Şocul Libertăţii sau Jocul Libertăţii?

de Constantin D. Pavel

Am văzut şi vedem cu toţii, de câ­teva săptă­­mâni încoace, ce se în­tâmplă în nordul Africii, în Egipt şi Tunisia, în Orientul Mijlociu, în Iran, Yemen şi în teritoriile palestiniene. Tsunamiul de pe Nil pare că s-a răs­pândit cu o forţă de­vastatoare asupra în­tregii lumi arabe. Flacăra libertăţii începe să ardă cu putere în Libia, Iran, Yemen, Bahrain, oamenii căpătând curajul de a-şi cere liberta­tea, chiar şi cu preţul vieţii dacă este nevoie; şi, din păcate, chiar a fost nevoie ca unii dintre ei să cadă, căci libertatea, se pare, nu poate fiinţa fără sacrificiul sângelui.

Ne-am bucurat pentru egipteni că au scă­­pat de Mubarak, la fel cum ne-am bucurat pentru noi înşine, în ’89, când am scăpat de Ceau­şescu. Urmează să ne bucurăm pentru fiecare popor arab în parte, căci ceea ce se petrece acolo poate avea un singur deznodământ: eli­berarea! Când anume se va întâmpla asta este doar o chestiune de timp pentru fiecare naţiune în parte; oricum, egiptenii au dat dovadă de con­secvenţă şi au perseverat până când şi-au atins scopul, iar acesta este cel mai elocvent exemplu că se poate!

Da, nu mai e nici un dubiu, lumea arabă se trezeşte. Oamenii se trezesc şi, în disperare, se unesc împotriva celui mai mare rău de pe faţa pământului: asu­prirea omului de către om. Îşi vor atinge dezideratul, vor trăi şi se vor bucura de momentul îmbătător al victoriei, dar... (căci există şi un „dar“ aici) va veni clipa în care vor da piept cu Şocul Libertăţii!

Ce este Şocul Libertăţii? Ceva ce poate fi lesne confundat cu... Jocul Liber­tăţii, o capcană în care cad adesea cei mulţi şi prea puţin educaţi în spiritul real al vieţii. Entuziasmul victoriei va trece şi oamenii simpli se vor trezi din beţia în­vingătorului şi se vor întreba: „Am dat jos răul cel mare, dar acum ce punem în loc?“. În lu­mea celor mulţi aceasta este cea mai legitimă întrebare, însă, în acelaşi timp, este şi cea mai gre­şită dintre toate, căci ea ascunde, în adâncurile-i nesondate, lipsa de viziune şi de responsabi­litate a celor mulţi, care fac revoluţiile.

De ce afirm asta? Pentru că, iată, s-au scurs mai bine de 21 de ani de când românii au murit în stradă pentru obţi­ne­rea libertăţii, plătind, la rândul lor, durerosul pre­ţ al sângelui. Imediat după aceea au cunoscut, pentru o zi sau două, Şocul Libertăţii. Însă nu i-au putut face faţă. Lipsa de educaţie şi de responsabi­litate au determinat poporul român să cadă în capcana numită Jocul Libertăţii. Îl joacă de două decenii, cu rezultate pu­ţine pen­tru marea masă a populaţiei, in­fim de puţine faţă de ceea ce putea aduce asumarea, de către fiecare în parte, a Liber­tăţii câştigate în ’89.

Dacă vor reuşi sau nu arabii să facă faţă Şocului Libertăţii rămâne de vă­zut. Eu înclin să cred, însă, uitându-mă la cum merg lucrurile acolo, că vor pica şi ei acest test şi că se vor rătăci în Jocul Libertăţii, căutând să pună pe alt­cineva în locul lui Hosni Mubarak. Accep­tând acest compromis, cei mulţi se vor degreva de responsabilitatea de a-şi conduce propriile des­tine şi... istoria se va repeta mai curând decât credem.

Discutând aceste idei cu un bun prieten, mi-a spus că oamenii nu sunt pre­gătiţi acum să îşi asume responsabilităţi individuale, că nu sunt gata de o schimbare profundă, aşa cum o văd eu. I-am oferit răspunsul care mie mi se pare cel mai evi­dent: oamenii nu sunt pregătiţi niciodată să îşi asume responsabilitatea propriei vieţi, însă devin deodată pregătiţi chiar din momentul în care şi-o asumă!

Nu ai cum să fii liber cedând altuia, de bună voie, cheile casei tale, dându-i astfel puterea să o transforme în propria-ţi co­livie. Nu ai cum să fii liber aşteptând ca altcineva să decidă în locul tău, în privinţa lucrurilor cu adevărat importante, cum ar fi gândurile, emo­ţiile şi visele tale. Nu ai cum să fii liber renun­ţând de bună voie la atributul principal al liber­tăţii: Liberul Arbitru!

Chiar dacă vrei sau nu să crezi asta, în­treaga societate umană se află, în aceste ceasuri tulburi, la răscruce de vremuri şi miliarde de oameni încă mai adoptă postura păguboasă a struţului, băgând adânc capul în nisip în faţa pericolelor; ei bine, tsunamiul planetar care s-a pornit deja, tocmai pe ei îi va mă­tura primii, pe cei care nu şi-au ancorat vieţile în roca de neclintit a asumării rolului de Fiinţă Umană, de Unic Creator al Pro­priei Realităţi. Tocmai de aceea trăim vremurile pe care le trăim, fiindcă se apropie momentul în care conştiinţa personală a fiecărui om se va trezi şi se va contopi cu Conştiinţa Unică a Uma­nităţii. Legea care va guverna de aici înainte viaţa oamenilor va fi: „Împreună, fiecare poate face mai mult!“.

A trece dincolo de Şocul Libertăţii, în plină Libertate, ori a te lăsa prins în capcana Jocului Liber­tăţii, în sclavia sistemului, e doar o alegere, o simplă ale­gere. Şi indiferent ce vor alege, oa­menii vor fi nevoiţi să trăiască, cel puţin o vreme, cu urmările ale­gerii lor. Dacă le va fi rău, vor şti că au ales răul; dacă le va fi bine, vor şti că s-au ales pe ei înşişi.

Oricum, aşa cum spunea prietenul meu, tot ce se întâmplă în acest moment la nivel global este cât se poate de normal, fiindcă toate aceste tulburări profunde vor duce mai rapid la prăbuşirea celui mai perfid joc inventat de o minte diabolică, Jocul Libertăţii, vor duce la mo­men­tul atât de aşteptat al trezirii conştiinţelor individuale şi la unirea lor într-o Singură Con­şti­inţă, a Umanităţii.

Fie ca şi tu să ţi-o asumi şi să faci parte din ea! Cum? Simplu: fii ceea ce vrei să fii şi nu uita a iubi!

Blestem de om sarac

de ANDREI RADU

Din balegi şi din cuib de cuci,
Răsar ca viermii, politruci
Şi din haznalele de bani –
Costume negre cu şnapani,
Viteji ca musca la arat!
Şi ne-aţi minţit şi ne-aţi furat,
Şi-aţi pus pe noi şi jug de boi!
Blestem, blestem, blestem pe voi!

Murdari în suflet şi în gând,
Cu ghearele averi strângând,
Din flote, fabrici şi uzine,
Voi aţi lăsat numai ruine!
V-aţi gudurat pe lângă clerici
Cu mânăstiri şi cu biserici
Şi vile v-aţi făcut, de soi...
Blestem, blestem, blestem pe voi!

Voi v-aţi trădat şi între fraţi,
Ca voi, şi viermii-s mai curaţi.
Aţi dărâmat şcoli şi spitale
Ca să vă fie vouă moale
Şi v-aţi brodit şi parlamente
Din licheluţe repetente.
Şi ne-mproşcaţi doar cu noroi!
Blestem, blestem, blestem pe voi!

Aţi omorât orice dreptate,
Aţi jecmănit tot ce se poate,
Guvernul vostru cu miniştri
E-o adunătură de sinistri,
Batjocura şi umilinţa
Au mai rămas la voi credinţa?
Ghiolbani de jafuri şi gherțoi,
Blestem, blestem, blestem pe voi!

Aţi sărăcit o ţară-ntreagă,
Nici dracul să nu o mai dreagă
Şi din privatizări cu fumuri
Aţi tot lăsat lumea pe drumuri!
Dar cum să faceţi voi vreun drum
Când urma voastră e doar scrum?
La tâlhării vă strângeţi roi!
Blestem, blestem, blestem pe voi!

Blestemul greu să vă lovească,
Doar bube rele să vă crească,
Ochii să îi aveţi ca napul
Şi să vă roadă viermii capul!
Să putreziţi toţi prin palate,
Toţi spulberaţi să fiţi în toate
Şi să aveţi doar oase moi!
Blestem, blestem, blestem pe voi!

Un om curajos a scris...

"CAND PLOUA LA MOSCOVA, SE DESCHIDEA UMBRELA LA BUCURESTI"...

Romanul s-a ars de multe ori cu ciorba, dar... nu a invatat ca trebuie sa sufle si in iaurt... OARE... ACUM... UNDE PLOUA?!


Nu înţeleg de ce ţipă Băsescu la mine. De ce mă ameninţă că intră România în colaps. În ceea ce mă priveşte, ţara mi se pare în colaps dintodeauna. De când m-am născut. Comuniştii ne luau la contract vitele si chiar porcul din coteţ. Erau
stăpâni pe livada noastră, pe cazanul cu ţuică, pe orătăniile din bătătură.

Pe capitalişti i-am primit cu bucurie generoasă, aproape nefirească.

Trezirea din reverie m-a dus în primul colaps. În dificultate a fost ţara şi la mica privatizare, şi la marea privatizare, şi după ce am scăpat de primul FMI, şi când duduia economia, şi când căutam luminiţa de la capătul tunelului, pe care văd că n-am mai găsit-o. Va fi fiind, probabil, lumânarea de la căpătâiul părinţilor şi bunilor noştri.

Şi-acum aud că România se duce fix în faliment. Iar Traian Băsescu mă solicită să fiu solidar nu ştiu cu cine, să dau 25% din leafa mea, 15% din pensia mea.

Mă uit la Băsescu şi nu seamănă a om aflat în criză. Nici Guvernul sau Parlamentul nu sunt în criză. Nici miile de hectare de vile nu-s crizate. Dar, defectul meu, am avut ochi de văzut şi urechi de auzit.

Da. Aparatul de stat este uriaş. Dar nu populaţia l-a făcut uriaş. Voi, clasa politică, l-aţi transformat în monstru.

Dacă există un monstru care căpuşează mediul privat, acela nu este profesorul, doctorul, inginerul, funcţionarul public; monstrul care a încălecat ţara asta sunteţi voi, clasa politică. Şi pentru că sunteţi la putere peste tot, voi, PDL, sunteţi grasul care l-a încălecat pe slab! Cu contribuţia anterioară, în ordinea procentelor de reprezentare în structurile politice, a PSD (30%), a PNL (15%), a UDMR (6%) etc...

Aţi devastat România cum nici popoarele migratoare n-ar fi reuşit. Şi-apoi aţi călărit ţara, aţi luat-o sub asuprire. Nici nu mai poate respira de câtă clientelă i-aţi vârât pe gât.

Aţi spart instituţiile statului nu pentru că aşa era necesar, ci pentru că vă trebuiau posturi de conducere pentru clientela de partid.

Aţi creat instituţii noi nu pentru că nu funcţiona statul fără ele, ci pentru că aţi avut un mofturos căruia, fiindcă i s-a năzărit să fie mare director, mare preşedinte, i-aţi fabricat o instituţie.

Şi nu v-a ajuns: an de an, legislatură de legislatură, aţi mai creat alte structuri; aţi adus directori noi, ceilalţi au rămas în sistem.

Nu populaţia ocroteşte fărădelegea în ţara asta, ci voi, cu cercurile voastre de interese cu tot.

Nu populaţia a votat pensii de 370.000.000 lei vechi. Şi venituri de 100.000 de euro pe an, de la stat.Voi, clasa politică, aţi făcut-o: în guvernele formate din partidele voastre, în parlamentul format din partidele voastre, iar legile le-a promulgat... instituţia preşedintelui României.

Nu mama-mare din pământ a distrus industria, a vândut petrolul şi rafinăriile, a tăiat pădurile şi a mânărit pământurile. Ministere conduse de voi, clasa politică, au făcut-o. Prefecturile voastre, consiliile judeţene ale voastre, primăriile voastre.

Nu populaţia a prăpădit banii statului - sute şi mii de miliarde de lei, munţi de bani - pe licitaţii trucate, pe lucrări proaste, inutile, pe şosele cu gropi, pe autostrăzi care înghit bani cu ghiotura, ci primarii voştri, ai clasei politice; consilierii voştri, ai clasei politice; miniştri voştri, ai clasei politice.

Nu populaţia a organizat doi ani întregi de dănţuieli, de parcă venea sfârşitul lumii. Voi, clasa politică, aţi făcut-o. Pe banii cui?!! Pe ăştia pe care-i tăiaţi azi de la pensionari!

V-aţi construit un aparat uriaş de represiune: ministere, agenţii, deconcentrate conduse de voi şi clientela voastră politică. Prin ei controlaţi tot, terorizaţi înstituţiile mai ceva decât poliţia politică a lui Ceauşescu.

Nu populaţia se află în AGA şi CA din companiile şi băncile de stat, plătite, am văzut, regeşte, ci voi, clasa politică.

Nu populaţia a stricat ţara asta la fiecare patru ani, ci voi, clasa politică. Cum aţi venit, aţi distrus tot ceea ce a făcut guvernul de dinainte şi aţi luat-o iar de la zero. Şi-apoi, aţi rostogolit vinovăţii între voi, partidele politice, de parcă aţi fi jucat ping-pong cu România.

Daţi-vă afară întâi pe voi şi clanurile voastre şi-apoi să v-atingeţi de părinţii noştri!

Şi veniţi, acum, să mă trageţi de urechi pe mine. Să ne trageţi de urechi pe noi, că se duce România de râpă?

Vreţi s-o scoateţi din criză pe spinarea şomerilor, a pensionarilor şi a bugetarilor de execuţie, cei care vă ţin în spate aleşii şi numiţii, în funcţiile de conducere?

Cu ce curaj? Cu ce moralitate?

Până să vă atingeţi de pensionarul ăla slăbănog, de profesorul care v-a pus creionul în mână, restructuraţi-vă întâi pe voi!

Daţi-vă afară şi în şomaj pe voi, pe oamenii voştri, ai clasei politice, şi după aceea scuipaţi pe noi.

După aceea umblaţi la salariile şi pensiile necăjite.

După aceea să-l certaţi pe bătrân că mai are îndrăzneala să trăiască, să ducă România-n faliment, cu venitul lui... gras, de 500 sau 600 de lei.

1. Dacă nu sunteţi capabili să comasaţi sau să desfiinţaţi instituţiile de pomană create de voi, clasa politică, măcar reduceţi numărul de directori. Aveţi o droaie de şefi. Aţi umplut ţara de şefi. Pe ei daţi-i afară întâi şi după aceea ajungeţi la pensionar. Sau la doctor.

2. Trei sferturi dintre directorii voştri pe care i-aţi instalat, moţ, în instituţiile bugetare, au afaceri acasă. Fac afaceri cu banul public. Daţi-i pe aceştia afară! Nu ei să mănânce cu două guri, şi de la firma lor grasă, şi de la buget, iar altul să crape de foame!

3. Luaţi-vă clientela politică din toate AGA şi CA-urile companiilor de stat, de pe lângă primării, consilii judeţene şi ministere. Aveţi deja directori acolo, există specialişti.

4. Daţi-vă afară consilierii de la birourile demnitarului. De ce aţi crede că ei sunt mai puţin paraziţi pe buget decât profesorul?

5. Daţi-vă afară consilierii de pe lângă miniştri, secretari de stat, subsecretari de stat, primari, prefecţi, preşedinţi de consilii judeţene, căţel, purcel, directori generali, din companiile de stat, din parcurile industriale.

6. Încetaţi să mai căpuşaţi ministerele (primăriile, consiliile judeţene) cu clientela pe care o serviţi cu miliarde de euro.

7. Voi, clasa politică, aţi creat şi întreţineţi evaziunea fiscală şi munca la negru. Oamenii voştri, ai partidelor, îi protejează. Îi apără de funcţionari, să nu-i descopere. Îi apără de lege.

8.După ce veţi face toate astea, abia atunci să aveţi îndrăzneala să vă legaţi de bătrânii acestei ţări.

Asta este România, dle Băsescu. O ştiţi, o cunoaşteţi, dar nu îndrăzniţi să vă apropiaţi de clanuri. Dar vă este la îndemână să-i jupuiţi de vii pe bătrâni. Sunt inofensivi. Ascultători. Mult prea blajini. Tăcuţi. Loviţi-i cu nădejde! Nu ţipă...

Cu stima
Lt. col. rz.
ing. Gheorghe NEDELCU
Sef compartiment GIS C.J. Bihor
0743 081055
nedelcugh@yahoo.com

LA ADIO...

In memoriam Adrian Paunescu

DUMNEZEU SA II ODIHNEASCA SUFLETUL DE ROMAN!

Rostul

de Dan Puric

Cand te desparti din vina ta, încerci o vreme sa te lupti cu ireversibilul, îti dai seama ca n-are sens, te lamentezi de forma si renunti. Cand te desparti din vina celuilalt, ai nevoie de o perioada de timp ca sa întelegi ce s-a întamplat. Iei povestea de la capat, pas cu pas si te chinui sa pricepi ce n-a fost bine si unde ar fi trebuit ca lucrurile sa apuce pe alt drum.

La fel se întampla si atunci cand te desparti de tara ta. Dezamagit, înselat, manios, îndurerat. Nu ti-e usor s-o lasi. Tara si mama nu ti le alegi. Te asezi pe celalalt mal al lumii si cauti raspunsul: ce s-a întamplat cu tara mea de-am fost nevoit s-o parasesc.

Romaniei i-a disparut rostul. E o tara fara rost, în orice sens vreti voi. O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.

Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pamantul si credinta.

Batranii. Romania îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane.

Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor.

Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de pamant în tara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei sustine un program care se intituleaza "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile "prietene".

La noi chestia asta se numeste "agricultura de subzistenta" si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca d-aia avem UE. Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara!

Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste.

Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un "Tatal nostru" spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze, domnu parinte, e urgent.

Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada .

Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza pana gasesc un italian batran cu care se marita. Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri.

Suna-ti bunicii, pune o samanta într-un ghiveci si aprinde o lumanare pentru vii si pentru morti.

Pilotii orbi

de Mircea Eliade

(articol publicat in ziarul Vremea, in anul 1937)

Imoralitatea clasei conducatoare romanesti, care detine “puterea” politica, de la 1918 incoace, nu este cea mai grava crima a ei. Ca s-a furat ca in codru, ca s-a distrus burghezia nationala, in folosul elementelor alogene, ca s-a napastuit taranimea, ca s-a introdus politicianismul in administratie si invatamant, ca s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime impotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru ar putea – dupa marea victorie finala – sa fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pastra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lasand sa se astearna uitarea asupra intunecatei epoci care a urmat unirii tuturor romanilor.

Dar cred ca este o crima care nu va putea fi niciodata uitata: acesti aproape douazeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai ca i-am pierdut (si cand vom mai avea inaintea noastra o epoca sigura de pace atat de indelungata?!) – dar i-am folosit cu statornica voluptate, la surparea lenta a statului romanesc modern. Clasa noastra conducatoare, care a avut franele destinului romanesc de la intregire incoace, s-a facut vinovata de cea mai grava tradare care poate infiera o elita politica in fata contemporanilor si in fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politica. Nu e vorba de o simpla gainarie politicianista, de un milion sau o suta de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui insasi existenta istorica a neamului romanesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vad.

Intr-una dintre cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult incercata Europa – luntrea statului nostru este condusa de niste piloti orbi. Acum, cand se pregateste marea lupta dupa care se va sti cine merita sa supravietuiasca si cine isi merita soarta de rob – elita noastra conducatoare isi continua micile sau marile afaceri, micile sau marile batalii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gasesti cuvinte de revolta. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vad, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de capetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state infloritoare si puternice, care au pierit in mai putin de o suta de ani, fara ca nimeni sa inteleaga de ce. Oamenii erau tot atat de cumsecade, soldatii tot atat de viteji, femeile tot atat de roditoare, holdele tot atat de bogate. Nu s-a intamplat nici un cataclism intre timp. Si deodata, statele acestea pier, dispar din istorie. In cateva sute de ani dupa aceea, cetatenii fostelor state glorioase isi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt inghititi de popoare vecine.

Luntrea condusa de pilotii orbi se lovise de stanca finala. Nimeni n-a inteles ce se intampla, dregatorii faceau politica, negutatorii isi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si taranii de ogorul lor. Numai istoria stia ca nu va mai duce multa vreme povara acestui starv in descompunere, neamul acesta care are toate insusirile in afara de cea capitala: instinctul statal.

Crima elitelor conducatoare romanesti consta in pierderea acestui instinct si in infioratoarea lor inconstienta, in incapatanarea cu care isi apara “puterea”. Au fost elite romanesti care s-au sacrificat de buna voie, si-au semnat cu mana lor actul de deces, numai pentru a nu se impotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune in calea destinului acestui neam. Clasa conducatorilor nostri politici, departe de a dovedi aceasta resemnare, intr-un ceas atat de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i sta in putinta ca sa-si prelungeasca puterea. Ei nu gandesc la altceva decat la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu in aceste cateva miliarde risipite si cateva mii de constiinte ucise sta marea lor crima, ci in faptul ca macar acum, cand inca mai este timp, nu inteleg sa se resemneze. […]

Stiu foarte bine ca evreii vor tipa ca sunt antisemit, iar democratii ca sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine ca unii imi vor spune ca “administratia” e proasta – iar altii imi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritatilor. Ca si cand aceleasi tratate l-au putut impiedica pe Kemal Pasa sa rezolve problema minoritatilor, macelarind 100.000 de greci in Anatolia. Ca si cand iugoslavii si bulgarii s-au gandit la tratate, cand au inchis scolile si bisericile romanesti, deznationalizand cate zece sate pe an. Ca si cand ungurii nu si-au permis sa persecute fatis, cu inchisoarea, chiar satele germane, ca sa nu mai vorbesc de celelalte. Ca si cand cehii au sovait sa paralizeze, pana la sugrumare, minoritatea germana!

Cred ca suntem singura tara din lume care respecta tratatele minoritatilor, incurajand orice cucerire de-a lor, preamarindu-le cultura si ajutandu-le sa-si creeze un stat in stat. Si asta nu numai din bunatate sau prostie. Ci pur si simplu pentru ca patura conducatoare nu mai stie ce inseamna un stat, nu mai vede.

Pe mine nu ma supara cand aud evreii tipand: “antisemitism”, “fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvazatori, isi apara primatul economic si politic, pe care l-au dobandit cu atata truda, risipind atata inteligenta si atatea miliarde. Ar fi absurd sa te astepti ca evreii sa se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupa ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atatea posturi de comanda. Evreii lupta din rasputeri sa-si mentina deocamdata pozitiile lor, in asteptarea unei viitoare ofensive – si, in ceea ce ma priveste, eu le inteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristetea si spaima mea isi au, insa, izvorul in alta parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducatoare, mai mult sau mai putin romaneasca, politicianizata pana in maduva oaselor – care asteapta pur si simplu sa treaca ziua, sa vina noaptea, sa auda un cantec nou, sa joace un joc nou, sa rezolve alte hartii, sa faca alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si cand am trai intr-o societate pe actiuni, ca si cand am avea inaintea noastra o suta de ani de pace, ca si cand vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar daca le spui ca pe Bucegi nu mai auzi romaneste, ca in Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, ca pier satele romanesti, ca se schimba fata oraselor – ei te socotesc in slujba nemtilor sau te asigura ca au facut legi de protectia muncii nationale.

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul in piept si-ti amintesc ca romanul in veci nu piere, ca au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitand, saracii ca in Evul Mediu romanii se hraneau cu grau si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitand ca blestemul a inceput sa apese neamul nostru, odata cu introducerea secarei (la sfarsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul graului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slabind considerabil rezistenta taranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Malaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (in Moldova se bea, pana in secolul XVI, bere), austriecii in Ardeal si “cultura” in Principate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politica si administrativa.

Toata Muntenia si Moldova de jos se hraneau iarna cu peste sarat; carutele incepeau sa colinde Baraganul, indata ce se culegea porumbul si pestele acela sarat, uscat cum era, alcatuia totusi o hrana substantiala. Pilotii orbi au creat, insa, trustul pestelui. Nu e atat de grav faptul ca la Braila costa 60-100 lei kilogramul de peste (in loc sa coste 5 lei), ca putrezesc vagoane intregi cu peste ca sa nu scada pretul, ca in loc sa se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brailei se recolteaza numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e ca taranul nu mai mananca, de vreo 10 ani, peste sarat. Si acum, cand populatia de pe malul Dunarii e secerata de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitand ca un neam nu se regenereaza cu chinina si aspirina, ci printr-o hrana substantiala.

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi in pieptul de arama al romanului. Sarmanul roman lupta ca sa-si pastreze macar o inima obosita, care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevarul e acesta: neamul romanesc nu mai are rezistenta sa legendara, de acum cateva veacuri. In Moldova si in Basarabia cad, chiar de la cele dintai lupte cu un element etnic bine hranit, care mananca grau, peste, fructe si care bea vin in loc de tuica.

Noi n-am inteles nici astazi ca romanul nu rezista bauturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunaoara. Ne laudam ca “tinem la bautura”, iar gloria aceasta nu numai ca e ridicula, dar e in acelasi timp falsa. Alcoolismul sterilizeaza legiuni intregi si ne imbecilizeaza cu o rapiditate care ar trebui sa ne dea de gandit.

…Dar pilotii orbi stau surazatori la carma, ca si cand nimic nu s-ar intampla. Si acesti oameni, conducatori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de buna-credinta si cu bunavointa; numai ca, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteaza in ceasul de fata – instinctul statal – nu vad suvoaiele slave scurgandu-se din sat in sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pamant romanesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lasand locul altor neamuri… Nu simt ca s-au schimbat unele lucruri in aceasta tara, care pe alocuri nici nu mai pare romaneasca.

Uneori, cand sunt bine dispusi, iti spun ca n-are importanta numarul evreilor, caci sunt oameni muncitori si inteligenti si, daca fac avere, averile lor raman tot in tara. Daca asa stau lucrurile, nu vad de ce n-am coloniza tara cu englezi, caci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam in care o clasa conducatoare gandeste astfel, si-ti vorbeste despre calitatile unor oameni straini – nu mai are mult de trait. El, ca neam, nu mai are insa dreptul sa se masoare cu istoria…

Ca pilotii orbi s-au facut sau nu unelte in mana strainilor – putin intereseaza deocamdata. Singurul lucru care intereseaza este faptul ca nici un om politic roman, de la 1918 incoace, n-a stiut si nu stie ce inseamna un stat. Si asta e destul ca sa incepi sa plangi.

Iubirea e tot ce dorim, iar in final e tot ce-am avut !

Reflecţiile unei maimuţe

de Autor necunoscut

Odata, o maimuta din neamul Anecdotic,

Venind la sfat pe-o creanga de arbore exotic,

A zis: Atentiune! Sunt foarte afectata!

Tot circula o vorba, deloc adevarata

Ca omul ar descinde din buna noastra rasa.

Ba chiar ideea asta îmi pare odioasa!

Si, zau, savantul Darwin , tot neamul ni-l jigneste

Când spune cum ca omul cu noi se înrudeste!

Ati pomenit vreodata divorturi printre noi?

Copii lasati pe drumuri sau arme de razboi?

Am inventat, noi, cipuri si alte dracarii?

Insemne sataniste, otravuri, smecherii?

Vazut-ati pe vreunul, retras în jungla deasa,

Ca sa scorneasca arma distrugerii în masa?

Tot ce lasam în urma, când mai sarbatorim,

E biodegradabil. Natura o-ngrijim.

Iar omul otraveste, în fiecare zi,

Paduri, câmpii, si ape, si zarile-azurii ...

N-avem starlete porno sau dive-travestiti,

Si, orisice s-ar zice, nu suntem trogloditi!

Cine-a vazut în hoarda la noi bolnavi mintali,

Drogati, lacomi de sânge sau homosexuali,

Escroci, banditi, gherile sau vreo tutungerie?

În neamul nostru nobil nu vezi asa prostie!

Noi n-avem mafii crude în stirpea noastra-aleasa,

Nici teroristi, nici dogme, nici luptele de clasa..

Cât am batut eu jungla, scuzati, n-am observat

În obstea maimuteasca vreun cocotier privat.

Urmând calea cea buna si, evident, corecta,

Adolescentii nostri parintii si-i respecta.

În ierarhia noastra, cum e firesc si drept,

Devine sef acela viteaz, agil, destept,

Capabil viata obstei s-o tina, s-o pazeasca,

De rele si primejdii turma sa si-o fereasca ...

Adesea seful nostru îsi risca mândra blana,

Ca turmei sa-i gaseasca loc de dormit si hrana.

Pe când, priviti ! La oameni, fereasca Domnul sfânt,

Sefi sunt cei fara suflet si fara de cuvânt,

Corupti, vicleni, jigodii, cu gura cât mai mare,

Nebuni dupa putere si dupa bunastare!

De turma lor n-au grija nici cât un bob de mei,

Conteaza doar averea si înmultirea ei.

Nu veti vedea vreodata, cât soarele si luna,

O minte de maimuta dospind în ea minciuna.

La om, tot ce înseamna minciuna, intrigi, ura

Sunt legi de referinta, a doua lui natura.

Chiar dac-as fi silita de vreun laborator,

N-as deveni vreun Iuda ori vreun informator...

Si iata înc-un lucru din lumea mea, frumos:

La noi nu se întâmpla razboi religios,

Nici sfinte inchizitii, nici libertati în lanturi,

Nici chefuri dupa care sa ne culcam prin santuri,

Nici ordine mondiala, si nici nationalism,

Si nici vreo îndoiala ce-aduce a ateism ...

E-adevarat ca omul, acest biped gunoi,

Arata ca maimuta, dar n-a descins din noi!