de Constantin D. Pavel
E timpul pentru o serie de întrebări la care, dacă vei avea curajul să răspunzi, vei putea să-ţi dai singur seama unde anume te afli în acest moment al vieţii tale. E nevoie de sinceritate din partea ta şi, vei vedea, de ceva stăpânire de sine. Răspunsurile nu sunt simple şi lasă urme. Dar trebuie să o faci, pentru a merge mai departe.
Deci... Cel care ţi-a hotarât drumul în viaţă eşti chiar tu?
Cine îţi conduce existenţa acum?
Ce anume te mişcă şi ce realizări ai?
Sunt spre beneficiul tău şi al societăţii sau spre beneficiul altei persoane?
Ştii exact către ce anume te îndrepţi?
Eşti tu stăpânul vieţii tale în acest moment sau alţii îţi stăpânesc viaţa?
Zăboveşte, rogu-te, câteva minute şi gândeşte-te serios la răspunsurile pe care le poţi da acestor întrebări. S-ar putea, la prima privire, să consideri că acestea sunt implicite. Însă nu de o „primă privire“ ai nevoie, ci de o introspecţie aproape dureroasă asupra propriei tale vieţi, pentru a putea da răspunsurile corecte! S-ar putea ca viaţa ta să fie perfectă acum şi să crezi că ceea ce faci este ceea ce eşti. Dacă chiar aşa este, felicitări! Eşti unul dintre puţinii care au reuşit! Însă experienţa vieţii marilor personalităţi ne transmite altceva, anume că foarte puţini dintre noi au curajul să lupte pentru a deveni ceea ce vor cu adevărat să devină! Dacă tu te numeri printre ei, vei afla uşor, răspunzându-ţi la o altă întrebare: cât din timpul tău zilnic activ îl dedici realizării proiectelor personale? Dacă nu dedici 90% din acest timp pentru tine şi pentru construirea visurilor tale, atunci este clar că se întâmplă ceva neplăcut în viaţa ta... Şi că trebuie să iei urgent măsuri! Deci, tu, acum, către ce anume te îndrepţi?...
Idei, articole, eseuri, povestiri, nuvele, poezii, dialoguri reale sau imaginare, toate pentru tine, cel ce cauti fericirea... Ne gasesti pe http://www.pavcon.ro
joi, 29 ianuarie 2009
luni, 26 ianuarie 2009
Valoarea voinţei slabe...
de Constantin D. Pavel
Toţi oamenii au voinţă. Ne naştem cu ea şi e puternică la vârsta fragedei pruncii. Nevoile ne sunt satisfăcute la prima manifestare a voinţei. Ne e foame, plângem şi ni se dă să mâncăm. Ne e frig, atragem atenţia şi suntem înveliţi. Facem alte... alea, plângem şi suntem schimbaţi... Vrem ceva, e întotdeauna cineva acolo, gata să ne satisfacă toate nevoile!...
Mai creştem puţintel şi învăţăm să ne manifestăm altfel voinţa... „Cere şi ţi se va da“ funcţionează încă perfect. Vrem, primim, în cel mai curat stil cu putinţă. Ideea e că încă vrem lucruri simple, de bază. Nu ne irosim voinţa pe cererea de lucruri fără necesitate reală.
Crescând, însă, începem să învăţăm. Şi, deodată, în procesul învăţării se produce... împrăştierea voinţei. Începem să cerem mai multe, din ce în ce mai multe, fără a avea cu adevărat nevoie de ele. Părinţii înţelepţi încep, la rândul lor, să ceară ceva în schimbul satisfacerii cererilor noastre, formându-ne corect. Cei mai puţin înţelepţi, însă, se iau după sloganul „bucuria copilului meu, nepreţuită“, fără să-şi dea seama că în spatele fiecărei acţiuni de-a lor se află o lecţie ce produce efecte pe termen lung în viaţa copilului.
La vârsta adolescenţei facem deseori o ultimă tentativă de a visa măreţ şi de a crede în visele noastre. Încă mai avem puterea de a vedea Adevărul şi de a avea încredere în el: anume că nu există vis nerealist dacă ai voinţă!
Totuşi, pe la finalul adolescenţei şi începutul maturităţii se petrece tragedia: ascultăm mai mult pe alţii şi mai puţin pe noi înşine! Voinţa ni se fărâmiţează şi ne aliniem mulţimii care aşteaptă să fie „îndrumată“ pe „drumul cel bun“. Aidoma unei oiţe dintr-o turmă nesfârşită, acceptăm cu resemnare pecetea care ne e pusă de cei care au voinţă: tu eşti aşa ceva şi vei face aşa ceva! Şi ne conformăm, mulţumindu-ne cu nişte firimituri infime din visurile noastre de odinioară. Încetăm să mai cerem, având impresia că cerem în zadar. Voinţa ne e atrofiată, slabă, uşor manipulabilă...
Şi ne trezim la bătrâneţe că privim în jur cu un regret imens. Încercăm să facem un calcul al valorii vieţii noastre şi constatăm cu un sentiment de amărăciune adâncă ceea ce nu am vrut să acceptăm când cei câţiva „visători“ au încercat să ne facă să înţelegem: valoarea vieţii unui om „normal“, într-o societate „normală“, e de numai 800.000 €. În 45 de ani de muncă există 540 de luni; dacă pentru fiecare lună de muncă primim în medie 1500 €, rezultă un produs de 810.000 €. Dacã primim 1500 € pe lună!...
Numai atât valorează o voinţă slabă... Când eu mi-am făcut calculul voinţei, primeam pe undeva pe la... 400 € lunar. Eram un om „normal“, cumva fericit că sunt „normal“, dar valoram, Dumnezeule-mare!, doar cu puţin peste 200.000 €! Întreaga mea viaţă, aflată pe undeva pe la finalul primei treimi, valora doar atât!!! M-am cutremurat şi am căzut serios pe gânduri. Trebuia să fac ceva, altceva!
Dar pentru aceasta a trebuit să-mi reînviez... voinţa!
Şi în numai cinci ani de folosire a propriei voinţe, potrivit tehnicilor prezentate în această carte, am ajuns să-mi cresc valoarea propriei vieţi de peste... 13 ori. În momentul când scriu aceste rânduri, valoarea vieţii mele a depăşit 2.700.000 €! Sper să nu le dau idei răpitorilor, să-i fac să creadă că atâţia bani am! Nu, atât valorez!!!... :)
===============================================
Extras din volumul "Ghid de Viaţă Liberă", de Constantin D. Pavel, carte care va apărea în curând la Editura PAVCON. (detalii pe www.pavcon.ro)
Toţi oamenii au voinţă. Ne naştem cu ea şi e puternică la vârsta fragedei pruncii. Nevoile ne sunt satisfăcute la prima manifestare a voinţei. Ne e foame, plângem şi ni se dă să mâncăm. Ne e frig, atragem atenţia şi suntem înveliţi. Facem alte... alea, plângem şi suntem schimbaţi... Vrem ceva, e întotdeauna cineva acolo, gata să ne satisfacă toate nevoile!...
Mai creştem puţintel şi învăţăm să ne manifestăm altfel voinţa... „Cere şi ţi se va da“ funcţionează încă perfect. Vrem, primim, în cel mai curat stil cu putinţă. Ideea e că încă vrem lucruri simple, de bază. Nu ne irosim voinţa pe cererea de lucruri fără necesitate reală.
Crescând, însă, începem să învăţăm. Şi, deodată, în procesul învăţării se produce... împrăştierea voinţei. Începem să cerem mai multe, din ce în ce mai multe, fără a avea cu adevărat nevoie de ele. Părinţii înţelepţi încep, la rândul lor, să ceară ceva în schimbul satisfacerii cererilor noastre, formându-ne corect. Cei mai puţin înţelepţi, însă, se iau după sloganul „bucuria copilului meu, nepreţuită“, fără să-şi dea seama că în spatele fiecărei acţiuni de-a lor se află o lecţie ce produce efecte pe termen lung în viaţa copilului.
La vârsta adolescenţei facem deseori o ultimă tentativă de a visa măreţ şi de a crede în visele noastre. Încă mai avem puterea de a vedea Adevărul şi de a avea încredere în el: anume că nu există vis nerealist dacă ai voinţă!
Totuşi, pe la finalul adolescenţei şi începutul maturităţii se petrece tragedia: ascultăm mai mult pe alţii şi mai puţin pe noi înşine! Voinţa ni se fărâmiţează şi ne aliniem mulţimii care aşteaptă să fie „îndrumată“ pe „drumul cel bun“. Aidoma unei oiţe dintr-o turmă nesfârşită, acceptăm cu resemnare pecetea care ne e pusă de cei care au voinţă: tu eşti aşa ceva şi vei face aşa ceva! Şi ne conformăm, mulţumindu-ne cu nişte firimituri infime din visurile noastre de odinioară. Încetăm să mai cerem, având impresia că cerem în zadar. Voinţa ne e atrofiată, slabă, uşor manipulabilă...
Şi ne trezim la bătrâneţe că privim în jur cu un regret imens. Încercăm să facem un calcul al valorii vieţii noastre şi constatăm cu un sentiment de amărăciune adâncă ceea ce nu am vrut să acceptăm când cei câţiva „visători“ au încercat să ne facă să înţelegem: valoarea vieţii unui om „normal“, într-o societate „normală“, e de numai 800.000 €. În 45 de ani de muncă există 540 de luni; dacă pentru fiecare lună de muncă primim în medie 1500 €, rezultă un produs de 810.000 €. Dacã primim 1500 € pe lună!...
Numai atât valorează o voinţă slabă... Când eu mi-am făcut calculul voinţei, primeam pe undeva pe la... 400 € lunar. Eram un om „normal“, cumva fericit că sunt „normal“, dar valoram, Dumnezeule-mare!, doar cu puţin peste 200.000 €! Întreaga mea viaţă, aflată pe undeva pe la finalul primei treimi, valora doar atât!!! M-am cutremurat şi am căzut serios pe gânduri. Trebuia să fac ceva, altceva!
Dar pentru aceasta a trebuit să-mi reînviez... voinţa!
Şi în numai cinci ani de folosire a propriei voinţe, potrivit tehnicilor prezentate în această carte, am ajuns să-mi cresc valoarea propriei vieţi de peste... 13 ori. În momentul când scriu aceste rânduri, valoarea vieţii mele a depăşit 2.700.000 €! Sper să nu le dau idei răpitorilor, să-i fac să creadă că atâţia bani am! Nu, atât valorez!!!... :)
===============================================
Extras din volumul "Ghid de Viaţă Liberă", de Constantin D. Pavel, carte care va apărea în curând la Editura PAVCON. (detalii pe www.pavcon.ro)
sâmbătă, 24 ianuarie 2009
Am câştigat Premiul cel Mare!!!!
Meritele mi-au fost recunoscute la nivel mondial!
http://www.themessagegroup.com.au/last-nights-news.php?title=20090122-CONSTANTIN-PAVEL_create.html
Succes tuturor!!!
Cu prietenie,
CONSTANTIN PAVEL
http://www.themessagegroup.com.au/last-nights-news.php?title=20090122-CONSTANTIN-PAVEL_create.html
Succes tuturor!!!
Cu prietenie,
CONSTANTIN PAVEL
joi, 22 ianuarie 2009
"Secretul" (partea a II-a)
de Constantin D. Pavel
Ce-ar fi dacă ai putea ştii şi ai putea transforma tot răul în bine cu o... frază?
Alocă-ţi o oră din viaţa ta şi vizionează acest film! Îl situez imediat după un alt film care mi-a schimbat viaţa, "Secretul". Şi ţi-l recomand cu toată fiinţa mea, conştient că după ce-l vei vedea va produce şi în viaţa ta recunoaşterea a ceea ce eşti! Căci TU eşti Asta! Tu eşti!
Linkul este:
http://video.google.com/videoplay?docid=-2108270310800824396&hl=ro
Vizionare placută!
http://www.pavcon.ro
Ce-ar fi dacă ai putea ştii şi ai putea transforma tot răul în bine cu o... frază?
Alocă-ţi o oră din viaţa ta şi vizionează acest film! Îl situez imediat după un alt film care mi-a schimbat viaţa, "Secretul". Şi ţi-l recomand cu toată fiinţa mea, conştient că după ce-l vei vedea va produce şi în viaţa ta recunoaşterea a ceea ce eşti! Căci TU eşti Asta! Tu eşti!
Linkul este:
http://video.google.com/videoplay?docid=-2108270310800824396&hl=ro
Vizionare placută!
http://www.pavcon.ro
marți, 20 ianuarie 2009
Experiment...
Staţie de metrou în Washington DC.
O dimineaţă rece de ianuarie.
Un violonist a cântat şase piese de Bach, timp de mai bine de 45 de minute. În toată această perioadă, peste 2000 de oameni au trecut pe lângă el, majoritatea mergând la serviciu.
După 3 minute: un bărbat de vârstă mijlocie a remarcat că în staţie se află un muzician care cântă. Şi-a încetinit mersul, după care s-a grăbit să ajungă la treburile lui.
După 4 minute: muzicianul a primit primul său dolar. O femeie a aruncat banii spre el şi şi-a văzut de drum.
După 6 minute: un tânăr s-a rezemat de perete şi l-a ascultat o vreme. Apoi s-a uitat la ceas şi a plecat mai departe.
După 10 minute: un copil de 3 ani s-a oprit lângă el, dar maică-sa a încercat să-l tragă mai departe. Copilul s-a oprit încăpăţânat şi s-a tot uitat la violonist. În cele din urmă, femeia l-a împins cu putere şi copilul s-a urnit din loc, continuând să întoarcă, la răstimpuri, capul spre muzician. Această acţiune s-a repetat de câteva ori, cu alţi copii. Fiecare părinte, fără nici o excepţie, şi-a forţat copilul să meargă mai departe.
După 45 de minute: muzicianul cântă în continuare. În tot acest timp, doar 6 oameni s-au oprit şi l-au ascultat o vreme. 20 de oameni i-au dat bani, continuându-şi grăbiţi mersul. A căpătat 32 de dolari.
După 1 oră: muzicianul a terminat de cântat şi şi-a strâns instrumentul. Liniştea s-a lăsat din nou. Nimeni nu a observat. Nimeni nu a aplaudat şi n-a existat nici un semn de recunoaştere.
Nimeni nu a ştiut că violonistul a fost Joshua Bell, unul dintre cei mai mari muzicieni din lume. El a interpretat una din cele mai complicate piese scrise vreodată, la o vioară în valoare de 3.500.000 de dolari. Cu două zile înainte, Joshua Bell vânduse toate biletele la un spectacol pe care îl susţinuse la Teatrul din Boston, unde locul costase, în medie, 100 de dolari.
Aceasta este o întâmplare reală. Joshua Bell a mers în staţia de metrou incognito, parte a unui experiment de excepţie, organizat de Washington Post, privind gusturile şi priorităţile oamenilor.
Întrebările care s-au ridicat: într-un loc comun, într-un mediu şi la o oră nepotrivite, putem percepe frumuseţea? Ne oprim să o apreciem? Putem recunoaşte talentul într-un context neaşteptat?
O posibilă concluzie a acestui experiment ar fi: dacă nu acordăm un moment din viaţa noastră pentru a ne opri şi a asculta pe unul din cei mai mari muzicieni din lume, interpretând una dintre cele mai bune piese scrise vreodată, cu unul din cele mai bune instrumente construite vreodată... oare ce alte minuni mai omitem?...
O dimineaţă rece de ianuarie.
Un violonist a cântat şase piese de Bach, timp de mai bine de 45 de minute. În toată această perioadă, peste 2000 de oameni au trecut pe lângă el, majoritatea mergând la serviciu.
După 3 minute: un bărbat de vârstă mijlocie a remarcat că în staţie se află un muzician care cântă. Şi-a încetinit mersul, după care s-a grăbit să ajungă la treburile lui.
După 4 minute: muzicianul a primit primul său dolar. O femeie a aruncat banii spre el şi şi-a văzut de drum.
După 6 minute: un tânăr s-a rezemat de perete şi l-a ascultat o vreme. Apoi s-a uitat la ceas şi a plecat mai departe.
După 10 minute: un copil de 3 ani s-a oprit lângă el, dar maică-sa a încercat să-l tragă mai departe. Copilul s-a oprit încăpăţânat şi s-a tot uitat la violonist. În cele din urmă, femeia l-a împins cu putere şi copilul s-a urnit din loc, continuând să întoarcă, la răstimpuri, capul spre muzician. Această acţiune s-a repetat de câteva ori, cu alţi copii. Fiecare părinte, fără nici o excepţie, şi-a forţat copilul să meargă mai departe.
După 45 de minute: muzicianul cântă în continuare. În tot acest timp, doar 6 oameni s-au oprit şi l-au ascultat o vreme. 20 de oameni i-au dat bani, continuându-şi grăbiţi mersul. A căpătat 32 de dolari.
După 1 oră: muzicianul a terminat de cântat şi şi-a strâns instrumentul. Liniştea s-a lăsat din nou. Nimeni nu a observat. Nimeni nu a aplaudat şi n-a existat nici un semn de recunoaştere.
Nimeni nu a ştiut că violonistul a fost Joshua Bell, unul dintre cei mai mari muzicieni din lume. El a interpretat una din cele mai complicate piese scrise vreodată, la o vioară în valoare de 3.500.000 de dolari. Cu două zile înainte, Joshua Bell vânduse toate biletele la un spectacol pe care îl susţinuse la Teatrul din Boston, unde locul costase, în medie, 100 de dolari.
Aceasta este o întâmplare reală. Joshua Bell a mers în staţia de metrou incognito, parte a unui experiment de excepţie, organizat de Washington Post, privind gusturile şi priorităţile oamenilor.
Întrebările care s-au ridicat: într-un loc comun, într-un mediu şi la o oră nepotrivite, putem percepe frumuseţea? Ne oprim să o apreciem? Putem recunoaşte talentul într-un context neaşteptat?
O posibilă concluzie a acestui experiment ar fi: dacă nu acordăm un moment din viaţa noastră pentru a ne opri şi a asculta pe unul din cei mai mari muzicieni din lume, interpretând una dintre cele mai bune piese scrise vreodată, cu unul din cele mai bune instrumente construite vreodată... oare ce alte minuni mai omitem?...
vineri, 16 ianuarie 2009
Dorinţele unui copil...
de Constantin D. Pavel
Andrei avea 9 ani şi era în clasa a II-a pe atunci, în decembrie 2000, când s-a întâmplat să i se împlinească dorinţele toate. Ca orice copil în preajma Crăciunului, aştepta de la părinţii lui dulciuri, jucării şi un brad încărcat.
Bucuria Crăciunului avea să-i fie, însă, umbrită. Tatăl şi mama lui hotărâseră, în acel an, să pornească propria afacere de familie şi toţi banii fuseseră investiţi în afacere. Drept pentru care, tatăl lui Andrei l-a luat deoparte pe băieţel şi, împreună cu mama, au început să-i explice, cu părere de rău şi sufletele zdrobite, că Moş Crăciun va fi sărac în acel an, pentru ca anul următor să fie mai bogat. Andrei dădea din cap, zâmbind în faţa explicaţiilor, în vreme ce în inimile părinţilor lui se dădea o luptă zdrobitoare între satisfacerea dorinţelor fiului lor, unicul lor copil, şi nevoia de investiţii a afacerii familiei.
În cele din urmă, Andrei a înţeles. A plecat să se joace la calculator, în dormitor, lăsându-şi părinţii la masa din bucătărie, trişti, cu sufletele grele. Se simţeau zdrobiţi de neputinţă.
- Ai putea să mai împrumuţi nişte bani, spuse soţia.
- Dar avem deja datorii enorme şi nu le vom putea achita deloc uşor! a replicat soţul.
- Dar Andrei e un copil!... E doar un copil...
Au tăcut amândoi, gata să izbucnească în lacrimi. Durerea era copleşitoare. Însă hotărâseră, cu toţii, de comun acord, să treacă împreună prin greutăţile inerente demarării unei afaceri de la zero. Strângând din dinţi, soţul s-a ridicat şi s-a dus la treabă. Soţia a terminat de dereticat prin bucătărie, apoi a mers la copil.
Andrei nu mai era în dormitor. Se uita la televizor, în sufragerie. Dar lăsase calculatorul deschis. Iar mama lui s-a dus să-l oprească.
A ieşit din dormitor după două minute, cu lacrimi fierbinţi curgându-i pe obraji. Cu o voce sugrumată de emoţie, l-a strigat pe soţul ei. Acesta, îngrijorat, s-a repezit în dormitor. Fără o vorbă, ea i-a făcut semn spre ecranul calculatorului.
Pe sticla monitorului se găseau lipiţi trei fluturaşi galbeni de hârtie. Şi tatăl murmură cuvintele stângace, scrise de fiul său pe bileţele:
„VĂ IUBESC!!! NU MAI AM NICI O DORINŢĂ, DEOARECE AM TOT CE ÎŞI POATE DORI UN COPIL. VĂ AM PE VOI – ŞI ASTA E MAI PRESUS DE ORICE! MĂ VOI STRĂDUI SĂ VĂ DAU MAI MULT DECÂT PÂNĂ ACUM!!!
CU DRAGOSTE, ANDREI!“
Atunci am simţit cum toată durerea îmi e luată de o forţă divină! Şi-am izbucnit în plâns, alături de soţia mea. Căci Andrei este fiul nostru!...
Andrei avea 9 ani şi era în clasa a II-a pe atunci, în decembrie 2000, când s-a întâmplat să i se împlinească dorinţele toate. Ca orice copil în preajma Crăciunului, aştepta de la părinţii lui dulciuri, jucării şi un brad încărcat.
Bucuria Crăciunului avea să-i fie, însă, umbrită. Tatăl şi mama lui hotărâseră, în acel an, să pornească propria afacere de familie şi toţi banii fuseseră investiţi în afacere. Drept pentru care, tatăl lui Andrei l-a luat deoparte pe băieţel şi, împreună cu mama, au început să-i explice, cu părere de rău şi sufletele zdrobite, că Moş Crăciun va fi sărac în acel an, pentru ca anul următor să fie mai bogat. Andrei dădea din cap, zâmbind în faţa explicaţiilor, în vreme ce în inimile părinţilor lui se dădea o luptă zdrobitoare între satisfacerea dorinţelor fiului lor, unicul lor copil, şi nevoia de investiţii a afacerii familiei.
În cele din urmă, Andrei a înţeles. A plecat să se joace la calculator, în dormitor, lăsându-şi părinţii la masa din bucătărie, trişti, cu sufletele grele. Se simţeau zdrobiţi de neputinţă.
- Ai putea să mai împrumuţi nişte bani, spuse soţia.
- Dar avem deja datorii enorme şi nu le vom putea achita deloc uşor! a replicat soţul.
- Dar Andrei e un copil!... E doar un copil...
Au tăcut amândoi, gata să izbucnească în lacrimi. Durerea era copleşitoare. Însă hotărâseră, cu toţii, de comun acord, să treacă împreună prin greutăţile inerente demarării unei afaceri de la zero. Strângând din dinţi, soţul s-a ridicat şi s-a dus la treabă. Soţia a terminat de dereticat prin bucătărie, apoi a mers la copil.
Andrei nu mai era în dormitor. Se uita la televizor, în sufragerie. Dar lăsase calculatorul deschis. Iar mama lui s-a dus să-l oprească.
A ieşit din dormitor după două minute, cu lacrimi fierbinţi curgându-i pe obraji. Cu o voce sugrumată de emoţie, l-a strigat pe soţul ei. Acesta, îngrijorat, s-a repezit în dormitor. Fără o vorbă, ea i-a făcut semn spre ecranul calculatorului.
Pe sticla monitorului se găseau lipiţi trei fluturaşi galbeni de hârtie. Şi tatăl murmură cuvintele stângace, scrise de fiul său pe bileţele:
„VĂ IUBESC!!! NU MAI AM NICI O DORINŢĂ, DEOARECE AM TOT CE ÎŞI POATE DORI UN COPIL. VĂ AM PE VOI – ŞI ASTA E MAI PRESUS DE ORICE! MĂ VOI STRĂDUI SĂ VĂ DAU MAI MULT DECÂT PÂNĂ ACUM!!!
CU DRAGOSTE, ANDREI!“
Atunci am simţit cum toată durerea îmi e luată de o forţă divină! Şi-am izbucnit în plâns, alături de soţia mea. Căci Andrei este fiul nostru!...
marți, 13 ianuarie 2009
Secretul celor care reuşesc...
de Constantin D. Pavel
Azi am avut o zi plină, chiar foarte plină, pot să spun. Am întâlnit numai oameni care au reuşit în tot ceea ce şi-au propus! Toţi au reuşit să-şi realizeze visele, fără nici o excepţie, iar acest lucru m-a făcut să mă întreb "cum de nu am remarcat asta până acum"? M-am mirat, pentru că aceşti oameni minunaţi fac parte din viaţa mea de zi cu zi.
Răspunsul este cât se poate de simplu: fiecare a primit exact ce a cerut! Practic, toţi oamenii reuşesc în viaţă! Fiindcă fiecare primeşte atât cât cere, nici mai mult, dar nici mai puţin.
Problemele se ivesc atunci când oamenii trăiesc cu impresia că ceea ce vor e acelaşi lucru cu ceea ce cer. Astfel că rămân foarte frustraţi când obiectul/subiectul dorinţelor lor nu devine realitate, aşa cum îşi doresc ei.
Dacă, însă, s-ar vedea pe ei înşişi ca pe nişte persoane care reuşesc în absolut tot ceea ce cer, şi-ar concentra toate forţele în a învăţa cum să ceară, nu cum să-şi dorească. Dacă ne-am analiza cu atenţie viaţa, am putea constata cu uşurinţă că reuşitele noastre au urmat un tipar foarte clar de... (auto)creaţie. Pur şi simplu, de la un moment dat, toate au început să meargă ca unse, orice situaţie, cât de confuză părea la început, a avut darul de a se limpezi şi a ne conduce, în cele din urmă, către izbândă.
A reuşi nu e un secret. Toţi reuşim când ne propunem să o facem! Absolut toţi!
De ce unii trăiesc, totuşi, o altfel de viaţă?
Pentru că au aflat şi au aplicat secretul reuşitelor măreţe: învăţarea!
Ei nu s-au oprit şi nu se vor opri niciodată din învăţat. Şi când mă refer la a învăţa, nu vorbesc despre a învăţa cum, ci a învăţa de ce! Micile reuşite apar când ştii cum. Marile reuşite când ştii de ce!
E simplu, nu-i aşa? Analizează-te mai profund şi vei constata, ca pe o revelaţie, că ai reuşit întotdeauna când ai ştiut de ce!
Bravo! Acum ştii secretul! Aplică-l!...
Azi am avut o zi plină, chiar foarte plină, pot să spun. Am întâlnit numai oameni care au reuşit în tot ceea ce şi-au propus! Toţi au reuşit să-şi realizeze visele, fără nici o excepţie, iar acest lucru m-a făcut să mă întreb "cum de nu am remarcat asta până acum"? M-am mirat, pentru că aceşti oameni minunaţi fac parte din viaţa mea de zi cu zi.
Răspunsul este cât se poate de simplu: fiecare a primit exact ce a cerut! Practic, toţi oamenii reuşesc în viaţă! Fiindcă fiecare primeşte atât cât cere, nici mai mult, dar nici mai puţin.
Problemele se ivesc atunci când oamenii trăiesc cu impresia că ceea ce vor e acelaşi lucru cu ceea ce cer. Astfel că rămân foarte frustraţi când obiectul/subiectul dorinţelor lor nu devine realitate, aşa cum îşi doresc ei.
Dacă, însă, s-ar vedea pe ei înşişi ca pe nişte persoane care reuşesc în absolut tot ceea ce cer, şi-ar concentra toate forţele în a învăţa cum să ceară, nu cum să-şi dorească. Dacă ne-am analiza cu atenţie viaţa, am putea constata cu uşurinţă că reuşitele noastre au urmat un tipar foarte clar de... (auto)creaţie. Pur şi simplu, de la un moment dat, toate au început să meargă ca unse, orice situaţie, cât de confuză părea la început, a avut darul de a se limpezi şi a ne conduce, în cele din urmă, către izbândă.
A reuşi nu e un secret. Toţi reuşim când ne propunem să o facem! Absolut toţi!
De ce unii trăiesc, totuşi, o altfel de viaţă?
Pentru că au aflat şi au aplicat secretul reuşitelor măreţe: învăţarea!
Ei nu s-au oprit şi nu se vor opri niciodată din învăţat. Şi când mă refer la a învăţa, nu vorbesc despre a învăţa cum, ci a învăţa de ce! Micile reuşite apar când ştii cum. Marile reuşite când ştii de ce!
E simplu, nu-i aşa? Analizează-te mai profund şi vei constata, ca pe o revelaţie, că ai reuşit întotdeauna când ai ştiut de ce!
Bravo! Acum ştii secretul! Aplică-l!...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)