Cine suntem?

de Constantin D. Pavel

Mult timp mi-a trebuit să înţeleg ce e viaţa... Şi deşi îmi pare că am cam priceput cum stă treaba cu stropul acesta de divinitate ce ne-a fost dat să-l simţim, tot în ceaţă şi neştiinţă mă trezesc în fiecare dimineaţă. Avid însă de noi experienţe, care să-mi dezvăluie noi şi noi sensuri ale existenţei.
"Cuget, deci exist!" este adevărul suprem al existenţei umane. Dar dacă nu cuget, dacă nimeni nu m-a învăţat să fac asta, dacă nimeni, niciodată, nu mi-a spus că eu sunt gândurile mele cumulate? Ce fac atunci? Cum procedez?...
Azi, Gicuţa mea a făcut al şaselea ou din existenţa ei. Pe primele trei le-a spart, apoi a învăţat cum să se comporte cu ele, iar astăzi, la al şaselea, s-a comportat ca o cloşcă veritabilă. E o papagaliţă superbă, pe care o creştem de când era un puiuţ, iar de-a lungul celor aproape trei ani de când o avem, mi-a servit multe lecţii de viaţă, unele dintre ele adevărate revelaţii. Azi mă uitam la ea cât de vehementă era apărându-şi ouţele (nefertile, din păcate, căci nu i-am luat un papagal...), şi atâta milă mi s-a făcut de ea, gândindu-mă că toată existenţa ei programată deja de Dumnezeu, este dată peste cap de decizia noastră, a "stăpânilor", de a nu-i lua un papagal. Practic, i-am negat Gicuţei dreptul la dezvoltarea propriei fiinţe!
M-a frapat că ea a ştiut ce să facă, a avut programat totul, iar ceea ce m-a determinat să mă minunez şi să constat prezenţa lui Dumnezeu în tot şi în toate a fost faptul că acolo, în ouţele acelea atât de mici, se află înmagazinată toată informaţia speciei peruşilor! Deşi Gica nu a avut de la cine să înveţe cum să ouă, cum să îşi facă cuibul, cum să clocească, cum să îşi apere ouăle, ea a făcut totul aproape perfect! De una singură!
Noi, oamenii, avem nevoie de mulţi ani pentru a învăţa să fim, fiindcă nu prea avem instincte. Suntem atât de neajutoraţi la începutul vieţii, încât mă întreb cum de-am ajuns să transformăm întreg Pământul? Ce învăţăm însă? În ce ne transformăm învăţând? Şi de ce trebuie, generaţie după generaţie, să o luăm de la capăt, pentru ca în final să aflăm sau nu cine suntem?...
Ne naştem atât de minunaţi, atât de puri, atât de puternici, atât de plini de iubire, apoi vine nu ştiu ce şi începem să ne umplem mintea cu mizerii, transformându-ne vieţile într-un coşmar. Iar lupta de a scăpa de acolo durează, deseori, o viaţă întreagă!... Şi la final, înainte de a închide ochii pentru totdeauna, ne punem aceeaşi unică întrebare: cine suntem?
Sper din tot sufletul să primim un răspuns când trecem puntea...