================================================

Extras din cartea "Alţi 3 Paşi spre Extraordinar!", în curs de apariţie la Editura PAVCON. Precomenzi se primesc la comenzipavcon@yahoo.com.

Povestea Vulturului