de Constantin D. Pavel
Oamenii sunt atât de minunaţi, atât de divini, atât de fericiţi şi plini când se nasc...
Ce se întâmplă cu ei când cresc? De ce se golesc de conţinut, de iubire, de fericire, de inteligenţă, de frumuseţe? De ce ajung nişte automate lipsite de orice viitor, de orice viziune, de orice ambiţie şi orice speranţă?...
Oamenii sunt atât de minunaţi, atât de divini, atât de fericiţi şi plini când se nasc...
De ce oare uită să se mai uite în interiorul lor şi privesc mai mult în exterior, la aparenţele vieţii celorlalţi? De ce nu-şi scriu propriul destin şi acceptă cu atâta uşurinţă să îl scrie alţii în locul lor? De ce nu se opresc odată din hemoragia de ură, pentru a-şi canaliza viaţa în cunoaşterea Iubirii?
Oamenii sunt atât de minunaţi, atât de divini, atât de fericiţi şi plini când se nasc...
De ce se golesc odată cu înaintarea în vârstă, alergând înnebuniţi după averi, când toate averile Lumii sunt în Inima lor? De ce, deşi au ochi, sunt orbi, lipsiţi de viziune? De ce se complac în a trăi vieţi de robi plini de umilinţă, când toată Împărăţia e la picioarele lor?...
Oamenii sunt atât de minunaţi, atât de divini, atât de fericiţi şi plini când se nasc...
De ce oare mor înainte de a muri?...
Idei, articole, eseuri, povestiri, nuvele, poezii, dialoguri reale sau imaginare, toate pentru tine, cel ce cauti fericirea... Ne gasesti pe http://www.pavcon.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu