Lasaţi-mă să plâng...

de Constantin D. Pavel

Lăsaţi-mă să plâng...
În tăcere, curat, în adâncul sufletului...
Să plâng şi să îmi curăţ cugetul răvăşit de voi toţi...
V-am primit în viaţa mea şi mi-am îndreptat atenţia asupra voastră, pentru că aşa am simţit că e bine...
Iar voi v-aţi comportat firesc, la fel cum m-aş fi comportat şi eu dacă aş fi fost în locul vostru...
Aţi crezut că viaţa pe care v-o dăruiesc este a voastră şi aţi început să o trataţi ca atare...
Am crezut că e drept să vă las să faceţi asta, că e drept să vă permit totul, pentru că, nu-i aşa, doar pentru voi şi prin voi trăiesc...
Dar voi nu, nu aţi înţeles, nu m-aţi tratat ca şi când aş fi fost cu adevărat "voi", ci ca pe un străin de la care puteţi lua tot ce are de oferit, fără să îi daţi nimic în schimb....
Şi nici n-am cerut ceva în schimb...
Tot ce rămâne în urma relaţiei noastre sunt doar lacrimi...
Aşa că lăsaţi-mă să plâng până-mi trece...
Îmi va trece sigur şi după aceea putem redeveni prieteni...
Lăsaţi-mă să plâng...
În tăcere, curat, în adâncul sufletului...