Scrisoare către ţara mea
Îţi scriu cum i-aş scrie iubitului meu, căci relaţia cu ţara ta e o relaţie de iubire dar şi de alegere. Pentru că am ales până acum să rămîn cu tine, când alţii te-au părăsit şi au găsit alta mai bună. Şi mai cred că am ales să mă nasc aici şi nu în altă parte, pentru că noi două aveam un destin de dus împreună.
Dar am ajuns într-un punct în care simt că relaţia noastră se destramă, ţara mea dragă. O aud cum horcăie, cum îşi dă duhul. Iar pe tine te detectez indiferentă, în timp ce eu lupt să o salvez. Lupt în stradă pentru tine, România mea, copiii mei luptă în stradă pentru tine, prietenii mei luptă în stradă pentru tine, iar tu te uiţi blazată la lupta noastră. Uneori, râzi de noi. Îmi spui, şi atunci când o faci capeţi vocea unor oameni din jurul meu, că locul meu, în particular şi al femeilor, în general, e la cratiţă. Că să fii în locul bărbatului meu, mi-ai arăta tu mie proteste. Că aşa educaţie le dau copiilor mei, care mi-au moştenit combinaţia cromozomială şi vor trăi într-o lume machistă. Păi, da. Aşa educaţie le dau fetelor mele. Le învăţ să nu se lase minţite, înşelate, batjocorite, prostite pe faţă, călcate în picioare. Să nu îşi tragă un văl de indiferenţă peste ochii pe care să îi închidă apoi la ce se întâmplă cu ele şi cu viitorul lor. Să aibă principii şi să le pese. Coloana vertebrală dreaptă, băţ. Să lupte pentru ceea ce cred, chiar dacă lupta e grea şi fără sorţi de izbândă, chiar dacă luptă singure, chiar dacă lupta le e luată în derâdere de ignoranţi şi nepăsători şi nesimţitori. Dacă vocea nu le e auzită din prima, să ţipe mai tare şi mai mult, până va fi atât de deranjantă încât nu va mai putea fi ignorată. Pentru că dacă se lasă batjocorite de cei pe care i-au ales să le reprezinte, să le conducă, se vor lăsa batjocorite şi de cei pe care îi vor alege să le fie parteneri, şefi sau angajatori. Dacă ridică din umeri neputincioase la ce decid pentru viaţa şi ţara lor guvernanţii, vor ridica şi când soţul va decide să le bată sau să le înşele, de exemplu. Sau când angajatorul va face abuzuri. Vor spune, aşa cum face restul, asta e, aşa e în România, nu avem ce face. Vor tăcea şi vor fi umile, pentru că aşa face toată lumea doar, vor fi călcate în picioare, vor acumula furie şi frustrare şi neputinţă. Eu le învăţ că ba da, avem ce face. Un soţ sau un angajator abuzator pot fi părăsiţi, însă nu înainte de a-ţi juca toate cărţile, nu înainte de a lupta până la capăt. Iar când nu mai e nimic de făcut, când lupta devine zadarnică, când abuzul e prea mare, te poţi ridica să pleci, să o iei de la capăt.
La fel şi cu tine, ţara mea dragă, care mă dori. Şi tu eşti părăsibilă, ţi-au arătat-o milioane de români, doar. Uite, eu încă lupt. Lupt fiindcă te iubesc, deşi nu ai fost întotdeauna dreaptă cu mine. De fapt, ce vorbesc, nu ai fost niciodată prea dreaptă cu mine. Erai rigidă şi închisă când ţi-am apărut pe lume, am crescut la coadă la pâine cu cartela în mână, învăţând o istorie strâmbă. Când am mai crescut, deşi te eliberaseşi, pasămite, nu i-ai dat mare lucru femeii singure cu copii care eram. Un job prost-plătit – o meserie de care am vrut să fiu mândră dar de care azi mi-e aproape ruşine, un sistem croit greşit şi nedrept, cohorte de politicieni corupţi şi obraznici care să mă mintă în faţă, să mă fure, să mă calce în picioare, şcoli proaste pentru copiii mei, spitale mizere cu medici şpăgari care l-au lăsat pe tata cu atac cerebral să paralizeze fiindcă era duminică şi eu eram departe şi nu ştiam ce i se întîmplă ca să pot interveni.
Sigur, am avut şi momente frumoase, noi două. În numele lor, încă lupt şi încă sper. Încă mă înduioşezi, aşa cum ieri, oamenii ăia de la Pungeşti, urmaşi ai răzeşilor lui Ştefan, când s-au aşezat în genunchi în faţa utilajelor, m-au făcut să plâng. Dar şi să mă înfurii foarte, să mă doară cumplit, să simt o revoltă îngrozitoare, de neoprit. Şi, naivă cum sunt, îi cred cu tot sufletul pe oamenii ăia săraci că au îngenunchiat din durere, din spaimă, din dragoste pentru pământul şi copii lor, nu pentru că i-ar fi plătit cineva, cum mi se tot spune, tot aşa cum eu şi copiii mei şi prietenii mei îngheţăm şi răguşim pe stradă din convingere şi revoltă şi pentru că nu mai suportăm, gata, ne-a ajuns. Iar dacă revolta, lupta noastră poate şi este folosită în scopuri obscure, asta nu o face mai puţin dreaptă, nu vezi? Roşia Montană sau gazele de şist sunt doar spinele iritative, pretextele care ne-au făcut să spunem stop minciunii, manipulării grosolane, nedreptăţii, corupţiei, abuzurilor care se derulează pe repeat de 24 de ani încoace, fără pauză de schimbare a casetei măcar.
Românie, asta e ultima mea luptă. Dacă nu mă mai încapi, dacă nu te opreşti din a mă călca în picioare, dacă vei continua să mă abuzezi, te părăsesc. O să te mai iubesc, desigur, dar de departe, de unde nu o să-mi mai poţi face rău.
(Preluare de pe blogul Doamnei Petronela Rotar, http://acestblocdenervi.wordpress.com/2013/10/17/scrisoare-catre-tara-mea/)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu