Un copil râdea, un suflet plângea...

de Constantin D. Pavel

Acum câteva zile a trebuit să-l internez pe tatăl meu... Febră mare, stări de vomă, scădere masivă în greutate şi dureri puternice de cap... M-am speriat când l-am văzut. N-am mai stat pe gânduri, l-am urcat în maşină şi am mers cu el la Spitalul Elias, unde am lucrat cu aproape 20 de ani în urmă şi cunosc locul şi oamenii...
Personal medical tânăr, bine calificat, politicos (faţă de cum eram obişnuit să fiu primit prin spitale, aceasta a fost o adevărată delicatesă pentru sufletul meu) şi extrem de rapid în mişcări. La televizor era "Anatomia lui Grey" şi mă gândeam că oamenii s-au inspirat din acest film... Îşi făceau treaba şi, din când în când, mai aruncau şi câte un ochi pe ecran, să vadă ce s-a mai întâmplat.
L-au preluat repede pe tatăl meu şi s-au apucat să-i facă analize, să descopere despre ce este vorba. Eu am stat pe hol, pe un scaun de plastic, incomod... Eram îngrijorat, obosit şi nemâncat...
Am stat acolo mai bine de două ore şi jumătate, timp în care am putut analiza ce se întâmplă în jurul meu şi, mai ales, în interiorul meu... La un moment dat, în spital a intrat o tânără doamnă, împreună cu soţul şi cu un băieţel de vreo 4 anişori. După cum a fost primită de personal, mi-am dat seama că era asistentă acolo... Şi era însărcinată, urmând să nască o fetiţă. Băieţelul lor era atât de frumos, cu nişte cârlionţi blonzi, strălucitori, şi cu un râs care topea orice durere! Alerga de colo până colo, răspândind în jur atâta poftă de viaţă, încât am simţit, efectiv, cum îmi linişteşte lacrimile din suflet... Vorba cântecului lui Tudor Gheorghe, "unul pleacă, altul vine...", iar eu completez: "am nădejde de mai bine"!...
Apoi a ieşit o doctoriţă din UPU (Unitate de Primiri Urgeţe), care avea... burtică. Era însărcinată şi ea. La nici zece minute după aceea, o altă doctoriţă, care îşi terminase tura şi pleca acasă, a trecut pe la colegele ei şi le-a salutat... Şi ea era însărcinată! Părea că universul doreşte să îmi dea un indiciu... Nu după mult timp, o familie extrem de fericită, cu buchete de flori în mâini şi cutii de bomboane, a trecut către lift, comentând fericitul eveniment: "tânăra mămică născuse un băieţel de trei kilograme şi nouă sute de grame"!...
Nu ştiu cum, nu ştiu de ce, nu ştiu în ce mod, însă toate lacrimile din sufletul meu, toată grija care se adunase acolo, a dispărut ca luată de val, fiind înlocuită cu o stare de pace, de bucurie chiar... Şi din acel moment am ştiut, mai presus de fire, că tatăl meu se va face bine!

Acum, la două zile de la internare, e bine. A fost vorba de o infecţie generată de "calculi biliari şi renali"... Mă bucur enorm că şi-a revenit şi, mai mult decât atât, mă bucur enorm că viaţa mai are nevoie de el! E atât de bine să ai părinţi, să ai copii, să ai fraţi şi surori, să ai prieteni, să trăieşti!... E atât de bine...