Codarul

de Constantin D. Pavel

Prindeam fluturi albaştri în căuşul palmelor, îi lăsam să se liniştească o vreme, apoi, râzând în lumina soarelui de vară, le dădeam drumul brusc, cu mâinile ridicate deasupra capului, îmbătându-mă de sentimentul libertăţii în acelaşi timp cu ei, fericiţii zburători efemeri. Le urmăream zborul în înalturi, la început haotic, fără orizont, după care îşi recăpătau controlul busolei interioare şi-şi redresau traiectoria, urmând invizibila cărare prin văzduh către acasă. Şi râdeam fericit.
Aveam şase ani.
— Cătăline! mă striga Mircea, de dincolo de gardul de sârmă ruginită al cimitirului. Vino repede, să vezi ce-am prins!
Alergam cuprins de freamăt şi mă strecuram prin spărtura de lângă salcâmi, atent să nu-mi agăţ hainele în capetele ascuţite ale sârmelor tăiate cu patentul.
— Ce-ai prins?!! întrebam curios, fremătând de nerăbdare.
— Un codar! Şi desfăcea încet ghiocul palmelor, permiţând antenelor prizonierului înaripat să sondeze exteriorul. Să nu-l iei de aripi! mă sfătuia. Agaţă-l de cap, dar să nu-l strângi tare, că-l omori!
Îşi desfăcea şi mai mult palmele, lăsând loc degetelor mele curioase să se furişeze după codar. Prindeam fluturele cu delicateţe, iar Mircea îşi descleşta capcana palmelor.
— Ţine-l bine, băi, ţine-l bine! Să nu-l scapi! Pe-ăsta luăm o sută de puncte!
O sută de puncte la faţade. Zeci de imagini de pe feţele cutiilor de chibrituri, care mai de care mai frumoasă, care mai de care mai interesantă. Şi toate pentru acest minunat codar!
— E mişto, nu? exclama Mircea cu mândrie, bombându-şi pieptul.
— Îhî, îngăimam eu, întorcând fluturele pe toate feţele.
Albul gălbui al aripilor era secţionat de dungi negre-maronii, o reţea întreagă de liniuţe însoţindu-le până în vârfurile cozilor lungi. Părea speriat. Părea foarte speriat codarul. Iar morţii din jurul nostru începuseră să şuşotească...
— Îi auzi, Mircică?!!!...
Mă privea suspicios ca un miliţian, apoi îşi plimba ochii jur-împrejur, încercând să zărească intruşii.
— N-aud pe nimeni!? ridica el din umeri.
— Le-ai prins fluturele, Mircică! Era al lor, mesagerul lor... Mesagerii nu se opresc niciodată din drum, Mircică!
— Al cui mesager, bă, ţicnitule?!
— Al morţilor...
Pupilele i se dilatau câteva clipe, pentru ca apoi, privind soarele care strălucea cu putere pe cerul unei minunate zile de vară, să se apropie şi să-mi răsucească un arătător la tâmplă:
— Ai luat-o-n bozii sau ce-ai?
Degetele cu care ţineam codarul îmi îngheţau. Răceala continua să urce pe antebraţ, paralizându-mă. O simţeam ca pe un şarpe secular ce mi se-ncolăcea în jurul venelor, lingându-mi tendoanele cu limba lui despicată-n vârf, în căutarea oaselor. Era trimisul Morţii, de dincolo de Întuneric, un singuratic fără nici o şansă de supravieţuire în Lumea Luminii. Era Codarul. Îi dădeam drumul, dar nu zbura. Se târa pe palma mea, către încheietură, către cot.
— Prinde-l, băi, nu-l lăsa să scape! striga Mircea şi se repezea să-l apuce.
— Mi-am regăsit morţii, Mircică, i-am regăsit pe toţi! Prin el, prin codar. Nu-ncerca să-l opreşti, de nu vrei să te ia cu el în Lumea Umbrelor!
Mircea se închina şi-o rupea la fugă, către gaura din gardul de sârmă. Îl urmăream împleticindu-se prin ciulinii crescuţi lângă groapa de gunoi a tărtăşenilor. Apoi se pitula în lanul de porumb de lângă drumul prăfuit pe care treceau căruţele şi tractoarele spre câmpurile ceapeului.
Codarul îmi traversa încet braţul, urca pe umăr, lăsând în urma lui cărări de gheaţă. Când îmi atingea gâtul, răceala binefăcătoare a strămoşilor mei îmi reda amintirile viitorului pe care aveam să-l trăiesc. Apoi îmi străbătea bărbia, îmi înfiora buzele, îmi gâdila nasul şi mi se împotmolea o vreme între sprâncenele stufoase, pentru a se opri, în cele din urmă, în mijlocul frunţii. Sărutul lui era sărutul Morţii şi-al morţilor mei de neam.
O viaţă, şi încă o viaţă, şi altă viaţă, şi încă una, şi tot aşa mi se perindau prin minte destine, Destinul, Codarul, Tărâmul Întunecat. Toate mă aşteptau de eoni şi-aveau să mă mai aştepte alţi şi alţi eoni. Codarul doar îmi dăduse de veste. El nu era decât un mesager. Mesagerul morţilor mei. Mesagerul celor duşi şi al celor ce-aveau să se ducă.

Mă reîntâlneam cu Mircea seara, la poartă. Fugea de mine ca de un spectru. Nu înţelegea ce prinsese în cimitir. Sau poate că înţelegea, mai bine chiar decât mine, căci morţii lui erau la fel de vii ca şi morţii mei. Vii ca morţii tuturor viilor.
Cu părere de rău, înainte ca el să închidă poarta, după ce se retrăgea în curte, îi strigam o şoaptă:
— Codarul a fost doar un mesager, Mircică... Moartea îl va urma mult mai târziu... Mult, mult mai târziu...

=========================================================================
Citat din cartea "Miracolele zilei", de Constantin D. Pavel, aparută la Editura PAVCON. Promoţie în luna mai: în loc de 13 lei, numai 8 lei! Comenzi la comenzipavcon@yahoo.com