Profesor de... Fericire

Nu putem să muncim noi, cât puteţi să furaţi voi!

2012-01-23T15:27:00.003+02:00

de Mihai Giurgea

(articol preluat de pe blogul capitalismpepaine.wordpress.com)

Iliescu si Ponta, arși la Timișoara!

La ora când scriu aceste rânduri, mitingul din Piaţa Universităţii a fost spulberat de jandarmi. PDL a făcut asta, deşi manifestanţii au lovit rău si in ambiţiile opoziţiei. În Bucureşti l-au bătut de două ori pe liberalul Ludovic Orban (care încercase să se dea “revoluţionar”), iar la Timişoara, oamenii au ars pozele lui Iliescu şi Ponta. Dar şi PDL-istul Ioan Botiş, fost ministru al Muncii, a fost înjurat si lovit de oameni la Bistriţa.

Aşa că Băsescu si-a dat seama ca se apropie explozia: aia mare! Si s-a speriat. Pentru ca explozia care vine nu va schimba de la putere doar un partid cu altul, cum a fost timp de 20 de ani, ci va distruge toate partidele. Tot statul. România sociala va fi ştearsa de pe harta.

Iar asta nici un politruc nu poate sa accepte. I-aţi auzit cum vorbesc disperaţi de haos si de anarhie, cum spun ca Parlamentul trebuie sa controleze in continuare tara? Pai e si normal: Parlamentul controlează tara, iar ei controlează Parlamentul. Casa Poporului e o gaura de tâlhari! Care tâlhari se plimba in văzul tuturor, in Mercedesuri ultimul tip, pe banii firmelor private. Pai cum sa nu le convină? Cum sa nu vrea… ”democraţie”?

Nici Băsescu, nici ceilalţi politruci n-au înţeles esenţialul: ca atâta vreme cat continua criza (iar Angela Merkel le-a spus germanilor ca la ei va continua cel puţin 10 ani), oamenii vor fi din ce in ce mai săraci. Manifestaţiile vor fi din ce in ce mai violente. Piaţa Universităţii se va umple din nou!

Acum a fost doar începutul: ce-o sa faceţi peste 4 luni, când n-or sa mai fie bani de pensii si salarii? Dar peste un an? Hahahaha….

Nu exista hoți buni si hoți rai!

Degeaba cer idioţii din USL alegeri anticipate! Alegeri anticipate ca sa schimbi nişte hoţi cu alţi hoţi? Degeaba negociază PDL cu opoziţia: românilor nu le pasa! De ce le-ar pasa de întâlnirea a doua bande care discuta cum sa-si împartă mai bine prada? Iar prada suntem noi.

In România nu exista decât partide comuniste!

Va amintiţi cum nenorociţii de politruci s-au supărat pe Nokia ca, cică, nu dădea destui bani la buget, ca sa aibă ei ce toca? Va amintiţi cum porcii de la Finanţe ziceau ca rolul firmelor private este… sa-si plătească taxele? Toate partidele gândesc la fel: ei bine, gândirea asta socialista o sa va iasă acum pe nas!

Noi muncim si ne zbatem ca sa avem bani noi – nu statul! Ca sa fim bogaţi noi – nu statul! Voi sunteţi slugile noastre, nu invers. Iar daca v-aţi luat nasul la purtare, nici o problema: o sa va treziţi cu el tăiat. Hai, nu mai trimiteţi acum inspectorii ANAF pe teren, sa mai strângă nişte spăgi? Hai cu para-ndărătul: curaj, abia aştept!

In 2010 i-am avertizat pe politruci (vezi Visați sa-si revină economia? Care economie?): Partidele româneşti sunt ca nişte sticle de vin, frumos colorate. Două sticle au etichete pe care scrie “partide de dreapta”. Altă sticlă are lipită eticheta de partid modern, social-democrat. Dar e o ţeapă! În sticle nu e nici un fel de vin. În toate e acelaşi pişat vechi, comunist şi rozaliu.

Politrucii au ras si au zis: ce ne tot baţi la cap cu criza ta? Las’ ca se termina in câteva luni… las’ ca ne ajuta UE si americanii…

Ei, uite ca UE e pe moarte, iar americanii v-au întors spatele, ca au problemele lor. Acum e fiecare pentru el.

Tăiați ajutoarele de stat, dar omorâți si firmele private: cum sa trăiască oamenii?

In New York, orice emigrant mort de foame poate sa închirieze o maşina si sa-si câştige o pâine ca taximetrist. In Bucureşti, ştiţi cat costa spaga ca sa fii taximetrist? 10.000 de euro!

Pai bai primare, bai Oprescule, bai hot nenorocit: tu nu vezi ce fac directorii tai in Primărie? Nu-i vezi cum fura? Te faci ca eşti chior, nemernicule?

Singura soluţie pentru ieşirea din criza este scăderea taxelor (si nu cu 2-3 procente: ci cu 90%!). Scăderea cheltuielilor statului. Oprirea corupţiei. Simplificarea birocraţiei si a activităţii firmelor private. Am tot făcut liste de masuri, atât eu, cat si mulţi alţii:

reducerea masiva a CAS, CASS, scutirea de impozite pentru IMM-uri cu cifra de afaceri sub 2000 de euro lunar;
posibilitatea de a face contracte de prestări servicii pe persoane fizice (pentru a evita complet plata contribuţiilor sociale daca dorim),
liberalizarea Codului Muncii si simplificarea concedierilor,
posibilitatea de a alege intre case de pensii si de sănătate private si de stat (cu ocolirea completa a statului),
reducerea cheltuielilor statului prin reducerea birocraţiei, externalizarea serviciilor bugetare si scăderea numărului bugetarilor cu cel puţin 1 milion;
lupta reala împotriva corupţiei, prin organizarea licitaţiilor transparent, pe internet. Interzicerea secretizării contractelor pe bani publici.

Aşa ca, sa fim serioşi: nu masurile lipsesc, ci voinţa de reforma! Politrucii se vaită ca e greu; ca e imposibil; ca cică ar fi un vis. In realitate, e greu doar daca nu vrei sa te apuci de treaba!

Tari ca Polonia si Marea Britanie n-au stat mult la discuţii; au pus in aplicare exact aceleaşi masuri si au terminat reforma in doi ani. România, după 20 de ani, încă mai face liste si planuri. Iar in ăştia 20 de ani, toate partidele politice au fost la putere de cel puţin doua ori. Deci poporul român le-a dat nu doar o şansa, ci doua. Iar ei le-au folosit sa-si umple buzunarele.

Uite, de aia trebuie lichidată toata clasa politică, fără milă! De aia au ajuns toţi politicienii, din toate partidele, sa fie bătuţi in plina strada, in toata tara!

Cel mai bun comunist, e comunistul mort

Conform IRES, aproape 90% dintre români vor distrugerea clasei politice. Aproape 90% dintre români o considera hoaţa si o învinuiesc de dezastrul economiei. Asta înseamnă ca toate partidele, toata gaşca PDL+PSD+PNL, nu strânge decât… 10% din populaţie! Adică maximum 2 milioane de oameni din 20 de milioane? Hahahaha… Pai voi mai speraţi sa mai conduceţi România?

Eu zic ca o sa aveţi mare noroc, care o sa scăpaţi nelinşaţi!

Eu zic că cadavrele voastre batjocorite or sa zacă in Piaţa Unirii acoperite de scuipat: si PDL-isti, si PSD-işti, si PNL-işti – la grămadă!

Scrisoare deschisă către preşedintele Traian Băsescu

2012-01-17T10:23:00.002+02:00

de Cristian Tudor Popescu

Domnule Băsescu, te-am privit şi voi continua să te privesc cu statornică scârbă. Însă, dincolo de scârba mea, un concurs de împrejurări care conţine prostia unora, ticăloşia altora şi indiferenţa celor mai mulţi a făcut să devii preşedinte al ţării mele. Nu m-am aşteptat nicio clipă ca, ajuns în această demnitate, să poţi deveni altceva decât eşti, dar am vrut să sper că măcar vei încerca să pari. Mă felicit că nu am investit prea mult în această speranţă. Ex nihilo nihil. Dispreţul pe care ţi-l port e lesne de argumentat: reprezinţi suma a tot ce are mai detestabil poporul român. Fără a avea măcar una din însuşirile admirabile ale acestui popor.

Vreme de şase ani am trăit o neîncetată stupoare, colorată când şi când cu indignări sterile ori revărsări gastrice provocate de conduita ta.

Vreme de şase ani, mulţi dintre noi am încetat să fim doar cetăţeni ai acestei ţări şi am devenit victime ale tulburărilor tale de personalitate, ale crizelor tale de nervi, ale sevrajelor tale, ale revărsărilor tale de ură, ale ticăloşiei tale, ale incompetenţei tale.
Nu ştiu dacă în istoria modernă există şef de stat care să fi insultat atât de mulţi dintre propriii cetăţeni, cu atâta nesimţită uşurinţă.

Observi că nu folosesc pluralul politeţii. Pentru că tu însuţi, în dialogul cu ceilalţi, ai răul obicei de a nu-l folosi. Şi voi refuza să îl folosesc doar formal, demonstrativ, numai pentru a vădi că sunt mai bine crescut decât tine.

Vremea convenţiilor şi demonstraţiilor de tipul acesta a trecut. Am privit cu îngrijorare, în aceşti şase ani, obsesia ta maladivă pentru puterea absolută. Au fost concetăţeni de ai mei care au crezut că poate ţi se cuvine, că poate, atunci când o vei avea, vei face din ea instrumentul schimbării în bine al ţării.

Se înşelau. Ai folosit puterea doar pentru a revărsa urâţenia dinlăuntru-ţi asupra noastră, a tuturor. Iar ţara e astăzi mai schimonosită ca niciodată. Sărăcită, desfigurată, doar un contur înlăuntrul căruia cei mai mulţi sunt prinşi ca într-o capcană, prizonieri ai unui rău destin. Precum în cel mai întunecat fanariotism, ai folosit demnităţile publice ori resursele statului pentru a-ţi căftăni apropiaţii, pe cei care ţi se închinau cu ipocrită smerenie, într-un detestabil qui pro quo. Astfel au ajuns cele mai multe demnităţi ale statului să fie ocupate de incompetenţi, imbecili şi neamuri proaste, personaje lipsite de orice merit, dar cu prea-plin de obedienţă faţă de tine, despotul. Şi când ţara e rânduită după legea aceasta, nu e de mirare că astăzi am ajuns la această mizerie, promiscuitate şi decădere a instituţiilor.

Ţi-ai făcut din minciună un crez politic. Şi unii găsesc asta scuzabil. Peste cei care au îndrăznit să spună altfel decât crezi tu că se cuvine spus ai revărsat diluvii de ură. Ai inventat categorii generice peste care să îţi reverşi ura şi insultele primitive. 322, moguli, tonomate, reprezentau categorii încăpătoare în care mizeria ta să poată fi eficient distribuită. Toţi cei care nu acceptau fanariotul qui pro quo erau detestabili, maculabili, expulzabili. Rar mi-a fost dat să văd atât risipă de resurse (ale statului, ale instituţiilor publice ori ale unor dubioase instituţii private) menită unui singur scop: împroşcatul cu mizerie.

Au fost şase ani urâţi. Iar rezultatul lor e reaua stare de azi a ţării. Prea mult şi prea des am vorbit despre toate cele care au fost pentru a le mai repeta acum. Altul e motivul pentru care scriu astăzi.

Afirmi, domnule Băsescu, fără să roşeşti, cu o nesimţire prietenă cu iresponsabilitate, că ţara mea e o ţară de mâna a doua. Iar când îndrăzneşti să spui aşa ceva vremea pamfletelor şi a indignărilor din laringe a trecut. O ţară care cere bani cu împrumut, o ţară care nu poate plăti pensiile este o ţară de mâna a doua - spui tu cu o nesimţire care sfidează orice stupoare. Nu ţara a cerut bani cu împrumut, domnule Băsescu, ci tu. Împotriva tuturor acelor voci care se opuneau acestui demers. Nu suntem toţi amnezici şi încă ne amintim cum predicai nevoia acelui credit de la FMI, deşi nu puţini erau cei care strigau că e o cale greşită. Şi i-ai potopit cu insulte. Aşa cum ştii să faci. Ai susţinut acel credit nu pentru că ţara avea nevoie de el, ci pentru că tu, deprins cu logica licuricească, ai încercat să cumperi bunăvoinţa unor stăpâni pe care noi nu-i vedem. Şi ai fost gata să plăteşti acea bunăvoinţă cu sărăcirea, umilirea şi nenorocirea noastră a tuturor. Iar dacă ţara nu poate plăti pensiile este pentru că tu ai adus-o aici. Nu mogulii, nu tonomatele, nu noi. Noi doar trudim, îndurăm şi plătim biruri.

Nici nu ar trebui să mai spun lucrurile acestea. Sunt deja ştiute. Şi nu ar trebui să accept logica rudimentară după care funcţionezi, aceea care măsoară demnitatea, înălţimea ori măreţia după grosimea pungii. Doar judecând cu maţul poţi ajunge să spui despre ţara mea că este o ţară de mâna a doua. Iar dacă punga ţării nu e azi îndeajuns de plină pentru gustul tău, asta nu se întâmplă pentru că eu şi cei asemeni mie nu trudim îndeajuns pentru a o umple, ci pentru că tu şi cei din jurul tău sunteţi prea hămesiţi, prea nesimţiţi şi prea necinstiţi pentru a şti să o chivernisiţi.

Dar ţara asta încă are bani să îşi plătească preşedintele şi imbecilii deveniţi miniştri, are bani să îşi plătească nulităţile devenite europarlamentari, are bani să te trimită la reuniuni internaţionale unde să ne umileşti pe toţi respirând dispreţul cu care eşti tratat de ceilalţi, are bani pentru a plăti pentru capriciile neroade ale favoritei tale, are bani pentru a îngrăşa guşile lăudătorilor şi numeroşilor tăi servitori. Are încă bani din care să plătească sinecuri pentru cei care ştiu să îşi manifeste îneajuns de zgomotos şi fără ruşine obedienţa faţă de tine. Are bani să îmbogăţească afacerişti suspecţi, dar cunoscători ai conturilor de partid. Să ierţi, atunci, biata ţara dacă nu mai are îndeajuns pentru a plăti şi pensiile acelea.

În aceeaşi zi când eu scriam: Pentru că eu nu accept că România e o ţară de mâna a doua în UE. Nici că eu aş fi un cetăţean de măna a doua. Dar admit că avem politicieni de mâna a şaişpea. Mai pe seară, preşedintele României spunea că ţara mea este o ţară de mâna a doua. Iar asta nu mai poate fi îngăduit. Pentru aşa ceva nu mai este de ajuns să ne revoltăm pamfletar, să respirăm vocalele indignării la televizor ori să risipim cerneala stupefacţiei în gazete.
Atunci când mizeria ta nu mai încape în hârdăul categoriilor generice şi nu se mai revarsă doar asupra tonomatelor, parlamentarilor, mogulilor, ci asupra ţării înseşi, atunci e vremea să fii trimis definitiv acolo unde îţi e locul. Atunci când, nu are rost să ne mai ascundem după cuvinte, îţi îndemni cetăţenii să îşi părăsească ţara, tu trebuie să pleci, nu ei. E timpul!

Asta e tot ce am avut să îţi spun, domnule Băsescu. Aşa cum ţi-am promis, îţi sunt pe mai departe dator cu întreg dispreţul. Şi îţi promit că mă voi achita de această obligaţie. Dar vreau că de acum să te dispreţuiesc ca pe un ticălos oarecare şi nu ca pe preşedintele ţării mele. Du-te!

Rândurile care urmează nu îţi mai sunt adresate, deşi te privesc. Vreau să sper că prieteni şi neprieteni din blogosferă mi se vor alătura. Pentru că este o limită care nu trebuie trecută. Şi aşa, prea multă vreme, prea multe am îngăduit. Şi mai vreau să sper că, mai ales, politicieni, cu şi fără blog, vor prelua revolta mea şi îi vor da cuvenită îndreptare. Acelor politicieni le cer, neîntârziat, iniţierea procedurii de suspendare a lui Traian Băsescu. Dincolo de meschinăria calculului politic de conjunctură, dincolo de laşitatea cu care ne-au obişnuit, dincolo de indolenţa pe care le-am tolerat-o. Sau puteţi cu toţii tăcea, prudent, vascularizaţi de precauţia pe care o putem numi şi laşitate. Şi atunci am să-i cer scuze lui Traian Băsescu. Şi am să admit că trăiesc într-o ţară de mâna a doua.

SCRISOARE CATRE UNII TINERI

2011-11-29T23:05:00.000+02:00

de Dale Carnegie

”Începeţi viaţa în vremuri grele.

Se urcă uneori în istorie valuri care poartă spre izbândă până şi pe cei mai slabi înotători.

Generaţia voastră înoată împotriva curentului, într-o mare furtunoasă.Acest lucru este greu.

În primele clipe veţi fi înăbuşit şi veţi fi descurajat; veţi tinde să credeți că nu veți mai ajunge la mal. Nu vă speriaţi. Alţii, înaintea voastră, au întâlnit valuri tot atât de înalte şi n-au fost acoperiţi de ele. Cu dibăcie şi curaj veţi rezista pînă când va veni din nou linişte.

Învingători fiind, nu uitaţi că biruinţele omeneşti nu sunt decât parţiale şi vremelnice. Nici una din treburile acestei lumi n-ar putea fi orânduită pentru vecie. Nici o izbândă nu hotărăşte viitorul îndepărtat. Nici un tratat nu domneşte pentru multă vreme. Nici o revoluţie nu întemeiază o societate care să fie veşnic fericită. Păziţi-vă de a gândi că un om sau o generaţie au dreptul – odată menirea lor îndeplinită – la o fericire leneşă. Etapa vieţii nu se isprăveşte decât Ia ora când cade noaptea.

Nu fiţi grăbiţi. Averile şi renumele care se nasc într-o clipă, tot într-o clipă mor. Vă urez piedici şi lupte. Bătălia vă va oţeli. Spre 50 sau 60 de ani veţi căpăta înfăţişarea viguroasă a stâncilor bătute de furtuni. Lumea vrăjmaşă are darul să vă dăltuiască. Veţi fi caractere dar şi veţi avea caracter, iar valurile opiniei publice vă vor face să râdeţi.

Când eşti tânăr, totul pare grozav. Primele piedici par blesteme şi răutatea lumii înspăimântă. Pregăţiti-vă un adăpost interior împotriva cruzimii semenilor şi a situaţiilor. Orice om poate clădi, în străfundul gândurilor sale, un adăpost de unde să nu-i pese de proiectele cele mai grele şi de vorbele cele mai viclean otrăvite. De ce se poate teme un suflet împăcat cu el însuşi ? Nici persecuţiile, nici calomniile nu-i pot clinti mărturia pe care el o dă celor mai tainice gânduri ale sale.

Luaţi dragostea în serios, nu în tragic. Veţi fi surprinşi în tinereţe de frivolitatea femeilor, de cochetăria, de minciunile şi de cruzimea lor. Spuneţi-vă că aceste înfăţişări ale firii lor, deşi aevea, sunt numai de suprafaţă. Observându-le, gândiţi-vă la mare, a cărei oglindă este atât de schimbătoare şi care devine, totuşi, o prietenă statornică pentru cine se apropie de ea şi încearcă s-o înţeleagă. Căutaţi dincolo de femeile prea libere şi prea uşoare, suflete mai sfioase care ezită să-şi arate blândeţea şi încrederea. Juraţi, din toată inima, credinţă aceleia care vi se pare vrednică de aceasta.

Fiţi statornic, nu pierdeţi nădejdea. Ştiu că sunteţi ispitiţi, când lucrurile merg rău, să lăsaţi totul baltă şi să reîncepeţi viaţa cu altă femeie, cu alţi prieteni, sub un alt cer. Nu vă lăsaţi duşi de această părere. În anumite cazuri extreme, se poate ca unele nenorociri cu neputinţă de răbdat să vă oblige la o nouă plecare dar pentru cele mai multe fiinţe e mai bine să se mulţumească cu ce au. Este o soartă fericită de a îmbătrîni şi de a muri în mijlocul celor cu care am crescut şi am luptat.

În sfârşit, fiţi modeşti şi cutezători. A gândi, a iubi, a porunci, sunt acţiuni grele şi nu veţi ajunge să faceţi nici una în decursul vieţii voastre pământeşti asemănătoare cu desăvârşirea visată în adolescenţă. Dar oricât de grele s-ar arăta, ele nu sunt totuşi cu neputinţă de înfăptuit.

Înaintea voastră, generaţii nenumărate le-au înfăptuit şi, de bine de rău, au străbătut între două deşerturi de umbră, îngusta fâşie de lumină.

De ce să vă temeţi. Menirea vă este scurtă şi ceilalţi sunt muritori ca şi voi.”

Marş de Adio

2011-11-07T19:21:00.000+02:00

de Adrian Păunescu

La muncă , derbedei , că trece anul
şi vin ăilalţi şi-o să vă ia ciolanul.
Făceaţi pe democraţii cei cucernici,
P.... mamii voastre de nemernici.
Scuipaţi-vă-ntre voi cum se cuvine
şi-apoi convingeţi-vă că e bine.
C-aţi luat o ţară de mai mare dragul
şi i-aţi distrus averile şi steagul.
S-ajungem colonia de ocară
care-şi va cere scuze în maghiară.
Şi , prin complicităţi cu demoni aprigi,
aţi desfiinţat uzine, câmpuri, fabrici.
Şi, prin vânzări de ţară infernale,
aţi omorât cu voia animale.
La greul greu care mereu ne-ncearcă,
răspundeţi cu un greu de moarte, parcă.
Şi i-aţi găsit şi bolii un remediu
întoarceţi România-n Evul Mediu.
Ce căzături, ce târfe, ce mizerii,
v-aş desena cu acul, să vă sperii.
Dar voi nici sânge nu aveţi în vine,
ci credite din călimări străine.
Le ştiţi lui Hitler şi lui Stalin taina
şi-mpingeţi Bucovina în Ucraina.
Aşa cum ceilalţi, limpezească-i valul
s-au compromis negustorind Ardealul.
De unde sunteţi, mă, din ce găoace,
cum v-au putut părinţii voştri face?
Ce condimente le-au picat în spermă
de e trădarea voastră-atât de fermă?
Aţi pus nenorocita voastră labă
pe-această tristă ţară Basarabă.
Şi vreţi cu-ameninţare şi cu biciul
s-o faceţi curva voastră de serviciu.
Mimaţi respectul pentru cele sfinte,
dar vindeţi şi pământuri şi morminte.
Aţi inventat examene severe,
supunere poporului spre-a-i cere.
Şi toată zbaterea a fost degeaba
că-n nas mai marii v-au închis taraba.
Minciuna voastră v-a adus pe scenă,
actori într-o politică obscenă.
Şi-acum, că-i un prăpăd întreaga ţară,
ia cereţi-vă puţintel, afară.
Decât să vă trimită ţara noastră,
mai bine mergeţi voi în mama voastră.
Plecaţi de-aici, cu-o grabă funerară,
şi nu albanizaţi această ţară.
Băgaţi viteză, că vă trece anul
şi s-a scurtat şi s-a-nvechit ciolanul.
Şi ce vă pot eu spune la plecare
decât lozinca lui Fănuş cel mare:
Nenorociţilor, se rupe şnurul,
"La muncă, la bătut ţăruşi cu curul !"

O confesiune...

2011-05-23T11:02:00.001+03:00

de Zoe Dumitrescu Busulenga
(Maica Benedicta de la Manastirea Varatec)

"Per total nu m-am gandit niciodata la mine. Nu m-am socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine.

...Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat insa nici pana azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut insa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale.

...Reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin inca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu. Am legaturi foarte stranse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. In ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir in acel loc sacralitate. Vin tineri, si de la Teologie, si calugari, si ma viziteaza. Preocuparile mele au incetat sa mai fie exclusiv literare, au devenit si legaturi spirituale. Il caut pe Dumnezeu.

....Cei care ma viziteaza acum il cauta si ei. Unii, dintre calugarii mai varstnici, dintre preoti, L-au si gasit. Sunt pe calea unei nadejdi. Asa si reusesc sa ies din contingent. Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta in atmosfera actuala. Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o intelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am incercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam intr-o lume sigura, in masura in care cultul valorilor stabile iti poate da tie sensul unei stabilitati.

...Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta...

...Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina . Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste.

...Din fericire, mai sunt cativa scriitori din cei vechi. Nu stiu in ce masura mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Ma intreb insa de ce nu mai scriu cei vechi - D. R. Popescu, Breban, Balaita. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii in numele postmodernismului. Am incercat sa aflu ce este postmodernismul. I-am intrebat pe ei. N-au fost in stare sa-mi raspunda. E o arta din cioburi - totul este faramitat - mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzatia ca traim procesul invers - ne diseminam, ne risipim.

...Eu nu inteleg un lucru: cand e atata frumusete intreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, cand eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca faramitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti ca de la manele ne vom mai putea intoarce la Johann Sebastian Bach?

...De la Freud incoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul in locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau - nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum "cuviinta", cuvantul acesta, a disparut din dictionar.

...Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul in care ne purtam ucide frumusetea. "Trupul este cortul lui Dumnezeu", a spus Pavel. Ce facem noi cu el? il expunem, ca pe o bucata oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a intamplat cu relatiile dintre femei si barbati. Dupa parerea mea, aici s-a savarsit o crima. Fiorul primei intalniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut. Ce se intampla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat inca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bantuiti de patima carnii care se expune. Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in noi, e lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, rau sau murdar.

...Pentru mine, marea poezie a fost intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de intrarea in alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete. In rugaciune intri pentru a te integra absolutului.

...Pentru ca intram in zona computerului, am pierdut placerea de a citi. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba.

...Moartea pentru mine inseamna eliberarea de acest trup. Trecerea in lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea in lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mantuitorul stie."

Şocul Libertăţii sau Jocul Libertăţii?

2011-02-23T10:12:00.003+02:00

de Constantin D. Pavel

Am văzut şi vedem cu toţii, de câteva săptămâni încoace, ce se întâmplă în nordul Africii, în Egipt şi Tunisia, în Orientul Mijlociu, în Iran, Yemen şi în teritoriile palestiniene. Tsunamiul de pe Nil pare că s-a răspândit cu o forţă devastatoare asupra întregii lumi arabe. Flacăra libertăţii începe să ardă cu putere în Libia, Iran, Yemen, Bahrain, oamenii căpătând curajul de a-şi cere libertatea, chiar şi cu preţul vieţii dacă este nevoie; şi, din păcate, chiar a fost nevoie ca unii dintre ei să cadă, căci libertatea, se pare, nu poate fiinţa fără sacrificiul sângelui.

Ne-am bucurat pentru egipteni că au scăpat de Mubarak, la fel cum ne-am bucurat pentru noi înşine, în ’89, când am scăpat de Ceauşescu. Urmează să ne bucurăm pentru fiecare popor arab în parte, căci ceea ce se petrece acolo poate avea un singur deznodământ: eliberarea! Când anume se va întâmpla asta este doar o chestiune de timp pentru fiecare naţiune în parte; oricum, egiptenii au dat dovadă de consecvenţă şi au perseverat până când şi-au atins scopul, iar acesta este cel mai elocvent exemplu că se poate!

Da, nu mai e nici un dubiu, lumea arabă se trezeşte. Oamenii se trezesc şi, în disperare, se unesc împotriva celui mai mare rău de pe faţa pământului: asuprirea omului de către om. Îşi vor atinge dezideratul, vor trăi şi se vor bucura de momentul îmbătător al victoriei, dar... (căci există şi un „dar“ aici) va veni clipa în care vor da piept cu Şocul Libertăţii!

Ce este Şocul Libertăţii? Ceva ce poate fi lesne confundat cu... Jocul Libertăţii, o capcană în care cad adesea cei mulţi şi prea puţin educaţi în spiritul real al vieţii. Entuziasmul victoriei va trece şi oamenii simpli se vor trezi din beţia învingătorului şi se vor întreba: „Am dat jos răul cel mare, dar acum ce punem în loc?“. În lumea celor mulţi aceasta este cea mai legitimă întrebare, însă, în acelaşi timp, este şi cea mai greşită dintre toate, căci ea ascunde, în adâncurile-i nesondate, lipsa de viziune şi de responsabilitate a celor mulţi, care fac revoluţiile.

De ce afirm asta? Pentru că, iată, s-au scurs mai bine de 21 de ani de când românii au murit în stradă pentru obţinerea libertăţii, plătind, la rândul lor, durerosul preţ al sângelui. Imediat după aceea au cunoscut, pentru o zi sau două, Şocul Libertăţii. Însă nu i-au putut face faţă. Lipsa de educaţie şi de responsabilitate au determinat poporul român să cadă în capcana numită Jocul Libertăţii. Îl joacă de două decenii, cu rezultate puţine pentru marea masă a populaţiei, infim de puţine faţă de ceea ce putea aduce asumarea, de către fiecare în parte, a Libertăţii câştigate în ’89.

Dacă vor reuşi sau nu arabii să facă faţă Şocului Libertăţii rămâne de văzut. Eu înclin să cred, însă, uitându-mă la cum merg lucrurile acolo, că vor pica şi ei acest test şi că se vor rătăci în Jocul Libertăţii, căutând să pună pe altcineva în locul lui Hosni Mubarak. Acceptând acest compromis, cei mulţi se vor degreva de responsabilitatea de a-şi conduce propriile destine şi... istoria se va repeta mai curând decât credem.

Discutând aceste idei cu un bun prieten, mi-a spus că oamenii nu sunt pregătiţi acum să îşi asume responsabilităţi individuale, că nu sunt gata de o schimbare profundă, aşa cum o văd eu. I-am oferit răspunsul care mie mi se pare cel mai evident: oamenii nu sunt pregătiţi niciodată să îşi asume responsabilitatea propriei vieţi, însă devin deodată pregătiţi chiar din momentul în care şi-o asumă!

Nu ai cum să fii liber cedând altuia, de bună voie, cheile casei tale, dându-i astfel puterea să o transforme în propria-ţi colivie. Nu ai cum să fii liber aşteptând ca altcineva să decidă în locul tău, în privinţa lucrurilor cu adevărat importante, cum ar fi gândurile, emoţiile şi visele tale. Nu ai cum să fii liber renunţând de bună voie la atributul principal al libertăţii: Liberul Arbitru!

Chiar dacă vrei sau nu să crezi asta, întreaga societate umană se află, în aceste ceasuri tulburi, la răscruce de vremuri şi miliarde de oameni încă mai adoptă postura păguboasă a struţului, băgând adânc capul în nisip în faţa pericolelor; ei bine, tsunamiul planetar care s-a pornit deja, tocmai pe ei îi va mătura primii, pe cei care nu şi-au ancorat vieţile în roca de neclintit a asumării rolului de Fiinţă Umană, de Unic Creator al Propriei Realităţi. Tocmai de aceea trăim vremurile pe care le trăim, fiindcă se apropie momentul în care conştiinţa personală a fiecărui om se va trezi şi se va contopi cu Conştiinţa Unică a Umanităţii. Legea care va guverna de aici înainte viaţa oamenilor va fi: „Împreună, fiecare poate face mai mult!“.

A trece dincolo de Şocul Libertăţii, în plină Libertate, ori a te lăsa prins în capcana Jocului Libertăţii, în sclavia sistemului, e doar o alegere, o simplă alegere. Şi indiferent ce vor alege, oamenii vor fi nevoiţi să trăiască, cel puţin o vreme, cu urmările alegerii lor. Dacă le va fi rău, vor şti că au ales răul; dacă le va fi bine, vor şti că s-au ales pe ei înşişi.

Oricum, aşa cum spunea prietenul meu, tot ce se întâmplă în acest moment la nivel global este cât se poate de normal, fiindcă toate aceste tulburări profunde vor duce mai rapid la prăbuşirea celui mai perfid joc inventat de o minte diabolică, Jocul Libertăţii, vor duce la momentul atât de aşteptat al trezirii conştiinţelor individuale şi la unirea lor într-o Singură Conştiinţă, a Umanităţii.

Fie ca şi tu să ţi-o asumi şi să faci parte din ea! Cum? Simplu: fii ceea ce vrei să fii şi nu uita a iubi!

Blestem de om sarac

2011-01-20T10:58:00.002+02:00

de ANDREI RADU

Din balegi şi din cuib de cuci,
Răsar ca viermii, politruci
Şi din haznalele de bani –
Costume negre cu şnapani,
Viteji ca musca la arat!
Şi ne-aţi minţit şi ne-aţi furat,
Şi-aţi pus pe noi şi jug de boi!
Blestem, blestem, blestem pe voi!

Murdari în suflet şi în gând,
Cu ghearele averi strângând,
Din flote, fabrici şi uzine,
Voi aţi lăsat numai ruine!
V-aţi gudurat pe lângă clerici
Cu mânăstiri şi cu biserici
Şi vile v-aţi făcut, de soi...
Blestem, blestem, blestem pe voi!

Voi v-aţi trădat şi între fraţi,
Ca voi, şi viermii-s mai curaţi.
Aţi dărâmat şcoli şi spitale
Ca să vă fie vouă moale
Şi v-aţi brodit şi parlamente
Din licheluţe repetente.
Şi ne-mproşcaţi doar cu noroi!
Blestem, blestem, blestem pe voi!

Aţi omorât orice dreptate,
Aţi jecmănit tot ce se poate,
Guvernul vostru cu miniştri
E-o adunătură de sinistri,
Batjocura şi umilinţa
Au mai rămas la voi credinţa?
Ghiolbani de jafuri şi gherțoi,
Blestem, blestem, blestem pe voi!

Aţi sărăcit o ţară-ntreagă,
Nici dracul să nu o mai dreagă
Şi din privatizări cu fumuri
Aţi tot lăsat lumea pe drumuri!
Dar cum să faceţi voi vreun drum
Când urma voastră e doar scrum?
La tâlhării vă strângeţi roi!
Blestem, blestem, blestem pe voi!

Blestemul greu să vă lovească,
Doar bube rele să vă crească,
Ochii să îi aveţi ca napul
Şi să vă roadă viermii capul!
Să putreziţi toţi prin palate,
Toţi spulberaţi să fiţi în toate
Şi să aveţi doar oase moi!
Blestem, blestem, blestem pe voi!

Un om curajos a scris...

2011-01-13T19:32:00.002+02:00

"CAND PLOUA LA MOSCOVA, SE DESCHIDEA UMBRELA LA BUCURESTI"...

Romanul s-a ars de multe ori cu ciorba, dar... nu a invatat ca trebuie sa sufle si in iaurt... OARE... ACUM... UNDE PLOUA?!

Nu înţeleg de ce ţipă Băsescu la mine. De ce mă ameninţă că intră România în colaps. În ceea ce mă priveşte, ţara mi se pare în colaps dintodeauna. De când m-am născut. Comuniştii ne luau la contract vitele si chiar porcul din coteţ. Erau
stăpâni pe livada noastră, pe cazanul cu ţuică, pe orătăniile din bătătură.

Pe capitalişti i-am primit cu bucurie generoasă, aproape nefirească.

Trezirea din reverie m-a dus în primul colaps. În dificultate a fost ţara şi la mica privatizare, şi la marea privatizare, şi după ce am scăpat de primul FMI, şi când duduia economia, şi când căutam luminiţa de la capătul tunelului, pe care văd că n-am mai găsit-o. Va fi fiind, probabil, lumânarea de la căpătâiul părinţilor şi bunilor noştri.

Şi-acum aud că România se duce fix în faliment. Iar Traian Băsescu mă solicită să fiu solidar nu ştiu cu cine, să dau 25% din leafa mea, 15% din pensia mea.

Mă uit la Băsescu şi nu seamănă a om aflat în criză. Nici Guvernul sau Parlamentul nu sunt în criză. Nici miile de hectare de vile nu-s crizate. Dar, defectul meu, am avut ochi de văzut şi urechi de auzit.

Da. Aparatul de stat este uriaş. Dar nu populaţia l-a făcut uriaş. Voi, clasa politică, l-aţi transformat în monstru.

Dacă există un monstru care căpuşează mediul privat, acela nu este profesorul, doctorul, inginerul, funcţionarul public; monstrul care a încălecat ţara asta sunteţi voi, clasa politică. Şi pentru că sunteţi la putere peste tot, voi, PDL, sunteţi grasul care l-a încălecat pe slab! Cu contribuţia anterioară, în ordinea procentelor de reprezentare în structurile politice, a PSD (30%), a PNL (15%), a UDMR (6%) etc...

Aţi devastat România cum nici popoarele migratoare n-ar fi reuşit. Şi-apoi aţi călărit ţara, aţi luat-o sub asuprire. Nici nu mai poate respira de câtă clientelă i-aţi vârât pe gât.

Aţi spart instituţiile statului nu pentru că aşa era necesar, ci pentru că vă trebuiau posturi de conducere pentru clientela de partid.

Aţi creat instituţii noi nu pentru că nu funcţiona statul fără ele, ci pentru că aţi avut un mofturos căruia, fiindcă i s-a năzărit să fie mare director, mare preşedinte, i-aţi fabricat o instituţie.

Şi nu v-a ajuns: an de an, legislatură de legislatură, aţi mai creat alte structuri; aţi adus directori noi, ceilalţi au rămas în sistem.

Nu populaţia ocroteşte fărădelegea în ţara asta, ci voi, cu cercurile voastre de interese cu tot.

Nu populaţia a votat pensii de 370.000.000 lei vechi. Şi venituri de 100.000 de euro pe an, de la stat.Voi, clasa politică, aţi făcut-o: în guvernele formate din partidele voastre, în parlamentul format din partidele voastre, iar legile le-a promulgat... instituţia preşedintelui României.

Nu mama-mare din pământ a distrus industria, a vândut petrolul şi rafinăriile, a tăiat pădurile şi a mânărit pământurile. Ministere conduse de voi, clasa politică, au făcut-o. Prefecturile voastre, consiliile judeţene ale voastre, primăriile voastre.

Nu populaţia a prăpădit banii statului - sute şi mii de miliarde de lei, munţi de bani - pe licitaţii trucate, pe lucrări proaste, inutile, pe şosele cu gropi, pe autostrăzi care înghit bani cu ghiotura, ci primarii voştri, ai clasei politice; consilierii voştri, ai clasei politice; miniştri voştri, ai clasei politice.

Nu populaţia a organizat doi ani întregi de dănţuieli, de parcă venea sfârşitul lumii. Voi, clasa politică, aţi făcut-o. Pe banii cui?!! Pe ăştia pe care-i tăiaţi azi de la pensionari!

V-aţi construit un aparat uriaş de represiune: ministere, agenţii, deconcentrate conduse de voi şi clientela voastră politică. Prin ei controlaţi tot, terorizaţi înstituţiile mai ceva decât poliţia politică a lui Ceauşescu.

Nu populaţia se află în AGA şi CA din companiile şi băncile de stat, plătite, am văzut, regeşte, ci voi, clasa politică.

Nu populaţia a stricat ţara asta la fiecare patru ani, ci voi, clasa politică. Cum aţi venit, aţi distrus tot ceea ce a făcut guvernul de dinainte şi aţi luat-o iar de la zero. Şi-apoi, aţi rostogolit vinovăţii între voi, partidele politice, de parcă aţi fi jucat ping-pong cu România.

Daţi-vă afară întâi pe voi şi clanurile voastre şi-apoi să v-atingeţi de părinţii noştri!

Şi veniţi, acum, să mă trageţi de urechi pe mine. Să ne trageţi de urechi pe noi, că se duce România de râpă?

Vreţi s-o scoateţi din criză pe spinarea şomerilor, a pensionarilor şi a bugetarilor de execuţie, cei care vă ţin în spate aleşii şi numiţii, în funcţiile de conducere?

Cu ce curaj? Cu ce moralitate?

Până să vă atingeţi de pensionarul ăla slăbănog, de profesorul care v-a pus creionul în mână, restructuraţi-vă întâi pe voi!

Daţi-vă afară şi în şomaj pe voi, pe oamenii voştri, ai clasei politice, şi după aceea scuipaţi pe noi.

După aceea umblaţi la salariile şi pensiile necăjite.

După aceea să-l certaţi pe bătrân că mai are îndrăzneala să trăiască, să ducă România-n faliment, cu venitul lui... gras, de 500 sau 600 de lei.

1. Dacă nu sunteţi capabili să comasaţi sau să desfiinţaţi instituţiile de pomană create de voi, clasa politică, măcar reduceţi numărul de directori. Aveţi o droaie de şefi. Aţi umplut ţara de şefi. Pe ei daţi-i afară întâi şi după aceea ajungeţi la pensionar. Sau la doctor.

2. Trei sferturi dintre directorii voştri pe care i-aţi instalat, moţ, în instituţiile bugetare, au afaceri acasă. Fac afaceri cu banul public. Daţi-i pe aceştia afară! Nu ei să mănânce cu două guri, şi de la firma lor grasă, şi de la buget, iar altul să crape de foame!

3. Luaţi-vă clientela politică din toate AGA şi CA-urile companiilor de stat, de pe lângă primării, consilii judeţene şi ministere. Aveţi deja directori acolo, există specialişti.

4. Daţi-vă afară consilierii de la birourile demnitarului. De ce aţi crede că ei sunt mai puţin paraziţi pe buget decât profesorul?

5. Daţi-vă afară consilierii de pe lângă miniştri, secretari de stat, subsecretari de stat, primari, prefecţi, preşedinţi de consilii judeţene, căţel, purcel, directori generali, din companiile de stat, din parcurile industriale.

6. Încetaţi să mai căpuşaţi ministerele (primăriile, consiliile judeţene) cu clientela pe care o serviţi cu miliarde de euro.

7. Voi, clasa politică, aţi creat şi întreţineţi evaziunea fiscală şi munca la negru. Oamenii voştri, ai partidelor, îi protejează. Îi apără de funcţionari, să nu-i descopere. Îi apără de lege.

8.După ce veţi face toate astea, abia atunci să aveţi îndrăzneala să vă legaţi de bătrânii acestei ţări.

Asta este România, dle Băsescu. O ştiţi, o cunoaşteţi, dar nu îndrăzniţi să vă apropiaţi de clanuri. Dar vă este la îndemână să-i jupuiţi de vii pe bătrâni. Sunt inofensivi. Ascultători. Mult prea blajini. Tăcuţi. Loviţi-i cu nădejde! Nu ţipă...

Cu stima
Lt. col. rz.
ing. Gheorghe NEDELCU
Sef compartiment GIS C.J. Bihor
0743 081055
nedelcugh@yahoo.com

LA ADIO...

2010-11-05T11:46:00.003+02:00

In memoriam Adrian Paunescu

DUMNEZEU SA II ODIHNEASCA SUFLETUL DE ROMAN!

Rostul

2010-10-19T13:03:00.000+03:00

de Dan Puric

Cand te desparti din vina ta, încerci o vreme sa te lupti cu ireversibilul, îti dai seama ca n-are sens, te lamentezi de forma si renunti. Cand te desparti din vina celuilalt, ai nevoie de o perioada de timp ca sa întelegi ce s-a întamplat. Iei povestea de la capat, pas cu pas si te chinui sa pricepi ce n-a fost bine si unde ar fi trebuit ca lucrurile sa apuce pe alt drum.

La fel se întampla si atunci cand te desparti de tara ta. Dezamagit, înselat, manios, îndurerat. Nu ti-e usor s-o lasi. Tara si mama nu ti le alegi. Te asezi pe celalalt mal al lumii si cauti raspunsul: ce s-a întamplat cu tara mea de-am fost nevoit s-o parasesc.

Romaniei i-a disparut rostul. E o tara fara rost, în orice sens vreti voi. O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.

Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pamantul si credinta.

Batranii. Romania îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane.

Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor.

Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de pamant în tara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei sustine un program care se intituleaza "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile "prietene".

La noi chestia asta se numeste "agricultura de subzistenta" si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca d-aia avem UE. Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara!

Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste.

Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un "Tatal nostru" spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze, domnu parinte, e urgent.

Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada .

Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza pana gasesc un italian batran cu care se marita. Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri.

Suna-ti bunicii, pune o samanta într-un ghiveci si aprinde o lumanare pentru vii si pentru morti.

Pilotii orbi

2010-10-13T10:50:00.002+03:00

de Mircea Eliade

(articol publicat in ziarul Vremea, in anul 1937)

Imoralitatea clasei conducatoare romanesti, care detine “puterea” politica, de la 1918 incoace, nu este cea mai grava crima a ei. Ca s-a furat ca in codru, ca s-a distrus burghezia nationala, in folosul elementelor alogene, ca s-a napastuit taranimea, ca s-a introdus politicianismul in administratie si invatamant, ca s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime impotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru ar putea – dupa marea victorie finala – sa fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pastra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lasand sa se astearna uitarea asupra intunecatei epoci care a urmat unirii tuturor romanilor.

Dar cred ca este o crima care nu va putea fi niciodata uitata: acesti aproape douazeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai ca i-am pierdut (si cand vom mai avea inaintea noastra o epoca sigura de pace atat de indelungata?!) – dar i-am folosit cu statornica voluptate, la surparea lenta a statului romanesc modern. Clasa noastra conducatoare, care a avut franele destinului romanesc de la intregire incoace, s-a facut vinovata de cea mai grava tradare care poate infiera o elita politica in fata contemporanilor si in fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politica. Nu e vorba de o simpla gainarie politicianista, de un milion sau o suta de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui insasi existenta istorica a neamului romanesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vad.

Intr-una dintre cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult incercata Europa – luntrea statului nostru este condusa de niste piloti orbi. Acum, cand se pregateste marea lupta dupa care se va sti cine merita sa supravietuiasca si cine isi merita soarta de rob – elita noastra conducatoare isi continua micile sau marile afaceri, micile sau marile batalii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gasesti cuvinte de revolta. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vad, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de capetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state infloritoare si puternice, care au pierit in mai putin de o suta de ani, fara ca nimeni sa inteleaga de ce. Oamenii erau tot atat de cumsecade, soldatii tot atat de viteji, femeile tot atat de roditoare, holdele tot atat de bogate. Nu s-a intamplat nici un cataclism intre timp. Si deodata, statele acestea pier, dispar din istorie. In cateva sute de ani dupa aceea, cetatenii fostelor state glorioase isi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt inghititi de popoare vecine.

Luntrea condusa de pilotii orbi se lovise de stanca finala. Nimeni n-a inteles ce se intampla, dregatorii faceau politica, negutatorii isi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si taranii de ogorul lor. Numai istoria stia ca nu va mai duce multa vreme povara acestui starv in descompunere, neamul acesta care are toate insusirile in afara de cea capitala: instinctul statal.

Crima elitelor conducatoare romanesti consta in pierderea acestui instinct si in infioratoarea lor inconstienta, in incapatanarea cu care isi apara “puterea”. Au fost elite romanesti care s-au sacrificat de buna voie, si-au semnat cu mana lor actul de deces, numai pentru a nu se impotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune in calea destinului acestui neam. Clasa conducatorilor nostri politici, departe de a dovedi aceasta resemnare, intr-un ceas atat de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i sta in putinta ca sa-si prelungeasca puterea. Ei nu gandesc la altceva decat la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu in aceste cateva miliarde risipite si cateva mii de constiinte ucise sta marea lor crima, ci in faptul ca macar acum, cand inca mai este timp, nu inteleg sa se resemneze. […]

Stiu foarte bine ca evreii vor tipa ca sunt antisemit, iar democratii ca sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine ca unii imi vor spune ca “administratia” e proasta – iar altii imi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritatilor. Ca si cand aceleasi tratate l-au putut impiedica pe Kemal Pasa sa rezolve problema minoritatilor, macelarind 100.000 de greci in Anatolia. Ca si cand iugoslavii si bulgarii s-au gandit la tratate, cand au inchis scolile si bisericile romanesti, deznationalizand cate zece sate pe an. Ca si cand ungurii nu si-au permis sa persecute fatis, cu inchisoarea, chiar satele germane, ca sa nu mai vorbesc de celelalte. Ca si cand cehii au sovait sa paralizeze, pana la sugrumare, minoritatea germana!

Cred ca suntem singura tara din lume care respecta tratatele minoritatilor, incurajand orice cucerire de-a lor, preamarindu-le cultura si ajutandu-le sa-si creeze un stat in stat. Si asta nu numai din bunatate sau prostie. Ci pur si simplu pentru ca patura conducatoare nu mai stie ce inseamna un stat, nu mai vede.

Pe mine nu ma supara cand aud evreii tipand: “antisemitism”, “fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvazatori, isi apara primatul economic si politic, pe care l-au dobandit cu atata truda, risipind atata inteligenta si atatea miliarde. Ar fi absurd sa te astepti ca evreii sa se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupa ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atatea posturi de comanda. Evreii lupta din rasputeri sa-si mentina deocamdata pozitiile lor, in asteptarea unei viitoare ofensive – si, in ceea ce ma priveste, eu le inteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristetea si spaima mea isi au, insa, izvorul in alta parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducatoare, mai mult sau mai putin romaneasca, politicianizata pana in maduva oaselor – care asteapta pur si simplu sa treaca ziua, sa vina noaptea, sa auda un cantec nou, sa joace un joc nou, sa rezolve alte hartii, sa faca alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si cand am trai intr-o societate pe actiuni, ca si cand am avea inaintea noastra o suta de ani de pace, ca si cand vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar daca le spui ca pe Bucegi nu mai auzi romaneste, ca in Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, ca pier satele romanesti, ca se schimba fata oraselor – ei te socotesc in slujba nemtilor sau te asigura ca au facut legi de protectia muncii nationale.

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul in piept si-ti amintesc ca romanul in veci nu piere, ca au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitand, saracii ca in Evul Mediu romanii se hraneau cu grau si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitand ca blestemul a inceput sa apese neamul nostru, odata cu introducerea secarei (la sfarsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul graului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slabind considerabil rezistenta taranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Malaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (in Moldova se bea, pana in secolul XVI, bere), austriecii in Ardeal si “cultura” in Principate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politica si administrativa.

Toata Muntenia si Moldova de jos se hraneau iarna cu peste sarat; carutele incepeau sa colinde Baraganul, indata ce se culegea porumbul si pestele acela sarat, uscat cum era, alcatuia totusi o hrana substantiala. Pilotii orbi au creat, insa, trustul pestelui. Nu e atat de grav faptul ca la Braila costa 60-100 lei kilogramul de peste (in loc sa coste 5 lei), ca putrezesc vagoane intregi cu peste ca sa nu scada pretul, ca in loc sa se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brailei se recolteaza numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e ca taranul nu mai mananca, de vreo 10 ani, peste sarat. Si acum, cand populatia de pe malul Dunarii e secerata de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitand ca un neam nu se regenereaza cu chinina si aspirina, ci printr-o hrana substantiala.

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi in pieptul de arama al romanului. Sarmanul roman lupta ca sa-si pastreze macar o inima obosita, care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevarul e acesta: neamul romanesc nu mai are rezistenta sa legendara, de acum cateva veacuri. In Moldova si in Basarabia cad, chiar de la cele dintai lupte cu un element etnic bine hranit, care mananca grau, peste, fructe si care bea vin in loc de tuica.

Noi n-am inteles nici astazi ca romanul nu rezista bauturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunaoara. Ne laudam ca “tinem la bautura”, iar gloria aceasta nu numai ca e ridicula, dar e in acelasi timp falsa. Alcoolismul sterilizeaza legiuni intregi si ne imbecilizeaza cu o rapiditate care ar trebui sa ne dea de gandit.

…Dar pilotii orbi stau surazatori la carma, ca si cand nimic nu s-ar intampla. Si acesti oameni, conducatori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de buna-credinta si cu bunavointa; numai ca, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteaza in ceasul de fata – instinctul statal – nu vad suvoaiele slave scurgandu-se din sat in sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pamant romanesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lasand locul altor neamuri… Nu simt ca s-au schimbat unele lucruri in aceasta tara, care pe alocuri nici nu mai pare romaneasca.

Uneori, cand sunt bine dispusi, iti spun ca n-are importanta numarul evreilor, caci sunt oameni muncitori si inteligenti si, daca fac avere, averile lor raman tot in tara. Daca asa stau lucrurile, nu vad de ce n-am coloniza tara cu englezi, caci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam in care o clasa conducatoare gandeste astfel, si-ti vorbeste despre calitatile unor oameni straini – nu mai are mult de trait. El, ca neam, nu mai are insa dreptul sa se masoare cu istoria…

Ca pilotii orbi s-au facut sau nu unelte in mana strainilor – putin intereseaza deocamdata. Singurul lucru care intereseaza este faptul ca nici un om politic roman, de la 1918 incoace, n-a stiut si nu stie ce inseamna un stat. Si asta e destul ca sa incepi sa plangi.

Iubirea e tot ce dorim, iar in final e tot ce-am avut !

Reflecţiile unei maimuţe

2010-08-02T11:19:00.001+03:00

de Autor necunoscut

Odata, o maimuta din neamul Anecdotic,

Venind la sfat pe-o creanga de arbore exotic,

A zis: Atentiune! Sunt foarte afectata!

Tot circula o vorba, deloc adevarata

Ca omul ar descinde din buna noastra rasa.

Ba chiar ideea asta îmi pare odioasa!

Si, zau, savantul Darwin , tot neamul ni-l jigneste

Când spune cum ca omul cu noi se înrudeste!

Ati pomenit vreodata divorturi printre noi?

Copii lasati pe drumuri sau arme de razboi?

Am inventat, noi, cipuri si alte dracarii?

Insemne sataniste, otravuri, smecherii?

Vazut-ati pe vreunul, retras în jungla deasa,

Ca sa scorneasca arma distrugerii în masa?

Tot ce lasam în urma, când mai sarbatorim,

E biodegradabil. Natura o-ngrijim.

Iar omul otraveste, în fiecare zi,

Paduri, câmpii, si ape, si zarile-azurii ...

N-avem starlete porno sau dive-travestiti,

Si, orisice s-ar zice, nu suntem trogloditi!

Cine-a vazut în hoarda la noi bolnavi mintali,

Drogati, lacomi de sânge sau homosexuali,

Escroci, banditi, gherile sau vreo tutungerie?

În neamul nostru nobil nu vezi asa prostie!

Noi n-avem mafii crude în stirpea noastra-aleasa,

Nici teroristi, nici dogme, nici luptele de clasa..

Cât am batut eu jungla, scuzati, n-am observat

În obstea maimuteasca vreun cocotier privat.

Urmând calea cea buna si, evident, corecta,

Adolescentii nostri parintii si-i respecta.

În ierarhia noastra, cum e firesc si drept,

Devine sef acela viteaz, agil, destept,

Capabil viata obstei s-o tina, s-o pazeasca,

De rele si primejdii turma sa si-o fereasca ...

Adesea seful nostru îsi risca mândra blana,

Ca turmei sa-i gaseasca loc de dormit si hrana.

Pe când, priviti ! La oameni, fereasca Domnul sfânt,

Sefi sunt cei fara suflet si fara de cuvânt,

Corupti, vicleni, jigodii, cu gura cât mai mare,

Nebuni dupa putere si dupa bunastare!

De turma lor n-au grija nici cât un bob de mei,

Conteaza doar averea si înmultirea ei.

Nu veti vedea vreodata, cât soarele si luna,

O minte de maimuta dospind în ea minciuna.

La om, tot ce înseamna minciuna, intrigi, ura

Sunt legi de referinta, a doua lui natura.

Chiar dac-as fi silita de vreun laborator,

N-as deveni vreun Iuda ori vreun informator...

Si iata înc-un lucru din lumea mea, frumos:

La noi nu se întâmpla razboi religios,

Nici sfinte inchizitii, nici libertati în lanturi,

Nici chefuri dupa care sa ne culcam prin santuri,

Nici ordine mondiala, si nici nationalism,

Si nici vreo îndoiala ce-aduce a ateism ...

E-adevarat ca omul, acest biped gunoi,

Arata ca maimuta, dar n-a descins din noi!

Scrisoare deschisa

2010-07-24T16:04:00.001+03:00

de Mugur Mihăescu

Scrisoare deschisa catre Uniunile Patronale din Romania

Numele meu este Mugur Mihaescu si va scriu aceste randuri in calitate de Vicepresedinte al nou infiintatei asociatii patronale a investitorilor din Centrul Istoric Bucuresti – “Micul Paris”.

Mi-este greu sa concep o scrisoare formala, o scrisoare al carei continut sa nu fie privit cu zambete de neincredere din partea multora dintre domniile voastre, insa am decis sa incerc astazi, pentru ca am ajuns, ca si multi altii, la un punct in care am spus: “Ajunge!”

Ca de fiecare data, guvernele, indiferent de culoarea lor politica, au incercat sa-si acopere esecurile politicilor financiare pe seama noastra, a celor care conducem direct sau indirect 200.000 de IMM-uri, IMM-uri care reprezinta motorul unei economii aflate la aceasta data in colaps. Nu i-a interesat niciodata cum facem, cat timp pierdem sa administram o afacere, cat anume investim. Pentru ei am fost oaia buna de muls, oaia cu care se puteau juca dupa cum li se nazarea, schimband peste noapte coduri fiscale, taxe, impozite, pentru ca acolo, la dansii in administratie, nu exista planuri de afaceri, ci doar spagi, interese si cine pe cine are pe postul nustiucare. In schimb daca sindicatele marilor regii pe care le administraza cu competenta, sau mai stiu eu ale caror asociatii guvernamentale se jeleau de mama focului amenintand ca ies in strada, solutia lor era ,in toti acesti ani, o taxa noua, o marire de acciza, o crestere de TVA, solutie pe care din nou nu se sfiesc sa o aplice, ca doar cine sa-i opreasca? Noi? Doar noi nu reprezentam masa electorala! Nu. Noi suntem oaia de muls. Dezbinata, cu interese proprii meschine, burghezii, care trebuie sa inteleaga solidaritatea sociala, si faptul ca domniile lor si marea masa de consilieri si consilieri ai consilierilor, in urma analizelor riguroase si pentru binele tarii au decis: marirea TVA e singura si cea mai buna solutie. Iar noi, ca de obicei, pusi in fata faptului implinit, trebuie sa ne lasam capetele in jos, acceptand situatia, ca doar stiu ei saracii ce fac!

Eu unul m-am saturat si cred ca fiecare dintre domniile voastre, si de aceea va chem sa stabilim o intalnire in luna iulie, in urma careia sa declansam singura greva care nu a fost declansata pana acum in Romania, si anume greva fiscala.

Va propun declansarea acesei forme de protest nu prin neplata taxelor catre stat, ci prin trecerea in inactivitate pe o perioada determinata a tuturor firmelor pe care le detinem. Va chem sa stam la aceeasi masa si sa dovedim tuturor ca putem sa fim uniti, indiferent de presiunile la care vom fi supusi. Cred ca este momentul sa nu mai fim amagiti de promisiuni aiurea, de subiecte fabricate pentru a ne distrage atentia, de tabloide si arestari spectaculoase, si sa luam o decizie care sa le arate acestor oameni ca nu suntem marionetele nimanui. Iar daca vom fi intrebati ce masura vedem noi pentru a iesi din criza, sa le prezentam o aritmetica simpla: Suntem 200.000 de IMM-uri. Fiecare dintre acestea vom angaja in aceasta perioada unul sau doi salariati din administratie si regii, si ii vom invata ce este acela respectul fata de munca, nu bataia de joc la care suntem supusi pana acum din partea lor. Le vom asigura calificare, vom ridica presiunea care ar fi existat asupra asigurarilor sociale de orice natura, si ma refer aici la somaj, plati compensatorii etc. si pe o perioada determinata vom duce la dimensionarea corecta a unui aparat de stat care a functionat pana acum numai si numai pe munca noastra.

Inchei aici aceasta scrisoare, al carei ecou nu stiu cu siguranta daca va fi cel scontat. Insa mizez pe capacitatea de intelegere a domniilor voastre, care ati demonstrat de-a lungul ultimilor 20 de ani ca stiti ce este aceea munca si perseverenta, fler si creativitate, si care ati tinut economia acestei tari, pe care am refuzat cu obstinenta sa o tradam.

Trimit aceasta scrisoare si catre presa si mass-media din Romania, indiferent de trustul de care apartine, in speranta unei mediatizari cat mai mari, deoarece consider ca sunt mai multe lucrurile care ne unesc decat cele care ne dezbina.

Sper din tot sufletul ca vara aceasta sa reprezinte pentru noi toti momentul de la care se va spune ca romanii isi cunosc, in sfarsit, interesul.

Cu respect,
Mugur Mihaescu,
vicepresedinte al ACCIB – Micul Paris

Partidul Desteapta-te Romane

Manifest politic

Capitolul 1 – Mesajul nostru

In conditiile in care timp de 20 de ani de la Revolutia noastra, a tuturor, structurile care au acaparat puterea au dovedit totala incapacitate de a gestiona corect aceasta tara, aducand doar saracie, foame, furt, spagi, coruptie sau delasare, generatia mea crede ca e timpul sa spuna cu glas tare: Ajunge! Desteapta-te Romane!

Ma uit in urma, la toti acesti ani care au trecut peste noi si nu-mi vine sa cred! Asta este tara in care m-am nascut?! Asta este locul in care am invatat sa gandesc, sa iubesc, sa sper, sa visez?! Ce s-a intamplat cu oamenii din jurul meu? Ce s-a intamplat cu locul pe care pana nu demult obisnuiam sa-l numesc “casa” mea?!

In fiecare oras, pe fiecare ulita din satele parca inmarmurite in timp, fetze de oameni pe care pana mai ieri ii vedeam zambind, privesc suspicioase, banuitoare, incordate si pline de ura. Neincrederea a pus stapanire pe un popor care pana mai ieri arata lumii intregi inventivitate, poezie, creativitate, poporul lui Brancusi, Eminescu, Coanda si Iorga.

Cei pe care-i vad azi in jurul meu sunt oamenii in mijlocul carora imi voi trimite copilul sa traiasca! Acesta este locul despre care va trebui sa-i explic ca este tara lui!

Nu stiu daca voi o veti face, insa eu nu pot. Si de aceea va repet: Ajunge! Desteapta-te Romane!

“Politicienii” de azi vor rade poate de mesajul acesta, negasindu-i locul intr-un “document de partid”. Dar va intreb pe voi: Ceea ce fac ei se numeste politica?? Structurile si gastile pe care le conduc se pot numi partide?? Nu, dragii mei, in niciun caz. Noi, “diletantii”, poate ca ar trebui sa ramanem acolo unde ne este locul, caci noi nu intelegem ce este aceea politica! Dar daca “politica” este ceea ce vedem azi peste tot in jurul nostru, intr-adevar, nu o intelegem si nu mai vrem sa-i fim partasi! De aceea acest partid isi propune sa demonteze din temelii un sistem care nu a functionat si nu va functiona niciodata,sa-l demonteze cu armele legale si normale ale democratiei, si anume prin VOT!

Cred cu tot sufletul ca este cazul sa le aratam odata pentru totdeauna acestor structuri care este adevarata semnificatie a cuvantului politica, un cuvant si un concept de care ei pana acum si-au batut joc, indiferent de culorile rosii, portocalii sau albastre pe care le-au afisat, indiferent de initialele pompoase pe care ni le-au aruncat in fatza si “doctrinele” pe care cu fala le-au fluturat.

Cred cu tot sufletul ca putem sa le aratam ce este aceea unitate, intr-o tara pe care au reusit sa o invrajbeasca, sa o jefuiasca de tot ce avea mai de pret, si nu ma refer aici neaparat la bogatii sau bani. Nu. Ei au reusit sa ne fure cele mai de pret lucruri: Visele si sperantele noastre si ale copiilor nostri.

De aceea, pentru ultima data va voi spune tuturor celor care am mai ramas intr-o tara care parca nu ne mai vrea: Ajunge! Desteapta-te Romane!

Capitolul 2 – ce dorim.

Partidul Desteapta-te Romane isi propune sa readuca in tara valoarea. Valoarea care se dobandeste prin munca, si munca ce se rasplateste prin bani, nu printr-o badjocura salariala cu care am fost invatati. Ni se tot spune ca romanul nu munceste! Chiar asa sa fie? Spuneti-le asta celor care-si rup spinarile pe campurile de capsuni din Spania, celor care construiesc case sau pun gresie in Italia sau Statele Unite, doctorilor plecati sa profeseze zi lumina in Germania sau tinerilor cercetatori din informatica, robotica, matematica sau fizica, plecati prin lumea larga. Despre ei vreti sa credem ca nu stiu ce este aceea munca, sau ei nu sunt tot romani? Sau cumva va referiti la cei care prin spitalele din tara noastra sau la catedra isi duc traiul de azi pe maine ca sa faca ceea ce credeau odata ca este chemarea lor? Sau poate taranilor care, ramanadu-le o casa care sta sa cada pe ei isi asteapta mai degraba sfarsitul decat un motiv pentru a mai munci?

Pentru ce sa mai munceasca oamenii in tara asta daca tot ce le-ati oferit in 20 de ani a fost doar mizerie? Si, bineinteles, 100 de lei la vot!

Noi, dragilor, vrem sa ne scuturam de trecutul acesta pe care ni l-ati oferit. Ajunge.

In primul rand vrem refacerea elitelor romanesti. Fie ca sunt elite stiintifice, culturale, sportive etc. Avem nevoie de ele. Iar ele trebuie rasplatite conform cu pregatirea, talentul si munca lor!

In al doilea rand vrem liniste. Noi nu vrem certuri si razbunari inutile care ne indeparteaza de la scopul nostru, nu vrem dosare si replici gen: “ciocu mic, ca acum noi suntem la putere!” Noi dorim aceasta putere pentru a ne reconstrui tara, pentru a avea din nou satisfactia muncii implinite si recunoscute. Noi nu ne vom pierde timpul cu actiuni si spectacole televizate in care sa cautam vinovati sau explicatii minciunilor noastre. Noi vrem sa construim si sa aducem valoare adaugata si, deci, bogatie acestei tari. Noi nu pretindem ca suntem de stanga sau de dreapta. Va lasam pe voi sa ne judecati. Bunul simt ne-a aratat ca o idee pe care voi o numiti liberala nu exclude grija fata de cel care are poate mai multa nevoie la un moment dat si pe care voi o numiti idee socialista. Dar daca ne veti judeca din punctul de vedere al echilibrului, atunci ne puteti numi partid de centru.

Si nu in ultimul rand, vrem sa ne recastigam demnitatea in lume. Intr-o Europa care vine astazi si ne “dojeneste” ca pe copilul retardat care nu poate sa faca nimic daca nu e tras de maneca. Iar voi, domnilor din PSD, PNL, PDL, UDMR sau care v-ati mai perindat pe aici, ati avut grija sa ii demonstrati ca din pacate nu se inseala.

Si, pentru ultima oara in acest document, va mai acordam atentie. Nu pentru ceea ce ati reprezentat ca structuri, ci pentru ca ati atras in randurile voastre specialisti pe care i-ati marginalizat, iar ideile lor au ramas ingropate undeva prin sertarele oportunistilor si nepotilor ridicati la ranguri de demnitari, care se mirau cum sa va mai perie, doar-doar vor ajunge un “sefulet” mai mare. Pe acesti specialisti, indiferent de partidul in care au fost ingropati, ii chemam alaturi de noi. Pentru a-si vedea ideile puse in practica necenzurate, nealterate si neadaptate intereselor voastre marunte.

Alaturi de acestia ii chemam pe toti cei care, din motive pe care nu mai are rost sa le enumar, si-au parasit tara preferand sa fuga decat sa incerce sa se lupte cu morile de vant, pe tinerii masteranzi sau doctoranzi la cele mai prestigioase universitati din strainatate si din tara, pe toti cei care stiu ca prin valoarea, judecata si munca lor pot sa ne ajute la reconstructia tarii si societatii noastre.

Capitolul 3 – cum vom proceda

Pasul 1 - Inchegarea unui nucleu de 250-300 de specialisti, manageri de top si experti care sa acopere posturile de conducere de la nivelul ministerelor si esaloanelor 2, 3 si 4. Acestia nu vor fi numiti pe criterii politice, ci conform CV-ului, experientei si notorietatii lor profesionale. Singura lor politica va fi aceea de aducere in normalitate a domeniilor pe care le conduc, avand ca finalitate cresterea nivelului de trai al tuturor romanilor.

Pasul 2 – Organizarea unui grup de experti care au ca obiectiv redactarea in maxim sase luni de la infiintare, a unui intreg set de dosare cu programe de atragere a fondurilor europene, astfel incat toti banii care pana acum nu au fost accesati – o parte din ei, banii nostri!! - sa se intoarca in tara prin implementarea acestor programe.

Pasul 3 – Restructurarea aparatului adminisrativ si a fortei de munca din regiile controlate de stat. La acest capitol, rolul cel mai important il vor avea asociatiile patronale si conducerile celor peste 200.000 de IMM-uri si peste 150.000 de SRL-uri care vor atrage cate 1 sau 2 oameni din sectorul bugetar si a caror capacitate de absorbtie totala este de 800.000 de oameni. Pentru toti cei care vor implementa aceasta reconversie a fortei de munca vor exista facilitati de ordin fiscal, suportabile dintr-un buget neincarcat cu costuri aberante de personal.
Tot in acesat pas al restructurarii se va crea, in maximum un an, un sistem informatic centralizat care sa unifice toate institutiile statului, realizandu-se prin aceasta eliminarea birocratiei

Pasul 4 – Rescrierea legislatiei romanesti. Din pacate, dupa revolutia de la 1989, autoritatile au improvizat niste seturi de legi care actualmente au mai mult un rol distructiv decat unul de constructie. Ni se spune ca nu avem justitie! Nu, dragii mei, noi nu avem legi bune! Cinci sau sase cabinete mari de avocatura ale tarii vor rescrie toate acele legi care dau loc la ambiguitati sau franeaza dezvoltarea societatii, care ne dau batai de cap si ne fac sa ne intrebam de ce totul merge anapoda. In conditiile in care voi veti acorda incredere acestui partid, ajutandu-l sa obtina majoritatea in parlamentul unicameral, aceasta schimbare a legislatiei se va face in maximum 2 ani. Caci fara o majoritate care sa lucreze pentru toti, nu vom reusi sa fim decat o voce pe care sistemul o va inabusi de cate ori va avea ocazia.

Acest proces de rescriere a legislatiei va avea loc impreuna cu revizuirea odata pentru totdeauna a Constitutiei Romaniei, revizuire care va avea ca finalitate eliminarea momentelor penibile de contestare a legalitatii in raport cu prevederile constitutionale.

In acest capitol se va acorda o atentie deosebita legilor importante ale tarii, precum legea codului fiscal, legea functionarului public, legea raspunderii administrative, legea muncii sau legea invatamantului. Iar acestea sunt doar simple exemple, varful unui iceberg legislativ care a reusit sa scufunde o societate intreaga, aruncand-o pe o cale fara intoarcere.

Capitolul 4 - concluzii

Toti pasii enumerati anterior vor avea, la randul lor, o intreaga paleta de sub-capitole, dar care vor fi dezvoltate de specialistii din fiecare domeniu. Noi nu suntem aberanti sa sustinem ca ne pricepem la toate lucrurile deodata. Este apanajul celor care au pregatirea necesara pentru a le dezvolta si implementa, in liniste si fara “directii” de la centru, pentru ca stim sa invatam din greseliile trecutului. Pe acestia ii chem, in primul rand, alaturi de noi, pentru ca fara ajutorul lor nu vom fi cu nimic mai buni decat ceilalti. Vom fi ca un fel de Conventie Democrata mai mica, doar ca nu vom avea 10.000 de specialisti, ci doar inca 10.000 de oportunisti gata sa mai puna mana pe ce-a mai ramas de furat.

Va rog, spuneti si voi: Ajunge!

Caci tot ceea ce ne intereseaza la ora actuala este doar viitorul. Un viitor care sa fie redat acestei tari si pentru care sa nu fim judecati mai tarziu de catre copiii nostri.

In speranta ca aceasta lupta inceputa astazi se va materializa la urmatoarele alegeri, las deschisa lista celor care cred ca tara noastra, Romania, mai are un viitor.

De acum totul depinde doar de voi. Eu sunt un singur om, care a avut increderea si curajul de a spune: DESTEAPTA-TE ROMANE !

1. Mugur Mihaescu - CNP 1670602xxxxxx
2. ... e randul vostru ...

Sfârşitul banilor...

2010-07-04T11:11:00.002+03:00

de Constantin D. Pavel

Nu iese fum fără foc, spune un proverb vechi de când lumea. Aşa că, atunci când auzim tot mai des despre „dispariţia banilor“, ar trebui să ne gândim ceva mai serios la această problemă. Şi dacă nivelul curiozităţii creşte suficient încât să ne îndemne să cercetăm situaţia mai în profunzime, ajungem la concluzia din titlul acestui editorial: trăim vremurile în care banii, aşa cum îi ştiam noi, îşi dau obştescul şi, poate, bine-meritatul sfârşit.

Cunoaştem cu toţii că în lume există două clase sociale, din punctul de vedere al avuţiei materiale: săracii şi bogaţii. (În basmul despre existenţa unei clase de mijloc nu mai cred nici măcar copiii de grădiniţă în ziua de astăzi...)

Practic, săracii sunt cei care cred că banii există; ceilalţi, evident, ştiu că banii nu există şi tocmai de aceea sunt în tabăra bogaţilor. Săracii muncesc pentru bani (adică pentru ceva ce nu există), iar bogaţii... creează (ei construiesc viitorul folosindu-se de puterea gândurilor; numai că, în deceniile din urmă, printre adevăraţii bogaţi s-au infiltrat mulţi „săraci cu bani“ care cred că sunt bogaţi şi care au ajuns, din păcate, să îşi transpună gândurile sărace în realitate, creând şi mai multă sărăcie în lume).

Săracul înţelege banul astfel: vine avansul (sau lichidarea) şi banii pentru care s-a înţeles să muncească în acea lună îi intră în cont sau îi primeşte în mână. Îşi plăteşte din ei rata la casă, facturile de utilităţi, mâncarea, hainele şi o mulţime de alte lucruri importante pentru el şi membrii familiei lui. Banii săi dispar astfel din contul personal în conturile celor care deţin serviciile sau produsele de care el are nevoie. Şi, peste fix o lună, o ia de la capăt... Iar acest model de viaţă îl tot repetă, an după an, până la finalul existenţei sale...

Aşa înţelege săracul banii şi rolul acestora.

Numai că, iată, vine deodată criza peste el şi, ca din senin, constată că... nu mai sunt suficienţi bani în lume. Contul său de economii (dacă are unul) se subţiază văzând cu ochii, valoarea proprietăţilor lui (dacă deţine aşa ceva) se diminuează considerabil, firma unde lucrează nu mai are bani, patronul nu mai are bani, nici măcar statul nu mai are bani! Şi se întreabă nedumerit, scărpinându-se în creştet: unde au dispărut banii? Banii băncilor, ai companiilor de investiţii, ai fondurilor mutuale, ai producătorilor de automobile, ai investitorilor, ai statului, unde au dispărut? Unde s-au dus aceşti bani, care, cu puţin timp în urmă, se aflau acolo, în existenţa lui de zi cu zi?

Şi continuă să se întrebe la nesfârşit, fără şansa de a afla vreodată răspunsul. Fiindcă răspunsul adevărat, răspunsul care îi dă fiori reci ca gheaţa pe şira spinării, încalcă orice logică de-a lui: toţi acei bani pentru care el a muncit zi de zi, care păreau atât de reali, cu care putea cumpăra atâtea lucruri, erau... imaginari! Existau în „economia de suprafaţă“, însă odată ajunşi pe piaţa de capital, se volatilizau.

De ce?

Fiindcă acţiunile au ajuns să fie evaluate şi cumpărate nu după valoarea lor reală, ci după ştiri, după zvonuri, după indici economici greu de cuantificat, după declaraţiile politicienilor, după promisiunile preşedinţilor şi după o mulţime de alţi factori fără nici o legătură cu valoarea reală.

Astfel, piaţa de capital a „umflat“ preţul acţiunilor ani în şir, „umflând“ valoarea banilor fără vreo corespondenţă cu realitatea. Bancherii şi administratorii fondurilor de investiţii (acei „săraci cu bani“ despre care aminteam înainte) au început să se joace cu ideea de bani, creând bani imaginari. Până la un anumit nivel, banii reali puteau exista; dincolo de acel nivel, ei erau pur şi simplu covârşiţi şi asfixiaţi de banii imaginari.

Când „săracii cu bani“ – confundaţi adesea de săracii din popor cu adevăraţii bogaţi, ba chiar luaţi drept modele de urmat, din nefericire! – au ajuns la gradul cel mai înalt de lăcomie, au retras de pe piaţa de capital banii reali (purtători de valoare), lăsând săracilor... banii imaginari. Şi astfel, primul bobârnac a fost dat lungului lanţ de piese de domino, care au început să se prăbuşească una după alta... Iar piesele de domino sunt... oamenii săraci, firmele ale căror clienţi sunt oamenii săraci, ţările a căror populaţie este majoritar săracă...

Practic, s-a ajuns acum în situaţia în care „săracii cu bani“ au declanşat un cancer financiar care nu mai poate fi vindecat după metodele cunoscute şi care îi va măcina şi pe ei, la fel cum îi va măcina pe toţi săracii lumii. Chimioterapia aplicată de guvernele tuturor ţărilor va duce la o slăbire accentuată a organismului societăţii umane la nivel planetar, urmând ca o hiper-mega-superinflaţie finală să spulbere însăşi ideea de bani! O spun toţi marii analişti economici, toţi marii specialişti în finanţe: omenirea a trăit „pe datorie“ şi, acum, a venit scadenţa!

Semne ale sfârşitului banilor se arată din ce în ce mai des. Chiar şi tu, dacă priveşti mai în adânc, le vei vedea. Mai în adâncul portofelului tău, vreau să spun... Vei descoperi acolo nişte carduri; pe ele sunt nişte idei de bani; când mergi la magazin şi cumperi ceva, apoi alegi plata cu cardul, practic, îţi achiţi marfa cu idei de bani transferate din contul tău în contul cu idei al magazinului. Nu e nimic în neregulă cu această imagine, nu-i aşa? Ba chiar a ajuns ceva firesc!...

Însă... atenţie!... ideile de bani cu care operezi nu au valoare reală, ci doar virtuală! Dacă reţeaua electrică globală pică, toată averea ta, oricât ar fi ea de mare, dacă e depozitată în bănci, este... zero! Nu ai nimic, pentru că nu te poţi folosi de ea... Şi astfel ajungi unul dintre... „săracii oameni bogaţi“!

Gândeşte-te bine şi forţează-ţi mintea să pătrundă în profunzimea acestui fenomen. Vei fi unul dintre puţinii care fac asta, să ştii! Cei mai mulţi semeni de-ai noştri aleg doar să se strângă în pieţe şi urle la guvernanţi... Tu, însă, dacă vei judeca situţia cu responsabilitate şi curaj, vei descoperi şi soluţia. Singura viabilă, de altfel: investiţia în lucrurile care durează veşnic!...

Ce a vrut Băsescu să explice...

2010-06-23T19:38:00.001+03:00

de Constantin D. Pavel

Cu câteva săptămâni în urmă, preşedintele României a ieşit pe posturile de televiziune şi a anunţat un set de măsuri de austeritate pentru (doar) o parte a românilor. Aceste „măsuri dure îndreptate împotriva populaţiei“ au fost imediat înfierate de unii lideri ai opoziţiei, pe aceleaşi posturi de televiziune. La câteva zile după aceea, preşedintele a apărut iarăşi în public, într-o încercare de a explica de ce ţara a ajuns în situaţia de a fi luate aceste măsuri. Dacă a reuşit sau nu să ofere o imagine clară a ceea ce s-a întâmplat în România, nu pot aprecia pe deplin; pot însă afirma că problema este a întregului sistem politic românesc, problema este a românilor în totalitatea lor, şi voi încerca să sitetiz mesajul lui Traian Băsescu printr-o poveste pe care am primit-o pe e-mail, de la un prieten stabilit în Statele Unite.

Se spune că întâmplarea este reală şi ar fi avut un impact extraordinar asupra tuturor celor care au participat la ea şi, mai apoi, asupra celor care au auzit despre ea, într-un context sau în altul. Ea este, practic, o lecţie practică despre... socialism, din care românii cu siguranţă au foarte multe de învăţat.

Povestea începe cu un profesor de economie de la un colegiu, care a declarat că nu a picat niciodată pe cineva, individual, la examen, dar a picat, odată, o grupă întreagă de studenţi, pentru că au insistat că socialismul este funcţional şi că nimeni nu ar trebui să fie sărac sau bogat, ci toata lumea... egală.

Profesorul i-a privit lung, după care le-a spus:

— În regulă, domnişoarelor şi domnilor. Vom face, în această grupă, un experiment despre cum funcţionează socialismul. Începând de astăzi, notele tuturor vor fi puse în funcţie de media pe clasă şi fiecare va primi aceeaşi notă.

După primul test, notele au fost mediate şi toţi au primit câte un 8. Studenţii care învăţaseră intens s-au supărat, iar cei care nu prea învăţaseră au fost bucuroşi.

Cum cel de-al doilea test se apropia, studenţii care învăţaseră mai puţin au învăţat şi mai puţin, iar cei care tociseră la primul test şi-au spus ca oricum vor fi depunctaţi, aşa că nu şi-au mai dat silinţa să înveţe la fel de mult.

Media celui de-al doilea test a fost nota 6! Şi nimeni n-a mai fost fericit.

La cel de-al treilea test, media notelor a fost 4! Au apărut printre studenţi certurile, acuzaţiile, ura şi nimeni nu a mai vrut să înveţe în beneficiul altuia. Şi, spre marea lor surpriză, la sfârşitul trimestrului au picat cu toţii examenul la economie.

Profesorul le-a explicat apoi că socialismul nu este o societate care să reziste probei timpului tocmai din acest motiv: când recompensa este mare, efortul pentru a avea succes este mare şi el. Dar când statul încearcă să îi recompenseze pe toţi în mod egal, nimeni nu va mai încerca şi nu va mai dori cu adevărat să aibă succes.

Iată un scurt paragraf din discursul acelui profesor, care sintetizează întreaga situaţie economică a României:

„— Nu se poate legifera ca săracul să fie liber, iar bogatul în afara libertăţii. Căci ceea ce primeşte o persoană care nu a muncit trebuie produs de o altă persoană care, la rândul ei, nu primeşte valoarea a ceea ce a muncit.
Statul nu poate da cuiva ceva de pomană fără a lua mai înainte de la altcineva. Atunci când jumătate din populaţie observă că poate să nu muncească fiindcă cealaltă jumătate va avea grijă de ea, iar când jumătatea care munceşte realizează că nu prea mai are sens să mai muncească, pentru că alţii beneficiază de munca ei, atunci, dragi prieteni, domnişoarelor şi domnilor, acesta este sfârşitul acelei naţiuni.
Căci nu poţi multiplica bogăţia divizând-o.“

Peripeţii cu o... uşă (2)

2010-06-10T23:09:00.003+03:00

de Constantin D. Pavel

...lecţia continuă. Şi ce lecţie, Dumnezeule!

Aseară. A trecut bine de 21:00 şi n-am văzut nici o balama, nici o clanţă, nici o broască...

- Bună seara, zic. Domnul Cojocaru?

- Da, zice o voce puţin surprinsă şi vizibil temătoare, cu un vag accent moldovenesc.

- Tiberiu Ovidiu Cojocaru, patronul firmei de uşi "Piovra Business"?

- Da, spune mai apăsat.

Mă recomand, îi spun povestea cu uşa şi cu feroneria pe care o tot aşteptasem şi îmi răspunde, vizibil uşurat că nu sunt "altcineva", că rezolvă el problema... "până mâine la 12". Nu scuze, nu explicaţii, nu nimic...

- Bine, zic. Mă încred în cuvântul dumneavoastră şi mâine, până-n 12:00, aştept feroneria.

Azi. Se face 13:00. Nimic.

Sun iar la domnul Cojocaru Tiberiu Ovidiu, patronul unei firme de uşi cu o denumire predestinată, "Afacerea Caracatiţa". Şi-i spun ceea ce era evident: a trecut de mult ora convenită cu o seară înainte şi nu am văzut nici o clanţă...

- Şi pe cine să trimit? zice. Credeţi că-mi stă caru-n loc de o singură uşă? Am comenzi de nu-mi văd capul şi mă ţineţi de vorbă! Veniţi şi o luaţi de aici!

Şi-mi închide telefonul în nas. Scurt!

Consternare, furie, nervi, un amestec de emoţii ciudate, pe care orice român normal le simte când se loveşte de valorile greşite, deformate, ale roganilor. "Eşti fraier, ţi-am luat banii!" - asta e regula (singura regulă!) după care se ghidează micul buticar de uşi, aşa-zisul afacerist român, care a copiat, la o scară un pic mai mare, "afacerile" pe care le făceau ciungarii şi seminţarii de la poarta liceului unde am învăţat pe vremuri: bişniţăreau un produs oarecare şi tot ce îi interesa erau banii. Nu mulţumirea clientului, nu politeţea, nu onoarea personală, nu satisfacerea şi respectarea omului care le calcă pragul, doar banii!

Afacerile gen "Caracatiţa" şi-au întins, însă, tentaculele nocive asupra întregii Românii şi continuă să prospere pentru că patronii asemeni unui Cojocaru Tiberiu Ovidiu au, pur şi simplu, tupeu. Şi mizează pe acest tupeu pentru a-şi atinge ţelul - banii -, fără să îi intereseze că acei bani şi tot ceea ce vor face cu ei vor purta de-a pururi mirosul înşelătoriei!

Până la urmă m-am dus personal şi mi-am luat clanţa, balamalele şi broasca, plătite încă de sâmbătă, chiar dacă mi-a fost de-a dreptul silă să calc din nou în cuibul acela de hoţi. Pentru că cei de la "Piovra Business" sunt, pur şi simplu, hoţii timpului meu!

Lecţia învăţată azi?

Într-o ţară ţiganizată, numai tupeul te ajută să răzbaţi!

Dar dacă unii, pur şi simplu, nu pot avea tupeu?... Dacă unii, sărmanii, o minoritate din ce în ce mai restrânsă, încă mai cred în civilizaţie, în valori umane şi în Viaţă?... Mai este oare locul lor aici, în această Românie în care, pe zi ce trece, stilul de viaţă, limbajul, atitudinea, moravurile, muzica, ţinuta, tonalitatea vocilor celor slabi de înger devin tot mai ţigăneşti?...

Aceste biete marionete, aceste biete trupuri umblătoare, fără gândire proprie, pur şi simplu se adaptează pentru a supravieţui în acest mediu ţiganizat. Şi înghit mizeria, pentru că nu au alt orizont...

Dar dacă eu şi alţii ca mine nu o putem înghiţi? Ce să facem? Cui să ne plângem? Încotro să mergem?...

Aştept un răspuns de la voi, cei care veţi citi acest material...

Şi vă rog să vă amintiţi acest nume, "Piovra Business", când veţi decide să vă luaţi uşi ori auziţi că vreun prieten doreşte vreo uşă... Scutiţi-vă de durere şi staţi departe de... Caracatiţă!

Peripeţii cu o... uşă

2010-06-09T15:27:00.004+03:00

de Constantin D. Pavel

Orice ni se întâmplă în viaţă este menit să ne ofere una sau mai multe lecţii valoroase. Dacă învăţăm sau nu din ele, ţine de atitudinea fiecăruia. Eu am ales, cu ceva ani în urmă, să analizez toate situaţiile din viaţa mea care îmi răscolesc emoţiile - fie în sens pozitiv, fie negativ - şi să extrag din ele lecţiile valoroase. Această decizie, pot spune cu mâna pe inimă, mi-a schimbat viaţa şi m-a făcut să văd lucrurile din existenţa mea cu mai multă claritate.

Povestea pe care o voi împărtăşi cu voi astăzi este plină de astfel de lecţii valoroase.

Peripeţiile au început sâmbătă după-amiază, când am plecat cu soţia mea la Valea Cascadelor, o zonă plină de depozite cu tot felul de articole pentru casă şi grădină. Căutam o uşă de interior, una simplă, normală... o uşă. Am luat-o din magazin în magazin şi ne-am plimbat mai bine de o oră; peste tot ni se spunea ce nu se poate face, în loc să ni se ofere soluţii la problema noastră. "Vânzători" apatici, care nu îşi cunosc marfa şi nici nu îşi dau interesul să o cunoască, simpli roboţi explicând consumatorului date tehnice fără nici un rost, turuind de zor despre presiuni pe centimetru pătrat, despre materiale revoluţionare şi despre desing-uri "străineze" - fără însă a ştii măcar cum se traduce cuvântul "design". Am plecat de acolo năuciţi...

Pe stradă, dincolo de o spălătorie auto, am mai descoperit câteva standuri cu uşi... Am intrat şi am zis că l-am apucat pe Dumnezeu de picior! Un tânăr amabil, dezinvolt şi... ascultător.

- Alexandru, s-a recomandat.

A ascultat cu atenţie ce dorim şi apoi, fără prea multe vorbe, ne-a arătat marfa. A pus câteva întrebări pertinente şi ne-a făcut o ofertă: o uşă echipată complet, la 330 de lei.

- Dacă achitaţi pe loc, transportul este gratuit. Dar nu mai putem astăzi. Însă luni cu siguranţă v-o aducem!

Am acceptat, am scos banii, am achitat, am luat factura şi chitanţa, am luat un exemplar dintr-o dispoziţie de livrare şi, răsuflând uşuraţi, am plecat acasă.

Week-end-ul s-a scurs în linişte (ca într-o casă în care se zugrăveşte şi se repară...) şi pace. Şi a sosit ziua de luni.

Pe la 14:30 primesc un telefon de la Alexandru:

- Vă rog, nu vă supăraţi, putem să vă aducem uşa mâine dimineaţă, că astăzi nu avem pe nimeni care să meargă în zona dumneavoastră?

Vorbisem cu şeful echipei de meseriaşi care lucrau la casă să îmi pună ei uşa, marţi, aşa că am fost de acord.

- Vă mulţumesc, domnule Pavel, pentru înţelegere! mi-a spus spus, politicos, Alexandru. Mâine dimineaţa, la prima oră, vor lua băieţii uşa din depozit şi o să v-o aducă.

A venit ziua de marţi. Dimineaţă, nimic. Meşterul mă întreabă:

- Când vine uşa?

Îşi organizaseră şi ei lucrările de aşa natură încât să includă şi montarea uşii, apoi reparaţia pereţilor pe lângă ea.

Pun mâna pe telefon şi sun la Alexandru.

- Nu au venit? Staţi că sun la depozit şi mă interesez.

Aştept. Se face prânzul.

- Domnul Pavel, zice Alexandru, am vorbit la depozit şi pe la patru vor fi la dumneavoastră. A fost garda financiară...

"Şi ce dacă a fost garda financiară", îmi zic în gândul meu. Şi accept ora patru.

Pe la cinci mă sună un tânăr care zice:

- Sunt "cutare"... (Îmi pare rău, dar nu i-am reţinut numele.) Sunt la depozit şi încarc uşa. Puteţi să îmi spuneţi cum ajung la dumneavoastră?

Ii explic. De-a fir a păr...

Pe la şapte seara apare cu o Dacie papuc, cu mai multe uşi în ea. Tânărul, grăbit nevoie-mare, mă întreabă:

- Aveti serpisori?

Rămân interzis.

- Ce să am?!!

- Serpisori.

Zic:

- Nu am. Am avut viermişori în copilărie, dar şerpişori niciodată...

- La uşă, zice. Aveţi model cu şerpişori?

Atunci m-am dumirit. La cele trei "S"-uri din sticlă de pe uşă, ei le spuneau "şerpişori"...

Aprob. El ia uşa (învelită în carton şi folie) şi mi-o lasă în curte, rezemată de casă. Eu iau un pachet mai mic, cu tocul de sus. El ia unul mai lung, cu tocurile laterale. Mi le rezeamă şi pe acelea de casă.

Apoi se intoarce la Dacie, scoate o foaie de hârtie, o pune pe capotă şi-mi zice:

- Semnaţi aici că v-am adus uşa.

Iau pixul şi semnez ca mi-a adus uşa. Ca primarul...

Pleacă. Mă întorc în curte. Soţia mea şi meserişii desfăceau cartoanele, să admire uşa aleasă încă de sâmbătă.

Frumoasă, minunată, mirosea a lemn şi a nou.

- Dar unde sunt balamalele, clanţa, încuietoarea? întreabă meşterul.

Desfacem celelalte pachete. Nimic.

Îl sun pe băiatul cu Dacia papuc. Îi spun ce şi cum.

- Îmi pare rău, zice, le-am uitat la depozit... Sunaţi la Alexandru ca rezolvă el.

Sun la Alexandru.

- Vorbesc eu cu băiatul şi o rezolvăm în seara asta! promite Alexandru.

Mă sună peste cinci minute:

- Am vorbi cu băiatul şi are el nişte balamale prin maşină. O să vi le aducă pe acelea după ce termină de montat o uşă, pe la Autostrada Soarelui... Vine diseara!

Azi dimineaţă, miercuri. Se face 12 şi nu apare nimeni. Sun iar la Alexandru.

- O să vorbesc la depozit, să trimită pe cineva...

Mă sună peste cinci minute.

- Domnul Pavel, nu au pe nimeni.

- Păi şi eu cum montez uşa, fără balamale?

- Nu puteţi dumneavoastră să veniţi până la noi, la depozit, să ridicaţi clanţa şi balamalele?

Mi-a sărit muştarul!

- Vă rog să rezolvaţi problema, fiindcă nu eu am uitat clanţa la depozit! Puneţi-vă omul care nu şi-a făcut treaba bine să rezolve problema pe timpul lui liber, nu pe timpul meu!!!

- Ok, zice Alexandru. O să vorbesc la depozit...

Peste o jumătate de oră mă sună o voce feminină, de la depozit. Ton înţepat, pus pe harţă, îmi spune la ce s-au gândit ei:

- Sunt Ana-Maria. Veniţi dumneavoastră şi vă luaţi clanţa, fiindcă aseară aţi semnat că aţi primit tot, când v-a adus uşa!

Am rămas încremenit!

- Am semnat, ce-i drept, zic, însă am constatat lipsa feroneriei la foarte puţin timp după plecarea băiatului de la dumneavoastră şi el a recunoscut că a uitat clanţa, broasca şi balamalele la depozit!

- Nu contează, zice Ana-maria. Aţi semnat, nu e treaba noastră! Nu am nici o echipă disponibilă. Toate sunt pe teren şi, oricum, dumneavoastră aveţi numai o uşă...

Am făcut explozie!

I-am zis câte-n lună şi-n stele, despre moralitate, despre logică, despre valori, despre uşă, despre timp, despre patronul lor, despre atitudine... Şi degeaba am zis!

A rămas ca în seara aceasta, la ora 20:00, să îmi aducă cineva feroneria... Dar e ca şi când ei mi-ar face o imensă favoare!...

Aştept să se facă ora 20:00, să vedem ce se întâmplă...

Nu fac încă publice numele firmei şi nici al patronului. Aştept să văd cum se va definitiva povestea. Însă voi purta o discuţie cu patronul, un tânăr de 28 ani, care sunt convins că habar nu are că afacerea îi este sabotată de propriii angajaţi, de atitudinea şi valorile lor greşite.

Lecţiile din spatele poveştii cu uşa?

* Niciodată nu mai semna, Cătăline, ca primaru'!

* Niciodată nu mai da banii înainte, Cătăline, ca la curve!

* Niciodată, Cătăline, să nu mai ai încredere în cei care au chiar şi cea mai mică urmă de roganizare! (iar în vocea, accentul şi glasul Annei-Maria se citea din plin roganizarea)!

* Crede, însă, Cătăline, te rog, încă mai crede că în această ţară mai există Fiinţe Umane, că încă mai există valori reale, chiar dacă zilnic constaţi dizolvarea lor din ce în ce mai accentuată în marea masă de rogani!

* Crede, Cătăline, că mai există şansa ca această ţară frumoasă să se îndrepte spre lumină, chiar dacă - aşa cum spunea un prieten de-al tău, psihiatru - numărul proştilor creşte exponenţial!

* Crede, Cătăline, în Dumnezeu şi roagă-te pentru sufletele pierdute ale românilor ţiganizaţi în obiceiuri, limbaj şi atitudine! Iartă-i, Doamne, că au fost atât de slabi şi ajută-i(ne) să vadă Adevăratele Valori ale Vieţii!

(va urma... când îmi vor aduce feroneria)

Ajunge!!!

2010-06-02T15:51:00.001+03:00

de Constantin D. Pavel

O stare de insecuritate, de teama perfida, domneste in Romania de aproape doua saptamani.

AJUNGE!!!

Apucati-va de treaba cu incredere in Dumnezeu si in viitorul pe care El vi-l pregateste, cu incredere in voi insiva si in puterea voastra de a va construi viata. Frica nu face decat sa va afunde si mai mult in mizerie!

AJUNGE!!!

Redeveniti Oameni si bucurati-va de Viata!

NOI SUNTEM STAPANII VIETII NOASTRE, ASA CA, PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU, COMPORTATI-VA CA NISTE STAPANI!!!

Dati mai departe aceasta adresa, sa alungati frica din sufletele romanilor!

Râsul la mormânt

2010-05-27T20:28:00.004+03:00

de Mircea Cărtărescu

Provin dintr-o familie săracă. Nu mă laud cu asta, dar nici nu pot s-o uit. Una dintre cele mai persistente amintiri ale mele e despre părinţii mei care, seară de seară, timp de treizeci de ani, cât am locuit cu ei, făceau socoteala tuturor cheltuielilor de peste zi. Niciodată nu le ajungeau banii. În casă erau patru persoane şi un singur salariu.

Azi, părinţii mei trăiesc dintr-o singură pensie şi, credeţi-mă, nu dintre cele nesimţite. Eu însumi ştiu prea bine ce înseamnă sărăcia. Am cunoscut cozile şi frigul de dinainte, am cunoscut inflaţia înnebunitoare de după. Timp de douăzeci de ani nu am câştigat nimic din scrisul meu, am trăit din salariul de profesor şi am susţinut din el o familie.

Cunosc şi eu socotelile de fiecare seară şi trasul de bani până la chenzină. E motivul pentru care n-am putut fi niciodată un om de dreapta sau, mai curând, am putut fi raţional, dar niciodată sufleteşte. Fără să fiu nici un om de stânga, ştiu de ce e nevoie de protecţie pentru cei slabi, cei fără noroc, fără şanse, pentru cei care nu fac faţă într-o lume a performanţei. Sunt la mijloc între cruzime şi populism, fără să ader nici la una, nici la alta. Nu pot aproba, deci, îngrozitorul sacrificiu care se cere astăzi compatrioţilor mei, chiar dacă mi se spune că e "răul cel mai mic".

Nu pot înţelege de ce oamenii cei mai amârâţi din România de azi, cei cu viaţa cea mai năpăstuită, cu veniturile cele mai mici, trebuie să-şi ia ultima bucată de pâine de la gură ca să salveze statul român. Mi se spune că statul român nu-i poate susţine, dar statul român uită să-mi explice cum se face că a tolerat, odată cu creşterea sărăciei generale, o creştere nemaiauzită a bogăţiei speciale. Nu mi se explică în ce fel am ajuns, în doar douăzeci de ani, o ţară de tip sud-american, în care câteva sute de familii posedă o bogăţie egală cu a sute de mii de alte familii.

Niciodată nu mi s-a explicat cum, prin ce mecanisme legale, a putut fi posibil să creşti ca venituri, în câţiva ani, de la zero lei şi zero bani, la miliarde. Prin ce forme legale, prin ce privatizări legale, prin ce licitaţii legale, de douăzeci de ani încoace, sub toate guvernările, fără excepţie, România a fost împărţită în câteva sute de bucăţi care-au fost dăruite câtorva sute de oameni?

Nu vreau să înţelegeţi că sunt adeptul "haiduciei" fiscale. Nu cer naţionalizări, confiscări şi deposedări de avere. Nu sunt anticapitalist şi ştiu că în clasa de mijloc există oameni care au câştigat cinstit, cu o risipă enormă de muncă şi inteligenţă, fiecare ban de care se bucură azi. Nu orice avere este însă sănătoasă, nu orice avere e sursă de bunăstare generală. Cele mai multe averi de la noi sunt obscene, maladive cumulări obţinute prin reţele subterane politico-economice. Ele nu îmbogăţesc, ci sărăcesc, secătuiesc statul de puterile sale, îi distrug sistemul judiciar, îl împotmolesc în corupţie.

Nu cer confiscarea, ci verificarea lor, elucidarea împrejurărilor în care câteva mii de oameni au ajuns putred de bogaţi prin conspiraţie securistică, furt calificat şi trafic de influenţă. Clasa politică de la noi trebuie odată să înţeleagă că sub oblăduirea ei a apărut un stat al nedreptăţii sociale, că impasul în care suntem azi i se datorează în întregime şi că e măcar în interesul ei, dacă nu al ţării, să schimbe starea de fapt. Căci un stat nedrept social şi fără respectul legilor va fi întotdeauna un stat instabil, primitiv, cu o clasă politică ameninţată. Un stat dispreţuit, pe drept cuvânt, de lumea civilizată.

Am mai spus-o: în România nu există, ca pretutindeni, corupţi, ci un sistem al corupţiei. Este mecanismul care produce sărăcia, conspiraţia care subminează statul. De aceea este monstruos şi nedrept să-i pedepseşti a doua oară pe cei săraci şi să te prefaci mai departe că nu-i vezi pe cei vinovaţi de sărăcia lor.

Nu este cinstit să tai un sfert din salariul unui medic sau al unui profesor, să ştirbeşti venitul, oricum insuficient, al unui pensionar, ca să scoţi ţara din groapa de acum. Nu este nici eficient. Poate vom ieşi basma curată de data asta, dar vom cădea imediat în groapa următoare, căci statul român, aşa cum este el azi, nu poate să nu fie sărac.

Cu atât mai cinice, "ca râsul la mormânt" ar fi spus Eminescu, sunt exerciţiile de demagogie de pe canalele mercenare de televiziune, unde vezi zilnic mogulii plângând cu lacrimi de crocodil soarta celor pe care ei înşişi i-au adus în sapă de lemn, prin subminarea continuă a statului de drept. Niciodată hoţii n-au strigat mai tare "prindeţi hoţii"!...

Mecanismul Crizei Financiare

2010-05-25T18:54:00.007+03:00

de autor necunoscut

Unii intâmpina dificultati in a intelege mecanismul crizei. Pentru cei mai multi, acesta le apare ca ceva extrem de complicat si cu origini obscure. In fond, este mai simplu decât ne-am putea inchipui. Cineva a avut inspiratia de a sintetiza aceasta stare intr-un scenariu compus din zece etape. Iata-l:

1. Ion are o crâsma. Pentru a-si spori vânzarile, el decide sa le ofere clientilor (majoritatea - betivani notorii) bautura pe datorie. Isi noteaza cu grija datoria fiecarui client, tinând astfel un bilant al creditelor acordate. Pe masura ce se raspândeste vorba ca Ion te serveste acum in schimbul promisiunii de a plati in viitor, numarul clientilor creste, iar vânzarile de bautura asijderea. Pe faza, Ion profita de ocazie si scumpeste tuica si berea.

2. Un consilier bancar abil isi da seama ca afacerea lui Ion este de viitor si ii acorda acestuia un credit pentru dezvoltarea cârciumii. Creditul este garantat cu creantele acumulate de Ion - promisiunile de plata ale betivanilor care ii trec pragul.

3. Superiorii consilierului bancar - baieti destepti, cu indelungata expertiza in mobilizarea resurselor financiare - refinanteaza creditul acordat lui Ion prin emisiunea a trei tipuri de obligatiuni, garantate, desigur, cu datoriile alcoolicilor: BEAU-BOND, BEAT-BOND si VOMIT-BOND.

4. Aceste titluri financiare sunt cumparate si tranzactionate apoi pe piata internationala. Multi investitori nu inteleg ce inseamna aceste obligatiuni si cu ce sunt garantate. Cu toate acestea, cererea pentru ele creste, alimentata de cresterea continua a cotatiilor.

5. Intr-o buna zi, cu toate ca preturile continua sa urce, managerul de risc al unei banci (concediat ulterior, fiindu-i reprosata atitudinea pesimista) decide ca este timpul sa ceara plata datoriilor acumulate de betivii care frecventeaza crâsma lui Ion.

6. Datornicii nu au cum sa plateasca. Ion nu isi poate rambursa creditul contractat de la banca si intra in faliment.

7. Obligatiunile BEAU-BOND si BEAT-BOND isi pierd 95% din valoare. VOMIT-BOND sta ceva mai bine, valoarea ei stabilizându-se dupa o prabusire de 80%.

8. Furnizorii cârciumii lui Ion intâmpina serioase dificultati financiare, dupa ce clientul lor a inchis portile si dupa ce obligatiunile in care investisera masiv si-au pierdut valoarea. Furnizorul de tuica este preluat de o firma concurenta, iar fabrica de bere intra in faliment.

9. Banca este salvata de la faliment de catre Guvern, in urma unor consultari dramatice intre partidele politice.

10. Fondurile necesare acoperirii pierderilor sunt obtinute prin impozitele platite de catre persoanele care nu consuma alcool.

E bine să ai prieteni

2010-05-21T12:54:00.002+03:00

de Constantin D. Pavel

Astăzi este ziua mea... Şi încă de dimineaţă am început să răspund la telefon, să citesc SMS-uri şi emailuri cu urări de bine, de prosperitate şi de sănătate. Le întorc cu mare drag înapoi, tuturor prietenilor mei de pretutindeni!

Vă iubesc pe toţi!

E aşa de bine să ai prieteni şi să ştii că ceea ce faci ajută semenilor tăi!...

Co(n)centrarea

2010-05-07T19:57:00.001+03:00

de Constantin D. Pavel

Capacitatea de a duce lucrurile la bun sfârşit, de a finaliza ceea ce încep, este una dintre trăsăturile de bază ale oamenilor de succes de pretutindeni, indiferent de domeniul în care activează. Cum izbutesc ei să facă acest lucru cu, aparent, o atât de mare uşurinţă? Ani la rând am încercat să îmi dau seama şi, pentru o bună perioadă de timp, am crezut că am descoperit secretul lor: concentrarea.

De curând, însă, în timp ce lucram la o carte care se cerea definitivată la o dată anume, am constatat că secretul oamenilor de succes este altul, mult mai adânc şi mai încărcat de semnificaţii. Şi vă spun cu mâna pe inimă, o dată ce am aflat acest secret, toate succesele şi insuccesele din viaţa mea au căpătat sens, şi-au dezvăluit resorturile interioare. Privite din acest punct de vedere, toate realizările personalităţilor din societatea omenească par atât de uşor de îndeplinit, atât de uşor de dus până la capăt.

Dacă tu, dragul meu cititor, crezi în continuare – cum şi eu am crezut – că ţelurile se realizează prin concentrare, te rog, din acest moment, uită de asta! E o minciună, o piedică în calea dezvoltării tale persoanle, o stavilă în calea realizării propriilor vise! Da, prin concentrare poţi înfăptui multe lucruri, dar nu vei fi satisfăcut de ele decât pe moment. Pe când, aplicând secretul adevăraţilor oameni de succes, vei putea înfăptui tot ce are sens pentru tine şi îţi vei simţi sufletul împlinit pe deplin!

Secretul, marele şi supremul secret al succesului încărcat de semnificaţie, este... atenţie! ...centrarea!

A fi centrat înseamnă a fi acolo, în ceea ce faci, în proporţie de 100%, căci ceea ce faci este, de fapt, ceea ce eşti!

Atunci când te concentrezi, îţi impui să uiţi de toate pentru că trebuie să duci la final lucrul început. Practic, te obligi pe tine să faci doar ce trebuie făcut şi nimic altceva. Mult timp am trăit în această eroare şi aveam impresia că aceasta-i calea... Ba i-am mai îndemnat şi pe alţii să facă la fel, prin viu grai, prin CD-urile, în articolele şi în cărţile mele. Tuturor, spăşit, vă cer iertare! Căci adevărul este altul...

Atunci când te centrezi, uiţi de toate tocmai pentru că faci acel lucru şi îl vei duce la îndeplinire nu pentru că trebuie, ci pentru că asta îţi aduce şi mai multă satisfacţie, pe măsură ce proiectul avansează!

Mare diferenţă, aşa-i? Uriaşă!

Mie îmi place să scriu, să împărtăşesc altora gândurile, sentimentele, trăirile şi descoperirile mele. Chiar acum, când aştern aceste cuvinte pe hârtie (pentru că încă mai scriu de mână, pe hârtie, în vechiul şi „demodatul“ stil din secolul trecut...), când îţi dezvălui ţie toate aceste minunate descoperiri, simt că trăiesc cu adevărat şi că îmi împlinesc menirea, că fac ceea ce Dumnezeu mă îndeamnă să fac. Şi sunt fericit!

Cu vreo două săptămâni în urmă am fost cu maşina la reparat (a intrat o pietricică între plăcuţa de frână şi disc, dacă te întrebi cumva care a fost problema...) la un mecanic recomandat de un prieten bun, într-un sat din afara Bucureştiului. Florin (aşa îl cheamă pe „meşter“) nu e mecanic cu patalama, meseria lui fiind cu totul alta – însă îi place atât de mult să repare maşini, încât şi-a făcut un renume greu de egalat în această profesie. Mi-a fost recomandat astfel: „Lasă-l să-ţi asculte maşina şi o să-ţi spună exact ce are!“ L-am lăsat să facă asta; a condus vreo 200 de metri şi mi-a zis care e problema; a descoperit pietricica exact acolo unde a spus că se află. Mi-a făcut, de asemenea, şi alte recomandări valoroase, de care acum ţin cont şi le pot observa veridicitatea.

Acest om este centrat pe ceea ce face! Practică această activitate cu atâta pasiune, încât sufletul i se umple de plăcere şi chipul îi radiază de fiecare dată când poate să facă o maşinărie să meargă din nou. Acesta e darul lui, primit de la Dumnezeu, pe care îl împărtăşeşte semenilor săi. Şi satisfacţiile curg din toate părţile: şi sufleteşti şi financiare şi de relaţionare. E împlinit şi se simte împlinit, pentru că este... centrat! Face ceea ce e menit să facă, iar atunci când face, uită de sine, uită de toate, părând con-centrat asupra muncii sale!

Mai presus de centrare mai există un secret. E cel care stă la temelia tuturor realizărilor măreţe ale Omenirii. Este vorba despre... co-centrare!

Aceasta este capacitatea de a atrage oameni centraţi pe un anumit domeniu, pe o anumită activitate, de a-i pune la un loc şi de a crea o echipă în care cu toţii uită de toate pentru că sunt pe deplin implicaţi în proiect.

Cele mai bune familii, cele mai bune companii, cele mai bune echipe sportive, cele mai bune orchestre, au această minunată capacitate, de a se co-centra pe obiectivele personale, în concordanţă cu obiectivul central, bine definit şi înţeles de către toţi. Astfel de comunităţi umane – fie că e vorba de o celulă simplă, soţ-soţie, fie de una complexă, cum ar fi o multinaţională –, respectă principiul co-centrării. Şi, evident, succesul şi împlinirea nu întârzie să apară...

O, Om!

2010-04-29T21:17:00.002+03:00

de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul

O, om, ce mari răspunderi ai
De tot ce faci pe lume,
De tot ce spui, în scris sau grai
De pilda ce la alţii dai,
Căci ea, mereu, spre iad sau rai
Pe mulţi o să îndrume.

Ce grijă trebuie să pui
În viaţa ta, în toată,
Căci gândul care-l scrii sau spui
S-a dus ... în veci nu-l mai aduni
Şi vei culege roada lui
Ori viu, ori mort, odată.

Ai spus o vorbă; vorba ta,
Mergând din gură-n gură,
Va-nveseli sau va-ntrista,
Va curăţi sau va-ntina,
Rodind sămânţa pusă-n ea
De dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt .. cuvântul scris
E-un leac sau o otravă,
Tu vei muri, dar tot ce-ai scris
Rămâne-n urmă drum deschis
Spre moarte sau spre paradis,
Spre-ocară sau spre slavă.

Ai spus un cântec, versul tău
Rămâne după tine
Îndemn spre bine sau spre rău,
Spre curăţie sau desfrâu,
Lăsând în inimi rodul său
De har sau de ruşine.

Arăţi o cale; calea ta
În urma ta nu piere,
E calea bună sau e rea,
Va prăbuşi sau va-nălţa,
Vor merge suflete pe ea
Spre cer sau spre durere.

Trăieşti o viaţă ... viaţa ta
E una, numai una,
Oricum ar fi, tu nu uita
Cum ţi-o trăieşti vei câştiga
Ori fericire pe vecie,
Ori chin pe totdeauna.

O, om! Ce mari răspunderi ai,
Tu vei pleca din lume,
Dar ce ai spus, prin scris sau grai
Sau laşi prin pilda care-o dai
Pe mulţi, pe mulţi, spre iad sau rai
Mereu o să-i îndrume.

Deci nu uita ... Fii credincios
Cu grijă şi cu teamă
Să laşi în urmă luminos,
Un semn, un gând, un drum frumos,
Căci pentru toate, neîndoios,
Odată vei da seamă.

Ultima dorinţă a lui Mile

2010-04-26T20:30:00.004+03:00

"Vă provoc să fiţi oameni"

Ne dorim să avem, să putem, să facem. Prea rar ne dorim să fim. Ne-a adus aminte de asta un jurnalist care nu mai este. Mile Cărpenişan. Printre ultimele semne lăsate de el pe pământ a fost o dorinţă. O provocare. Mile ştia că îngerul bun există pe umărul fiecăruia dintre noi. Şi dincolo de moarte, prin cuvintele celor care şi-au redescoperit bunătatea, Mile scrie astăzi cel mai adevărat reportaj despre viaţă. Citeşte-l şi dă-l mai departe! Învaţă să fii...

"VÃ PROVOC! (...) Vă provoc să fiţi oameni şi să o demonstraţi măcar o săptămână în faţa tuturor celor de la care aveţi pretenţia să vă citească. În fiecare zi, vă provoc să faceţi câte o faptă bună astfel încât, peste o săptămână, să văd de la toţi 7 poveşti care să descrie păţaniile ce i-au făcut să se simtă, din nou, oameni printre oameni. Pentru că nu sunt un lacheu, mă supun aceluiaşi test şi, alături de mine, soţia mea va trece probele de foc. O să venim şi noi cu poveştile noastre şi sper din suflet să nu mâncaţi căcat, să o faceţi pe bune, nu de alta, dar ştiu că peste 7 zile vă veţi simţi mult mai lipsiţi de toxinele unei vieţi banale, într-o Românie de doi lei." (http://milecarpenisan.ro/2010/02/va-provoc)

PRIMUL RĂSPUNS

...A venit chiar atunci, de la el: "Am măturat în faţa apartamentului şi până la etajul 4. Am curăţat toate florile ambientale de frunzele uscate. Am băgat în apartament cei 2 ficuşi ofiliţi, pentru a-i înlocui cu câţiva puieţi de curmali verzi. Sper eu că am ajutat-o în felul acesta pe tanti aia drăguţă care, întotdeauna când mătură scara şi mă întâlneşte, mă întreabă cât e ceasul. Pentru că văd că nu vă dă afară din casă pofta de fapte bune şi pentru că scârbit constat că nu ştiţi altceva decât să vă daţi mari filantropi pe bloguri sărind în sprijinul unor cauze nobile doar pentru a vă face reclamă gratuită la sufletul mic, vă spun doar că o faptă bună nu trebuie întotdeauna să înceapă cu cuvântul cancer şi să se termine cu zerourile unui cont deschis într-o bancă. O faptă bună e cea pe care ar trebui cu toţii să o facem zilnic, cu zâmbetul pe buze şi cu aceeaşi satisfacţie cu care am salva viaţa unui om. Aş vrea să vă văd fiind capabili să faceţi lucruri mărunte iar, la finalul zilei, când închideţi ochii înainte de a adormi, să vedeţi liniştea aceea atât de necesară îngerilor care vă păzesc ştiind că lucrurile mărunte au fost, de fapt, atât de mari pentru alţii. Dacă voi nu veţi povesti fiecare lucru mărunt, fiecare faptă mică, oamenii poate vor uita cum e aia să faci bine. Gândiţi-vă că poate de noi toţi depinde să îi învăţăm pe oameni să redevină oameni. P.S. Nu mă voi opri doar la atât şi chiar dacă ar fi să mă chinui, astăzi voi face tot posibilul să mai fac măcar o faptă bună. Vă mulţumesc!"

BULGĂRELE DE ZĂPADĂ

Dar Mile, fără voia lui, s-a oprit... "Agenţia de împlinit dorinţe", o comunitate virtuală care adună 200 de suflete frumoase, i-a preluat ultima dorinţă şi a postat-o pe blog. În doar două zile, pe http://agentiademplinitdorinte.blogspot.com au apărut zeci de comentarii. Oameni care i-au răspuns lui Mile, dincolo de lumi şi de vămi, prin faptele lor bune. E un bulgăre plecat din inima "omului de zapadă" pe când ea încă mai bătea. Acum inima tace, dar bulgărele se rostogoleşte la vale, atingându-ne. Primeşte-l şi dă-l mai departe!
"Nu mi-aduc aminte concret ce fapte bune am făcut! Incredibil, dacă e să le pun pe hârtie, efectiv nu ştiu ce să scriu. M-am hotărât, îmi fixez un target: 7 fapte bune! Am început acum un minut, când i-am dus un pahar de apă bunică-mii! A rămas perplexă. În fiecare dimineaţă strigă după mine să îl duc, dar n-am făcut-o niciodată. Îi spuneam mereu să se ridice să şi-l ia singură, că altfel anchilozează. Mulţumesc, Mile". (Pavel din Timişoara)

"Ştiu că faptele mele sunt mici mititele de tot, dar le spun ca să mă "aliniez" dorinţei lui Mile, chiar dacă le-am făcut dinainte de a o şti. De astăzi am să fac un efort voluntar pentru măcar o faptă bună... Am un prieten care e departe de familie, foarte strâmtorat material, şi care-şi dorea să vadă un concert - pentru al cărui bilet nu avea bani. L-am dus eu la concert. Cred că am bucurat un sănătos, cinstit, tânăr şi cu sufletul bun. Iar ieri, la doar câteva ore dupa ce Mile pleca, am avut puterea să conving un părinte să-şi interneze copilul, pentru a primi ajutor specializat. Copilul era în pericol şi, deşi decizia a fost grea şi neplacută, mă bucur că am reuşit să înclin balanţa, la părinţi, în favoarea internării copilului..." (anonim)

"Azi m-am hotărât să mă las de fumat. Şi tot astăzi am fost la un spectacol de-al lui fi'miu! Sunt divorţat de nevasta mea şi n-am reuşit niciodată să ajung la spectacolele lui Robin! Întotdeauna mă cheamă, dar mereu intervine ba o şedinţă, ba o urgenţă. Azi dimineaţă citeam postarea voastra pe facebook şi mă întrebam ce faptă bună pot să fac. Când m-a sunat doamna Jeni, care are grijă de băiat, să-mi amintească de spectacol, m-am hotărât pe loc. E inutil să vă spun ce am văzut în ochii copilului meu cand m-a văzut, în primul rând, cu o pungă mare de floricele (preferatele lui). Pentru mine, fapta asta face cât 7 la un loc. Mai fac, dar nu vă mai scriu despre fiecare! Am vrut doar să fiu de exemplu, cum ne-aţi sugerat şi aşa cum mi-aţi fost şi voi, la rându-vă, exemplu mie! (nonicech)

LALELE ŞI CÂRNAŢI

"Măi oameni, mă simt aiurea. Nu trebuie să moară nimeni ca să mă apuc de fapte bune, dar lucrurile stau aşa: mi se încheie ziua, absolut normal după 12 ore de stat în picioare. Mă rog, nu chiar 12, 10. 2 le-am petrecut în trafic. 10 la teatru, în repetiţii. Am plecat la 9:00, am ajuns la 9:00. Să mă ia naiba dacă am apucat să fac pipi... d'apoi fapte pe care să le consider eu, în sinea asta a mea - "bune". Şi totuşi... N-am facut rău. Am plecat dimineaţa cu cârnaţi după mine... în fiecare zi am întâlnire cu un maidanez roşcat extrem de cult, viaţa toată şi-o petrece la teatru... Ca de obicei, i-am servit micul dejun. Într-o mână cârnaţi, într-alta lalele. Florile le-am cumparat pentru cabiniera mea, pe care o iubesc tare mult. A fost ziua ei ieri, am pupat-o azi.
Pe la prânz am avut o pauză de juma' de oră. Băieţii s-au dus să ia ştrudele... un adevărat festin. L-am rugat pe Marius să cumpere o ciocolată, şi ciocolata i-am trimis-o lui Matei, un prieten de-al meu de vreo 7 ani. Tot în pauză, am dat nas în nas cu directorul meu. E trecut de 80 de ani, abia urcă scarile. Ne-a salutat frumos şi a trecut mai departe. Mi s-a părut trist. Trecuse deja de grupul nostru când m-am decis să-l strig. Şi l-am strigat tare, să m-audă - "Domnuuu' Harry!!!". A urmat o pauză mică şi-apoi el "Spune, dragă". Zic - "Nimic important, vreau numai să vă spun că-mi sunteţi tare drag. Şi de data asta nu vă mint". A râs "Sper să fie aşa". Atât am mai auzit, se evaporase deja. Apoi, în repetiţii, mi-am făcut treaba. Pe la 5:00 am sunat-o pe mama, să-i spun că o iubesc. După ce-am terminat cu nebunia de la teatru, am rezolvat ceva pentru tata. Am ajuns acasă, am intrat în alimentara de lângă scară, am luat alţi 2 cârnaţi şi i-am dat câinelui care se uita la mine. Astea mi-au fost faptele. În rest, multe vorbe. Cum spuneam, o zi obişnuită, n-am putut mai mult, n-am putut mai bine, îmi pare rău". (Natalie)

"Am hotărât că pot să încerc măcar să îi îndeplinesc ultima dorinţă lui Mile. Am început bineînţeles în casă, nu am mai ţipat la Coana Mare, deşi iară a scos toate lucrurile din bufet căutând nişte bani care nu există, i-am făcut o cafea, desi nu îi fac niciodată, pentru că cică nu îi face bine, deşi la 88 de ani nimic nu îţi mai face bine. Mă întreabă dacă am bani să îi cumpăr ouă, drojdie şi vopsea, că vine paştele şi numai ea nu are ouă vopsite. Mă întreabă asta de pe 20 februarie în fiecare zi, deşi noi de sărbători mergem mereu la ţară şi vopsim ouă când ajungem acolo. Îi promit că îi aduc icre în schimb, apoi m-am îmbrăcat şi am ieşit din casă pregătit să îmi continui ziua aşa cum am început şi să încerc să mă schimb măcar un pic în bine. (...)
Mă despart de Jimmy cu speranţa că poate mâine o să reuşesc să fac totuşi o faptă bună şi ajung acasă. Coana Mare mă ia direct din uşa: Mi-ai adus vopsea de ouă? Îi răspund că i-am adus o prăjitură. Uită de ouă şi de drojdie şi înfulecă prăjitura bucuroasă. Mă gândesc acum dacă am reuşit să îi îndeplinesc dorinţa lui Mile. Vă urez succes şi vouă şi să vă ajute Dumnezeu! (Cătălin)

DE POMANĂ

"Azi am împărţit mâncarea pe care mi-a pus-o soţul în caserolă, la birou, că aveam nişte deadline-uri, cu tanti Marga, femeia de serviciu. E slabă şi amărâtă, vai de mama ei! Am şi stat câteva minute de taclale. Mâine îi duc două paltoane care mi-au rămas mici şi o sticlă de ulei ca să-şi mai fiarbă cartofi şi să pună ulei pe ei, că mănâncă numai margarină cu pâine!!! Şi mai fac, promit!" (Carmencita Oros)

"Am dus-o pe Buna la cimitir la Bunu. O tot mint din februarie. Azi am sunat-o şi i-am zis "hai!", cred că a luat pastile de inimă când m-a auzit! Şi am pus-o să se uite la televizor, să vadă povestea lui Mile, că datorită lui a ajuns la cimitir! S-a prins repede şi m-a santajat sentimental cu dorinţa asta, să-i ducem nişte seminţe lu sor'sa, tocmai în Drumul Taberei. Dacă vă spun că m-au păcălit băbuţele mele dragi să dau şi cu grebla şi să le fac două straturi, mă credeţi? Mile, data următoare să ai grijă ce-ţi doreşti că uite, s-ar putea să ţi se împlinească, dar cu preţul spinării mele rablagite! Dumnezeu să fie cu tine!" (Theo)

"Azi am dat de pomană! N-am ştiut ce să fac altceva! Şi chiar am vorbit cu colegii de birou: habar nu mai avem ce înseamnă să faci o faptă bună! Dar o să ne gândim". (Ştefănuţ)

"Ştiu că nu este o scuză să vă spun că sunt plecată de mult din ţară şi nu mai sunt la curent cu ştirile de la ora 5:00; mai ştiu că, nu demult, un amic facebokist îmi scria să-l ajutăm pe MILE! M-am scormonit în sertarul cu amintiri să descopar cine este acel OM care are nevoie de ajutorul nostru. Vag am început să-l profilez şi, interesant, i-am recunoscut vocea stinsă din neguri - este acel Om cu suflet mare! Mi-e greu să spun "a fost", sună aşa straniu şi rece - ca ploaia care cade pe pervaz şi se prelinge spre ce? Am un singur regret - poate aş fi putut să ajut cumva, dar cum oare, când mă desparte o lume de tine. Am fugit din casă până la colţul străzii unde 2 OAMENII stau cu mâna întinsă - change please - le-am dat tot mărunţişul ce-l aveam în buzunare şi le-am spus: "e pentru Mile Cărpenişan!"... M-au privit ciudat şi şi-au văzut mai departe de viaţa lor".(anonim)

ÎNDOSARIEREA FAPTELOR

"N-am contorizat niciodată! Azi de dimineaţă mi-am luat la birou creionul, un A4 şi am scris ce am făcut bun ieri, fără să-mi propun. În seara asta am făcut un A4 şi pentru astăzi, când ştiam că am de împlinit o dorinţă! Am făcut de două ori şi aproape jumatate mai multe fapte bune! Mi-am făcut o mapă pentru A4-urile astea. Nu o să pot scrie în fiecare zi dar, din când în când şi tot merită! Mulţumesc Mile Cărpenişan! Şi ştiu că ţi-ar mai mulţumi şi prietena mea Tanţi, dacă ar ştii că datorită ţie i-am lăsat de tot sarafanul de jeans gri, pe care l-ar purta în fiecare zi dacă s-ar putea! Şi colegii de birou, că le-am dat sâmbăta asta liber, tot ţie trebuie să-ţi mulţumească! Şi tanti Roro, că n-am mai ţipat astăzi la ea să închidă toate geamurile când pleacă din firmă şi... toţi! Şi soţul meu, pentru pastele din seara asta! N-am mai gătit de la masa de Crăciun pentru ei!!!!" (adinuta self)

"Azi l-am înscris pe fiu-meu la Cercetaşi, mă roagă de 6 luni şi niciodată nu am timp:( ...am vorbit cu un portal local de promovare pe internet de evenimente şi vor face un articol (gratuit) pentru programul de voluntariat la organizaţia Cercetaşii. Mile, respect, oriunde ai fi..." (anonim)

"Astăzi am fost la poştă. Doamna de la "ghişeu", deşi ocupată, a fost răbdătoare şi calmă... Aşa că după 10 minute m-am intors cu o floare şi un mulţumesc :-). P.S. Ciudat cât de "neobişnuiţi" suntem cu faptele bune. Spun asta pentru că şi eu m-am tot gândit ieri ce aş putea să fac, şi răspunsul nu prea venea natural... Cred că avea dreptate Mile, dacă nu avem grijă, în curând vom uita cu totul ce înseamnă "bine" sau "bun"... Pace şi lumină pentru Mile". (Ela)

TEMĂ PENTRU ACASĂ

"Sunt profesor diriginte. Astăzi mi-am provocat clasa, la rândul meu, la fapte bune. 7 zile. Scrise în caietul de română pe ultimele 7 pagini! La finalul orei, i-am văzut că adunau triunghiul de lapte într-o plăsuţă. Erau pentru Vlăduţ, colegul lor care le cere de fiecare dată câte un triunghi în plus, dar nu-i dau cu dragă inimă. Copilul nu este sărac. Este foarte sărac. Trăieşte într-o casă de carton. Azi era bolnav... ei s-au gândit ca şi de foame şi au hotărât să treacă să-i lase plasa cu laptele! I-am pus să citească pe net despre Mile şi Agenţia de împlinit dorinţe! Numai bine vă doresc, dragi agenţi. Iar lui Mile, un vâslaş isteţ, care să-l treacă graniţa dincolo în siguranţă!" (Tamara Cojoc)

"Eu şi colegele mele facem voluntariat la o casă de bătrâni, din când în când! In ultima vreme, păream a nu mai avea răbdare! Mile şi dorinţa lui ne-au amintit de ce suntem acolo atunci când suntem. Toata ziua numai despre asta am vorbit. Mulţumim!" (Ana, Flavia şi Getuţa din Arad)

"Bunica mea e un înger de femeie. I-am povestit de voi şi de campanie, apoi am întrebat-o ce-aş putea face eu şi i-am citit din ce-aţi facut voi! Mi-a zis: "Mergi de aprinde o lumânare pentru omul ăla. Uite cum i-o trezit pe toţi mătur!nd el scările până la etajul 4." M-am dus! Şi am aprins una şi pentru Mama Mie, să o ţină Dumnezeu sănătoasă, să mai facă fapte bune, şi o lumânare pentru mine, să pot învăţa de la dumneaei cum se face. Că asta nu ne învăţa la şcoală! Au uitat şi ei!!!" (Tinel)

"Înlocuitul aruncării cu piatra de o înjurătură se zice că a fost începutul civilizaţiei. Azi n-am pălmuit pe nimeni, da' am înjurat ceva... Mâine mai puţin şi tot aşa, în 7 zile deloc. Sper. Cu excepţia lui Gică care face numai prostii. Da' îl iubesc tare pe dobermanul asta gri urât!". (Nataniel)

O ENCICLOPEDIE ŞI UN PRIETEN

"Am ieşit la curaţenia de primăvară din faţa blocului. N-am făcut-o niciodată, deşi îmi lăsau bileţele, sunau şi mă apostrofau mereu. Azi am ieşit! Pe unii vecini constat că nu-i cunosc! M-am împrietenit cu vecinul de dedesubt şi i-am promis că nu mai merg "încalţată cu tocuri noaptea la 1:00" şi "nu mai dansez cu muzica la maxim la ore imposible". Pe tocuri merge Cora, evident, dar am tăcut! El mi-a zis că "măcar să le mai răresc. Şi-a zâmbit frumos! M-a invitat şi la o cafea". (Paul Vajovschi)

"Mile ne-a readus în minte exerciţiul faptei bune! Azi am respectat regulile în trafic, nu am claxonat, am avut răbdare! Am fost calmă la birou, am dat o mână de ajutor echipei, deşi până acum nu le dădeam decât de lucru. Apoi am luat flori înspre casă şi am făcut un ocol pe la mama, care mereu plânge că nu am timp de ea. Şi cea mai bună faptă pe ziua de astăzi e că i-am dat drumul lui Fifi în scară (pisica unor vecini) pe care, de fel, o cam cotonogesc, că e nesimţită şi pisicoasă! Am zis să treacă de la mine fără un picior în dos azi. Şi mâine." (Tania)

"Nu mă mai opream de câţiva ani să mă uit în jur! Aveam o scuză: coordonez o multinaţională şi nu mai am timp de prostii. Trebuia să îmi menajez neuronii care sunt solicitaţi la maximum! Vă citesc de ceva vreme, doar pentru a îmi mai satisface nevoia de bine. Tot eu. Tot mie! Mi-a plăcut mult eleganta lui Mile C. Mi-a plăcut cum aţi transformat provocarea lui în dorinţa de îndeplinit. Şi ieri am plecat la o oră rezonabilă de la birou, să mă plimb pe străzi ca să fac o faptă bună! În costum... mă simţeam cam prost! M-am oprit lângă o librărie unde un bătrân ponosit aştepa. Ceva! Am intrat! Tot pentru mine, că sunt fascinat de cărţi. Apoi m-am întors la el şi-am povestit. Fusese profesor de matematică, terminase şef de promoţie. Un om lucid, exemplar, logic. Şi eu am terminat matematica! Am vorbit de cărţi. Îşi dorea foarte mult o enciclopedie. Dar era foarte scumpă. Zicea că sta pe acolo, că mai vine o doamnă în vârstă, care îşi cumpără cărţi pe gustul lui, şi îi mai împrumută câte o dată. E sărac lipit pământului, locuieşte în subsolul unei firme a unui fost elev. I-am luat enciclopedia şi ceva de mâncare, să aibă o seară fericită! A zis că Dumnezeu nu doarme niciodată. Că toată primăvara asta o să-l găsesc în parcul de lângă firmă, citind din enciclopedia mare cu coperţi colorate! O să mai trec pe la el. Ne-am împrietenit aşa frumos. A, aseară m-am oprit şi m-am gândit. Prima oară, după mulţi ani! Am constatat că nu mai aveam prieteni. Doar mulţi colegi, subordonaţi prietenoşi şi parteneri de afaceri!" (Octavian)

EXAMENUL DE CORIJENŢĂ

"Am cumpărat cu 20 de lei în loc de 2 lei un bucheţel de brânduşe de la o bătrânică. Şi m-am bucurat de ele foarte tare. :)" (Laura Bogdan)

"Io m-am apucat să fac o treabă de om nebun: vreau să schimb ROMÂNIA! Între timp, am plantat 2 piersicuţi şi îmi pregătesc florile pentru ieşit la curte. De acum încolo sunt sigur că voi trăi în altă ţară, uşor, uşor începem să interacţionăm şi să formăm un curent civic! Mă doare doar că numai în faţa morţii şi a nenorocirilor reacţionăm (deocamdată)". (marro)

"Dragă Mile, pentru ziua de ieri nu mă pot lauda prea tare. Mă salvează doar gândul bun şi preocuparea. Ieri am fost doar "vestitorul", mediul prin care dorinţa a ajuns unde trebuia să ajunga şi, astfel, s-a împlinit. Am fost tare fericită chiar şi aşa. Azi promit să termin ce mi-am propus: să-i trimit lui Sasha (n.r. - un băieţel bolnav de leucemie) ceva... orice. I-am citit (a nu stiu câta oară) povestea şi m-am gândit că cel mai mult mi-ar plăcea să-i citesc. Să-i citesc ore în şir. Seamănă tare cu Dimitri al meu, aşa matur şi poet cum e el. Poate că, într-un fel, toată iubirea pe care am simţit-o eu o să ajungă la el. Poate mă ajuţi tu cu partea asta... Să vedem cum îmi mai oblojesc sufletul azi. Pe mâine, Ela"

"Sunt repetenta la capitolul ăsta, dar mă pun pe învăţat, să nu rămân pe toamnă:)
Sunt repetentă: mereu şi mereu în fata curăţeniei şi bunătăţii lui Toma.
Sunt repetentă: mereu şi mereu în faţa umorului şi inteligenţei Ştefaniei.
Sunt repetenta: mereu şi mereu în faţa seninătăţii Mariei.
Ştefania şi Toma şi Maria sunt copiii mei.
Sunt corigentă în faţa soţului meu, mereu mare, mereu deştept, mereu responsabil, mereu pe fază.
Sunt corigentă în faţa doamnei minunate care stă mult mai mult cu Toma decât stau eu.
Sunt corigenta în faţa sentimentului de Dumnezeu cu care este binecuvântată Iulia, "my person".
Sunt corigentă în faţa modestiei pe care şi-a asumat-o MAMA.
Sunt corigentă în faţa mândriei pe care o simte şi o transmite Tata, când vorbeşte cuiva despre familia lui.
Sunt corigentă în faţa meseriei de pompier la descarcerare pe care o face cu durere şi inima deschisă, fratele meu.
Sunt corigentă în faţa mamei absolute care este Ramona, prietena mea.
Sunt corigentă în faţa amintirii Bunicii Sofia, cea mai harnică şi mai îndemânatică fiinţă din lume.
Sunt corigentă în faţa bucăţii de obuz care locuieşte în obrazul Bunicului Niculae, obraz pe care eu nu l-am mai pupat demult.
Sunt corigentă în relaţia cu: mine însămi şi cu drumul de la mine către mine.
oamenii, cărţile, filmele, cântecele care mă aşteaptă.
faptele bune. (...)" (Oana Bucur)

O VIZITĂ LA ÎNGERI

"Astăzi am îmbrăţisat o mamă care şi-a pierdut fiul. Şi am ţinut-o strâ ns de mână, ca să simtă că nu e singură acolo, în durerea ei nesfârşită... Restul nu mai contează..." (Ela)

"(...) În faţa blocului în care locuiesc, e o grădină. Şi un felinar. Acolo, pe cutii de carton, la orice oră din noapte, găseşti un om şi un câine. Îmbrăţişati. Câinele şi omul sunt "vagabonzi". Îi ninge, îi plouă, ei sunt împreună. Şi se adoră. Câinelui i se spune "Nevasta". Omul e alcoolic. Cândva, a fost profesor. E greu să vorbeşti cu el, pentru că nu e niciodată treaz. Oamenii râd. Îi evită. Îi ignoră. Eu i-am urmărit şi, v-o spun deschis, când văd ce dragoste îi leagă, mi se umple ochii de lacrimi. Seara, când ajung acasă, intru în alimentară şi le cumpăr câte ceva de mancare. Felul în care acest om îmi mulţumeşte (în numele lui şi mai ales al câinelui), îmi îngheaţă sângele.
Copiii - chiar dacă eu n-am, au alţii :)) Şi trăim vremuri grele. Unii dintre noi suntem nevoiţi să-i spunem copilului - azi n-am cum să-ţi iau "ceva bun". Nu vreau să intru in detalii... în ziua a cincea, am... furat o geantă. Slavă Domnului, nu m-a prins nimeni. Am îndesat în ea dulciuri şi gata, am pus-o la loc. În seara cu pricina ştiu sigur că doi copii rodeau "ceva bun" şi că o mamică lăcrima de fericire văzându-şi splendorile încântate. În ziua a şasea, adica ieri... n-am apucat să mai fac nimic, pentru nimeni. Am ieşit din teatru şi am fugit să-mi văd părinţii pe care nu-i mai văzusem de vreo 10 zile. Mă ardea dorul de ei. Şi eu n-am părinţi, am îngeri. Câte au făcut ei pentru mine, ieri, în două ore, aseară, n-am făcut eu pentru nimeni tot anul. O să încerc azi să-mi fac tema de ieri" (Natalie)

FĂ TU MAI DEPARTE

Primiţi bulgărele de zăpadă şi daţi-l mai departe! Faceţi măcar o faptă bună pe zi!. Şi, aşa cum zice Mile, "vă veţi simţi mult mai lipsiţi de toxinele unei vieţi banale, într-o Romanie de doi lei".

"L-am cunoscut pe Mile, în felul meu... în felul lui... Am lucrat îndeaproape cu el, între 2000 şi 2001... El transmitea ştirile din teritoriu, eu eram unul dintre cei care le preluau, le redactau şi le dădeau mai departe pentru a ajunge pe post, în cadrul Observatorului. Eu eram un releu... Mile era însă emiţătorul.
Moartea lui m-a răvăşit, m-a ameţit, m-a aruncat într-un hău de nefiinta... Pentru că nu mă mai uit la televizor de mai bine de un an, am aflat târziu tragedia. În ziua înmormântării lui m-am uitat pe Antena 1... Am plâns în sufletul meu pentru Mile, pentru toţi cei care ştiu ce înseamnă viaţă de jurnalist... Ore întregi am vorbit la telefon cu el, săptămâni şi luni de zile... despre ştiri, despre evenimente, de transmisiuni live, despre relee... şi rar, foarte rar despre el, despre mine, despre visele noastre...
Acum, mesajul acesta, cu indemnul lui Mile la fapte bune, cu toate aceste fapte bune, a ajuns şi la mine... Şi nu mă pot abţine să nu mă întreb de ce a fost nevoie ca Mile să moară pentru ca noi să conştientizăm nevoia stringentă de fapte bune a societăţii româneşti?
În fiecare zi facem fapte bune, simplul fapt de a scrie, acum, despre ele, e o faptă bună, pentru că ajutăm ca nivelul conştiinţei de sine să crească, însă dincolo de faptele bune avem o şi mai mare nevoie de a ne trăi vieţile personale potrivit VALORILOR BUNE! Eu ASTA simt că a vrut Mile să ne transmită!
Şi dacă, de acolo de unde e, vede ce mişcare s-a pornit în urma sacrificiului său de sine (şi ştiu că vede, că aude, că simte tot, pentru că s-a contopit cu cel ce vede, aude şi simte tot!), îl rog să ne pună o vorbă bună pentru a primi cu toţii inspiraţia, forţa şi curajul de a ne schimba valorile personale, credinţele personale, căci de acolo porneşte cu adevărat schimbarea în bine a societăţii româneşti!
7 fapte bune în fiecare zi, ne-a rugat Mile...
O faptă bună în fiecare zi, mă rog eu... Măcar una!
Căci, da, atunci când facem aşa ceva, începem să lucrăm asupra sufletului nostru - şi acesta este, cu adevărat, marele câştig! Acestea sunt acţiunile de caritate reale, care au forţa şi puterea de a schimba vieţile semenilor noştri în bine!
Îţi mulţumesc, bunule prieten, pentru tot ce continui să faci pentru noi! Îţi mulţumesc în numele tuturor celor cărora atitudinea ta le va schimba viaţa în bine, fără ca ei să ştie că totul a pornit de la tine! Îţi mulţumesc pentru că eşti încă viu în inimile sutelor de mii de români cărora le-ai atins viaţa! Îţi mulţumesc că mi-ai oferit şansa de a te cunoaşte şi te rog să ne ierţi pe toţi că nu te-am putut opri să pleci atât de devreme... (Constantin D. Pavel)

Lanţuri şi aripi...

2010-03-21T22:55:00.005+02:00

de Constantin D. Pavel

Tocmai m-am întors dintr-o vizită la nişte prieteni extraordinari, oameni cu suflete curate, de o bunătate interioară cum rar mai întâlneşti în ziua de azi. Am mâncat grătar făcut în curte, urzici şi gogoşi. Am petrecut câteva ore pline de pace, într-o atmosferă de început de primăvară menită să reînvie spiritul amorţit de o iarnă parcă prea lungă. A fost frumos, dar am plecat de-acolo cu o durere care sper că se va ostoi odată ce voi termina de aşternut aceste cuvinte pe... "coala de pixeli" a blogului...

Este pentru a treia oară într-o săptămână când buni prieteni de-ai mei se plâng că au ajuns în situaţii de stres acut din cauza "crizei" şi a "lipsei banilor". Şi toţi, fără excepţie, dau vina pe guvern, pe şefi, pe "hoţii" care îmbracă haine de politicieni, pe ceialalţi... numai pe ei nu!

Şi mă doare să îi văd cum se chinuie şi cum îşi blestemă zilele, când ar putea, prin mici schimbări simple, în numai câteva luni, să iasă din greutăţile parcă nesfârşite prin care trec... Am încercat să le spun unde îşi au rădăcinile aceste greutăţi, am încercat să le arăt căile prin care ar putea să spună adio suferinţei, însă parcă vorbesc la pereţi.

Acestea sunt dorinţele lor:
"Să apuc să mă liniştesc... să-mi văd copiii la serviciu, să găsească şi ei ceva sigur..."
"Măcar 10 ani să mai pot să muncesc, ca să apuc să ies la pensie..."

Apoi se plâng:
"Îşi bat joc de noi la serviciu în fiecare zi! Nu mai pot! Nu mai suport!"
"Nenorociţii de directori şi ingineri au salarii mari şi nu fac nimic, trag numai pe noi!"
"Mă trezesc la ora 4 în fiecare dimineaţă, de 25 de ani..."

Apoi iar îşi aduc aminte:
"Să pot să le găsesc copiilor mei un serviciu bun, sigur!"
"Dacă i-aş vedea la casele lor, m-aş mai calma..."

Se plâng de viaţa grea şi de mizeriile pe care le suportă la serviciu, dar îşi doresc cu ardoare un serviciu pentru copiii lor. E ca şi cum le-ar dori răul copiilor lor!

Ani de zile am gândit şi eu aşa. Ani de zile mi-a fost greu, dar ţineam cu dinţii de serviciu, fiindcă refuzam să deschid ochii şi să văd Adevărul. Şi culmea este că şi eu, la rândul meu, proiectam o viziune asemănătoare privinţa viitorului fiului meu!

Apoi, mulţumesc lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor care m-au sprijinit, am început tratamentul pentru a învinge această boală numită sclavia modernă. Mi-au fost necesari vreo doi ani de terapie intensivă, electroşocuri mentale şi multă penicilină informaţională pentru a stârpi definitiv virusul numit "serviciu", pentru a rupe lanţurile lui reci pentru totdeauna.

Iar când m-am trezit fără plasa de siguranţă numită "salariu lunar", în plină cădere liberă, a trebuit să îmi desfac aripile şi să învăţ să zbor. Întâi timid, apoi mai cu curaj, pentru ca acum să am deplină încredere în aripile mele şi în direcţia în care ele mă poartă.

Aşa cum spuneam în cartea "3 Paşi spre Extraordinar!", nu doar îngerii au aripi, ci şi oamenii au. Trebuie, însă, să descopere în ei curajul de a le deschide şi de a le folosi. Nu e uşor, dar nici prea greu nu este.

În loc să te rogi să mai poţi munci 10 ani la un serviciu pe care îl urăşti din toată inima, ca să ajungi apoi - dacă mai ai norocul - să obţii o pensie lunară niciodată suficientă, mai bine te rogi să înveţi din nou să zbori aşa cum ştiai să o faci în copilărie! Sunt suficienţi doi ani pentru asta, dar cu o condiţie: să exersezi în fiecare zi!

Eu ştiu că prietenii mei buni sunt în stare să reînveţe să zboare; ştiu că sunt în stare să o facă şi sunt ferm hotărât să le stau alături şi să-i îndrum dacă vor lua această decizie; ei, însă, se tem... Se tem de zbor şi de libertate. Şi chiar dacă mi-ar plăcea să am această putere, eu nu pot zbura în locul lor... Căci aripile care ne sunt date ne pot ridica în văzduhul libertăţii doar pe noi înşine...

Frica

2010-02-17T00:39:00.003+02:00

de Andrei Pleşu

Ne e mereu frică de ceva şi ne trăim frica voluptuos, lacom, practicând, ca pe un sport agreabil, numărătoarea inversă.

Suferim, se pare, de un masochism galopant, cu înfăţişări diverse: ne place să ne cultivăm spaimele, să colecţionăm veşti proaste, să anticipăm catastrofe (sau să le urmărim febril pe cele care au loc aiurea), să degustăm nefericirea altora, să ne simţim înconjuraţi de primejdii iminente. Ne e mereu frică de ceva şi ne trăim frica voluptuos, lacom, practicând, ca pe un sport agreabil, numărătoarea inversă. În această vicioasă înclinaţie, beneficiem de sprijinul nepreţuit al presei, care capitalizează eficient pe seama angoaselor noastre.

Ernst Jünger observase deja, acum câteva decenii, că simpla nevoie de a urmări ştirile de mai multe ori pe zi e un simptom de nelinişte. Antenele, mereu mai numeroase, de pe casele noastre dau peisajului urban aspectul unui chip cu părul măciucă, scuturat de aprehensiuni sumbre.

Evident, nu lumea de azi a inventat frica. Există o istorie a fricii de care s-au ocupat, laborios, o sumedenie de savanţi. De la fobiile Antichităţii la teroarea anului 1000, de la superstiţiile curente la marile texte apocaliptice, dispunem de un enorm inventar al temerilor omeneşti. Unii pretind că după secolul al XVII-lea lumea s-a mai potolit. Ştiinţa a înlăturat, zice-se, panica rudimentară dinaintea stihiilor şi a penumbrelor magice, populaţia globului s-a mai deşteptat.

Nu cred. Vechile spaime au fost înlocuite de unele noi, ba a apărut chiar o specie nouă de frică, numită de sociologi şi psihologi „frica-divertisment". Căutăm frisonul groazei ca pe o plăcere, aşa cum ne pregătim să petrecem o seară agreabilă urmărind la televizor un horror.

Nu e zi să nu fim intoxicaţi de „informaţii" spectrale privind fie realitatea imediată, fie realitatea continentală sau planetară, fie cea cosmică. De mare succes se bucură, de pildă, „încălzirea globală". Dârdâim sub nămeţi, alunecăm pe gheaţă, nu ne mai putem deszăpezi trotuarele şi automobilele, dar citim terorizaţi despre inflamaţia generală în care vom sucomba curând. Vom muri de cald, ne vom trezi într-o bună zi cu polul nord în cana de cafea şi cu Fram ursul polar în curte.

Mai sunt, apoi, sezonierele gripe animaliere. Armate de viruşi aviari şi porcini ne pândesc după colţ, guturaiul capătă grimase de pandemie. Să nu uităm însă meteoriţii, SIDA, dezastrele ecologice, demografice, financiare, uraniul iranian, Bin Laden, mogulii, anul 2012 şi şcoala de la Păltiniş, cu ucigaşul ei monopol cultural şi politic.

Coborând în pitorescul parohial, vom vorbi despre ameninţătorul guvern Boc (dacă suntem pesedizanţi), despre riscul mortal al unei eventuale guvernări PSD (dacă suntem pedelizanţi) şi, oricum, despre nenorocul fatal al realegerii lui Băsescu (dacă nu mai ştim asupra cui să ne delegăm amocul). Pe scurt, situaţia e albastră. (Sau violetă?). Ţara e năruită. Mâine-poimâine ne vom da la cap unii altora sau vom emigra pe altă planetă.

„Vrei să spui că totul e în regulă? Că exagerăm când spunem că lucrurile merg prost?" - vor protesta unii şi alţii pe agitatul meu forum (exterior). Nu. Ştiu că ţara se bâlbâie şi că vremurile sunt grele.

Dar nici psihologia drobului de sare nu ajută. Şi nici obiceiul de a pune frică peste frică, de a înrăutăţi răul şi de a urâţi urâţenia, oricât rating ar aduce acest obicei. O singură frică pare să fi dispărut cu totul din lumea noastră: frica de Dumnezeu, în care trăiau, nu de mult, înaintaşii noştri. Iar când frica de Dumnezeu dispare, toate celelalte frici, mici şi mari, invadează scena în devălmăşie.

100 de grade + 1

2010-02-13T11:56:00.003+02:00

Un film incredibil!

Eliberarea Fiinţei I

2010-01-12T19:12:00.003+02:00

de Constantin D. Pavel

Lucrurile sunt mult mai profunde decât credem...

Încet, foarte încet, deconectându-ne de la "lume", putem înţelege cu adevărat Lumea.

Trăim acum vieţi eronate, într-un univers în care fericirea supremă ne invită, la tot pasul, să o luăm cu noi pentru totdeauna.

Adânciţi în activităţile noastre zilnice, preocupaţi de mărunţişurile care ne umple existenţele efemere, concentraţi pe ţeluri induse de cei ce se cred stăpâni, ne complacem în postura de "nimici", orbi în faţa Luminii care umple orice ungher al Vieţii.

"Împărăţia lui Dumnezeu se află înlăuntrul nostru", se spune în Luca 17:21, însă pentru a ajunge acolo e nevoie să avem curajul de a privi "înlăuntru", de a lăsa "afară" tot ce ţine de "afară", pentru a putea păşi acolo unde totul devine clar şi minunat de Adevărat!

Bucuria, în aceste vremuri de schimbare totală, vine însă din faptul că din ce în ce mai mulţi ne trezim din "somnul cel de moarte".

"De ce credeţi că le e atât de frică de noi?", se întreabă un pastor într-o biserică, în timpul unei predici, referindu-se la slujitorii Noii Ordini Mondiale, care urmăresc înrobirea omului şi transformarea lui într-o "carcasă umblătoare" şi obiedientă. Pentru că avem PUTEREA DIVINĂ de a ne elibera Fiinţa, din interior către exterior! Şi odată cu aceasta, avem PUTEREA de a ne făuri propria Viaţă şi de a-i transforma pe stăpâni şi slujitori umili!

"Suntem ceea ce gândim, iar gândurile noastre au întotdeauna corespondenţă în realitate", spunea James Allen.

Gândim însă mimetic, doar un gând o dată, iar dacă ne umplem mintea cu gunoi informaţional preluat de la televizoarele, radiourile şi ziarele aservite, atunci vom gândi ceea ce vor ei să gândim: gânduri goale! Şi în realitatea noastră vom produce şi vom trăi... vieţi goale!

Avem libertatea de a ne alege gândurile şi nimeni nu ne-o poate lua!

Şi va veni curând vremea când vom găsi în noi forţa de a renunţa la drogul reprezentat de mass-media aservită, pentru a porni în călătoria spre interior, unde vom descoperi gândurile drepte. Şi aducând acele gânduri drepte la Lumină, ele vor prinde viaţă în Realitatea noastră, schimbând Lumea!

Ce trăim acum este momentul de dinaintea Marii Eliberări a Fiinţei!

Vine mai repede decât credem şi va dura mai puţin decât ne aşteptăm. Şi va oferi fiecăruia ceea ce alege, cu ştiinţă sau fără de ştiinţă!

Cuvintele sunt prea sărace pentru a exprima ce vom descoperi despre noi înşine când Lumea se va trezi!....

(Sfârşitul primei părţi)

Ce se întâmplă cu lumea?

2010-01-09T21:17:00.007+02:00

de Constantin D. Pavel

Astăzi după-amiază, conducând încet spre casă pe străzile aproape pustii ale Bucureştiului, privind lumea cenuşie care se târa pe trotuare, înclisată parcă în ceaţa unei zile mohorâte şi triste, m-a săgetat deodată o revelaţie de o forţă covârşitoare. Şi dacă, după ce vei citi cele ce urmează, o vei avea şi tu, te rog să dai linkul acestui articol mai departe, pentru ca toţi cei care mai sunt în viaţă să se poată trezi cât încă mai e posibil!

Din atitudinea, din postura, din privirile şi mersul oamenilor răzbătea o crispare nemaiîntâlnită, încrustată, la rândul ei, într-o stare de teamă greu de stăpânit, o frică adâncă ce părea a distruge fiinţa din interior către exterior! Deşi o parte râdeau şi păreau a se distra, dincolo de suprafaţă, în adâncurile sufletelor lor, mocnea abia stăpânită o clocotitoare panică, ce răzbătea pe alocuri ba într-un rictus necontrolat, ba într-o privire hăituită, ba într-o crispare halucinantă.

"Doamne, ce se întâmplă cu Lumea?" - m-am întrebat. Şi până acasă abia mi-am putut abţine răbufnirea interioară, o revoltă a fiinţei cum nicicând n-am mai încercat! De ce s-a ajuns unde s-a ajuns şi de ce cei care chiar văd şi înţeleg ce se petrece nu intervin? Până unde va merge această comedie amară ce ne are ca protagonişti pe toţi?

Gripă porcină, morţi, şomaj, atacuri teroriste, taxe, scumpiri, vaccinări, manipulare, minţi ţinute în ceaţă, salarii micşorate, veşti proaste, economie muribundă şi frică, frică, frică, frică, toate înglobate într-o stare stresantă de aşteptare letargică.

Fiecare se uită la cel de lângă el, aşteptând de acolo salvarea! Întinde mâna către politicieni, întinde mâna către patroni, întinde mâna către rudele mai avute, întinde mâna către oricine altcineva, refuzând cu obstinaţie să observe că salvarea se află în el însuşi, în acea fiinţă divină din străfundul său, asfixiată de atâta manipulare şi spălare de creier.

Toţi vorbesc despre criză, dar nici unul nu ştie ce e ea cu adevărat şi de unde vine. Toţi o duc mai prost şi dau vina pe criză, crezând că ceea ce li se întâmplă se datorează unor condiţii externe, pe care nu le pot controla. Aşa că nici măcar nu se sinchisesc să încerce ceva. "Păi de ce-am fost la vot şi i-am ales? Să ne scoată ei din criză, că doar au promis!"

Astăzi mi-am dat seama, cu o imensă părere de rău, uitându-mă la oamenii de pe stradă, prin porii cărora teama izvora cu o presiune nemaiîntâlnită, că merităm ce ni se întâmplă şi că e bine ce ni se întâmplă! Organismul ăsta numit societate umană e atât de bolnav în interior, încât e nevoie de o zdruncinătură foarte serioasă pentru a-l trezi la realitate!

Ceea ce trăim acum, o repet, e doar începutul începutului. Lucruri mult mai dureroase vor veni, pentru că le cerem şi le atragem prin atitudinea noastră. Pur şi simplu, ne îmbolnăvim singuri, pentru că aceasta este calea pe care o ştim ca să ne putem însănătoşi după aceea!

Leacul tuturor relelor şi antidotul oricărei crize este în noi înşine, însă atât de adânc îngropat sub faldurile groase ale indiferenţei, încât mii şi mii de "carcase umblătoare" - cum le spunea Philip K. Dick - se vor stinge zi după zi, într-o nesfârşită durere, neştiind ce se întâmplă cu ele... Mâncare, băutură, sex şi o casă, pentru astea îşi vând oamenii vieţile. Iar când ele nu mai sunt, nu mai au nimic...

Legile firii spun însă că pentru a avea, trebuie mai întâi să fii, apoi să faci. Ei bine, frica aceasta atavică pe care am simţit-o astăzi la majoritatea oamenilor vine din faptul că ei nu mai sunt şi nici nu mai fac! Nu mai sunt în realitate şi nu mai fac lucrurile cerute de o viaţă reală.

Criza se va sfârşi abia când fiecare om îşi va asuma responsabilitatea de a fi Fiinţă Umană, abia când fiecare va face, acolo unde se află, mai mult decât i se cere, fără a aştepta să i se ceară, abia când fiecare se va ridica deasupra propriei persoane şi va privi la sine ca la un slujitor aflat în slujba semenilor săi, întrebându-se neîncetat: "Cum aş putea să slujesc mai bine?"...

Valul care va veni curând îi va mătura pe toţi cei care acum îşi bat joc de viaţa lor, aşteptând cu mâna întinsă ca altcineva să le rezolve problemele. Gripa porcină, morţii, şomajul, atacurile teroriste, taxele, scumpirile, vaccinările, salariile micşorate, economia muribundă, vor părea nişte simple glume pe lângă paroxistica durere a schimbării conştiinţei personale la care oamenii vor fi curând supuşi, în procesul transformării lor în Fiinţe Umane!

Aşa că întrebarea din titlu are un răspuns pe cât de simplu, pe atât de îmbucurător pentru cei care vor lua decizia de a se schimba din interior către exterior.

Ce se întâmplă cu Lumea? Se transformă, în sfârşit, în Umanitate!...

Cum?

2009-12-29T19:56:00.004+02:00

de Constantin D. Pavel

Fiecare început de an este privit ca un nou debut în viaţă, ca un nou punct de start spre realizarea viselor aflate încă pe lista personală. Fiecare început de an este, pentru majoritatea, un moment al reînnoirii promisiunilor făcute cu un an în urmă... Sau poate cu doi... Ori poate chiar cu trei sau patru...

Da, anul acesta am să mă las de fumat... Da, anul acesta am să mă apuc să pun bani deoparte... Da, anul acesta mă voi apuca să fac exerciţii fizice... Da, anul acesta voi începe realizarea proiectului pe care îl am în minte de peste un deceniu!

Ce se întâmplă, însă, de nu apucăm să facem ce ne propunem şi anul trece ca vântul peste noi, ajungând ca în ultimele zile din decembrie să ne trezim tot în ipostaza ingrată a celui care nu se ţine de promisiune? De ce oare nu izbutim să rupem cercul şi să evadăm din zona de confort, pentru a face ce trebuie făcut, atunci când trebuie făcut? Cum reuşesc unii să realizeze atâtea, iar noi ne zbatem an de an şi, deşi ne propunem marea cu sarea când ne aliniem la start, ne împotmolim pe traseu, fără a apuca vreodată să vedem linia de finish?

Toate aceste întrebări au un singur răspuns, iar el se rezumă tot la o întrebare. O simplă întrebare, dar ale cărei mii de răspunsuri reprezintă cheia tuturor realizărilor omului pe acest pământ. O întrebare care ar trebui pusă după fiecare ţel pe care ni-l propunem la început de an. O întrebare în spatele căreia se găseşte Succesul în absolut tot ce întreprindem: C U M ?

Ani de zile mi-am stabilit ţeluri şi m-am entuziasmat, le-am trecut pe hârtie, aşa cum spunea la carte, le-am pus o dată fixă, să le pot măsura temporal şi... multe dintre ele aşa au rămas. Simple visuri trecute în agendă. De ce? – m-am tot întrebat. De ce se întâmplă asta? Ce lipseşte? Ce nu văd în această imagine a realizării ţelurilor? Lipsea CUM! Sau mai precis răspunsul la această întrebare!

Exemplu: „Îmi doresc, până la 30 iunie, să slăbesc, într-un mod natural, 15 kilograme.“ Acesta e ţelul. Are şi dată, are şi dorinţă în spate. Dar lipseşte modalitatea de realizare. Cum să fac să slăbesc 15 kilograme, într-un mod natural, nu forţat, până la 30 iunie? Ei, şi de aici înainte începe adevărata planificare a realizării ţelului! Trec pe hârtie toate modalităţile care îmi străbat mintea pentru a realiza acest scop, chiar dacă unele dintre ele mi se par dificil de abordat acum, la început de drum:

– să fac mişcare în fiecare dimineaţă, timp de 30 de minute;

– să fac mişcare în fiecare seară, timp de 30 de minute;

– să beau mai multă apă plată zilnic;

– să nu mai mănânc tot din farfurie când mă aşez la masă;

– să mănânc alimente cu nivel caloric redus;

– să stau cât mai mult în compania unor persoane suple, sportive;

– să citesc cât mai multe informaţii despre cum se slăbeşte natural şi fără efort;

– să îmi reafirm în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară decizia de a ajunge la o greutate normală;

– să îmi pun pofta-n cui, la petreceri, când mi-e lumea mai dragă;

– să mă întreb mereu dacă nu cumva îmbucătura următoare este în plus;

– să le cer membrilor familiei să îmi încurajeze atingerea ţelului şi să mă susţină când îmi e greu;

– să îmi pun fotografii de-ale mele prin casă, cât mai mari cu putinţă, de pe vremea când eram suplu;

– să mă încurajez în fiecare zi şi să mă motivez ascultând speech-uri motivaţionale.

– să îmi formez şi să-mi clarific în minte, cât mai clară, imaginea mea de după 30 iunie etc., etc., etc.

După ce trec în agendă aceste răspunsuri la întrebarea cum, iau fiecare răspuns în parte şi îl trec, la rândul său, prin întrebarea miraculoasă cum? La primul răspuns, ar veni răspunsurile:

– să mă trezesc cu o jumătate de oră mai devreme;

– să-mi pregătesc de cu seară ţinuta sport şi să o pun lângă pat, astfel încât să nu iau alte haine pe mine la trezire;

– să îmi stabilesc un traseu de alergare uşoară pe care să-l urmez;

– dacă vremea nu permite ieşirea la alergare, să îmi pregătesc pe hol sau în baie un „colţ pentru exerciţii fizice“;

– să rog unul din membrii familiei să mă însoţească în aventura mea zilnică pe tărâmul exerciţiilor fizice;

– să propun prietenilor să ieşim împreună la alergat dimineaţa;

– să îmi pregătesc sticla cu apă pentru hidratare;

– să îmi pregătesc un mp3 player, pentru a asculta la căşti materiale de dezvoltare personală şi motivaţionale, în timp ce alerg etc., etc., etc.

După ce trec în agendă aceste răspunsuri la întrebarea cum, iau fiecare răspuns în parte şi îl trec, la rândul său, prin întrebarea miraculoasă cum? La primul răspuns, ar veni răspunsurile:

– să pun ceasul deşteptător să sune cu o jumătate de oră mai devreme decât de obicei;

– să mă culc seara cu o jumătate de oră mai devreme, pentru a mă odihni suficient etc., etc., etc.

Practic, trebuie să ajung la răspunsuri care nu-l mai acceptă pe CUM, ci doar simpla acţiune. Răspunsuri care, ele însele, să reprezinte acţiuni. Şi când, într-un final, voi avea pe agendă o listă întreagă de acţiuni care trebuie făcute, sunt ordonate şi planificate, le cunosc rezultatele pe care le poartă în spate, atunci pot fi sigur că Visurile mi se vor împlini!

O astfel de tehnică de stabilire şi planificare necesită, ce-i drept, mult mai mult timp pentru a fi pusă în practică, însă transformă procesul planificării într-unul cu rezultate predictibile şi realizabile 100%! Funcţionează în absolut orice domeniu, fie viaţă personală, sănătate (ca în exemplul descris mai sus) afaceri, bani, carieră, relaţii sociale, dezvoltare personală ori leadership.

Odată ce ştii CUM şi ai pe hârtie, scris chiar de mâna ta, acţiunile care trebuie făcute, într-un şir logic şi ordonat, în care crezi – pentru că sunt chiar răspunsurile tale –, atunci tot ce ai de făcut este să le execuţi!

Dacă încă ai dubii privind puterea ta de a face acţiunile respective, înseamnă că trebuie să reiei procesul şi să te întrebi, iarăşi, CUM? Cum să fac să mă motivez, cum să fac să găsesc în mine forţa de a acţiona aşa cum mi-am planificat, aşa cum am trecut în agendă? Răspunsurile vor răzbate din mintea ta şi se vor constitui, unele în simple acţiuni, altele în noi generatoare de cum.

Şi într-un fel şi în altul, puterea clarificării te va duce acolo unde vrei să ajungi: la linia de finish a fiecărui Vis!

Acum te afli, iată, la linia de start într-un nou an. Folosind această tehnică, ai şansa să te reclădeşti şi să-ţi împlineşti în mod real visele! Şi sunt 100% convins de ceea ce-ţi spun! De ce? Pentru că acum ştii CUM!

===============================================
Articol ce va aparea in revista motivationala si de dezvoltare personala "Profesor de... Fericire" nr. 13, in ianuarie 2010.

Stoarce buboiul!

2009-12-18T18:52:00.002+02:00

de Constantin D. Pavel

Trăim timpuri extraordinar de generoase! Trecem printr-o perioadă prin care nimeni, de când există fiinţa umană pe acest pământ miraculos, nu a mai trecut. Trăim, în aceste timpuri vulcanice, CRIZA de dinaintea celei mai importante SCHIMBĂRI din istoria omenirii! Puţini, însă, au ochi să vadă această minune...

Un prieten m-a sunat cu aproape o oră în urmă şi, cu glasul gâtuit de emoţie, a început să mi se plângă că a fost concendiat, că viaţa lui e distrusă, că e disperat şi că nu mai ştie ce să facă.

„Te-au dat afară? Felicitari! Să-ţi fie de bine!“

A urmat un moment lung de tăcere după urarea mea, apoi, cu o voce rece ca gheaţa, mi-a reproşat: „Credeam că ai să mă înţelegi şi ai să mă ajuţi...“, şi a închis telefonul.

L-am sunat imediat înapoi. Ce a urmat a fost o discuţie lungă şi foarte interesantă, în care am abordat câteva idei pe care ţi le voi prezenta şi ţie în articolul de faţă, dragul meu cititor, iar la final mi-a servit o frază pentru care merită să trăieşti: „Îţi mulţumesc din suflet, bunul meu prieten!“.

Trebuie specificat încă de la început, pentru a nu pleca de la premise greşite: nu afirm că a fi angajat e un lucru rău (la suprafaţă) şi că a avea serviciu e o prostie (prea mare). Majoritatea semenilor noştri sunt dependenţi de un serviciu şi de un şef pentru a funcţiona la 50% din capacitate. În plus, şi cei de lângă ei sunt dependenţi de serviciul lor – şi mă refer aici în primul rând la copii şi, uneori, la părinţii bătrâni şi suferinzi. A lua unui astfel de om serviciul, e egal cu a-i lua brusc dependentului obiectul dependenţei. Intră aproape imediat în sevraj şi are nevoie de asistenţă specializată, cel puţin în perioada imediat următoare, pentru a face faţă momentului dificil care urmează după ce „se lasă“. O spun din proprie experienţă, căci chiar şi după zece ani încă mai resimt nişte furnicături supărătoare când îmi aduc aminte de zilele în care trebuia să merg să-mi vizez carnetul de şomer, pentru a putea primi „ajutorul“...

Cu toate acestea, i-am spus prietenului meu adevărul: serviciul lui, de la care a fost concendiat, era un drog, şi tocmai de aceea i-am spus „Felicitări!“ şi „Să-ţi fie de bine!“. Prietenul meu a înţeles, într-un final, ce am dorit să îi transmit, s-a liniştit şi am putut discuta şi analiza ce e de făcut în continuare.

Voi încerca, în cele ce urmează, să rezum discuţia cu el într-un scurt dialog, din care sper din toată inima că vei avea concluzii importante de tras.

— Serviciul este cel mai puternic şi perfid drog al societăţii actuale!

— Adică eu şi nevastă-mea, dar şi tu, când aveai serviciu, suntem sau eram nişte drogaţi?

— Da. Gândeşte-te puţin... Tu, de exemplu, acum, de ce eşti aşa de deranjat că te-au concediat?

— Păi rămân fără bani şi am o groază de rate pe cap! a exclamat el.

— Deci, te ducei la serviciu pentru bani?

— Păi pentru ce altceva să mă duc?

— Şi mai ştii şi alţii care se duc la serviciu pentru bani?

— Păi... toţi se duc pentru bani, nu?!

— Din păcate, trebuie să îţi dau aproape în totalitate dreptate: toţi minus câţiva... Şi tocmai aici e problema, tocmai asta transformă serviciul într-un drog şi pe angajaţi în nişte drogaţi...

— Da.... Acum încep să îmi dau seama, a murmurat prietenul meu.

— Ce îţi dai seama?

— Că mă duceam în fiecare zi la muncă pentru a avea bani...

— În loc să... – l-am întrerupt eu.

— În loc să mă duc pentru că îmi făcea plăcere activitatea de care mă ocupam acolo...

Şi de aici am ajuns la esenţă, adică la şansa lui de a scăpa de drog o dată pentru totdeauna şi de a reveni la viaţa reală, de a nu mai munci pentru bani, ci de plăcere. Şi a putut, astfel, să îşi dea seama că cei care fac ce le place şi pun pasiune în ceea ce fac, nu au niciodată probleme cu banii!

Criza pe care o trăim nu e o criză financiară, ci o criză morală. Şi deşi doare că buboiul s-a spart, e foarte bine că s-a spart, fiindcă – aşa cum spunea bunica – de-acum poate începe însănătoşirea. Totul e să-l storci bine o dată ce s-a spart, să iasă toată mizeria din el şi, apoi, să ai mare grijă să nu coacă din nou.

Perioada prin care trecem acum este cea de „stoarcere a buboiului“. Din păcate, aproape toţi se tem să-l stoarcă, fiindcă în acest proces suferinţa e şi mai mare, iar când lipseşte anestezicul şi stoarcerea se face pe viu, urletele de durere sunt crâncene. Mizeria care iese din buboi e formată din valori greşite, autoamăgire, dorinţe fade, lipsă de respect de sine, lipsă de respect pentru semeni, lene, frică şi multă, multă, multă prostie.

Toate acestea s-au acumulat, din păcate, la nivelul conştiinţei celor mulţi, de-a lungul ultimilor 30-40 de ani, ceea ce a permis „liderilor“ infectaţi cu aceleaşi „valori“ să se transforme în... stăpâni de sclavi. Şi astfel, aproape întreaga umanitate a devenit, mai ales în ţările aşa-zis „civilizate“, o imensă masă de manevră, parcă fără creier şi voinţă proprie, care poate fi mişcată de colo-colo la o simplă „ştire“ difuzată la televizor.

Acum, mai mult ca niciodată, este vremea unei „cure intense de dezintoxicare mentală“, pentru a stoarce şi elimina valorile greşite şi a le înlocui cu cele corecte. Şi tot acest proces începe din mintea fiecăruia, prin schimbarea atitudinii faţă de noi înşine şi faţă de ce înseamnă, cu adevărat, Viaţă! Începe prin schimbarea gândurilor negative cu gânduri pozitive, începe prin a reînvăţa ce este respectul şi cum se aplică el, începe prin a iubi oamenii într-atât de mult încât să te îndrăgosteşti de toţi cei pe lângă care treci pe stradă, începe prin a înţelege că totul este permis, atâta vreme cât prin acţiunea ta nu îi faci rău celuilalt, începe printr-o curăţire morală profundă şi, după caz, prin transformarea, marginalizarea sau eliminarea fără nici un regret a non-valorilor!

Revenind la prietenul meu, concluzia la care a ajuns este că trebuie să reînceapă să gândească şi să găsească soluţii pentru viaţa sa şi a familiei sale, în lumea reală, unde minciuna „siguranţei“ unui loc de muncă nu mai ţine. Cu ceea ce ştie să facă îşi poate găsi repede un alt loc de muncă, însă şi-a dat seama că reîntorcându-se la serviciu ar fi ca şi cum şi-ar băga din nou acul în venă şi ar apăsa pistonul seringii. Primii bani câştigaţi vânzându-şi timpul şi abilităţile printr-un contract de muncă l-ar arunca iarăşi în letargie şi insatisfacţie de sine. Aşa că ce are de făcut acum este să se aşeze cu un caiet în faţă şi să facă o listă cu toate ideile care îi vin, o listă cu toate abilităţile pe care le are şi încă una cu toţi cunoscuţii. După care, ca într-un minunat joc al libertăţii, să descopere corelaţiile dintre cele trei liste. Undeva, acolo, se găseşte mina lui de aur!...

In Memoriam JIM ROHN

2009-12-08T22:10:00.003+02:00

de Constantin D. Pavel

JIM ROHN a atins milioane de vieti cu cartile, CD-urile, seminariile si programele sale educationale si motivationale, timp de 46 de ani!

O viata intreaga dedicata educarii semenilor sai, o viata traita frumos, o viata care a contat enorm in vietile noastre!

Mii de multumiri si RESPECT, Mr. Rohn!

Dumnezeu sa te odihneasca!

VEZI FILMUL AICI!

10 lucruri pe care supermarketul nu ţi le spune niciodată

2009-11-26T10:14:00.001+02:00

de Lucian Davidescu

Cum să arăţi preţuri mici şi să obţii profituri mari? Rezolvarea nu vine de la şcoala de contabilitate, ci de la experţii în comportament. Ce nu îţi spun ei după ce ajung directori de magazin:

1. Suntem în competiţie de preţuri doar pentru câteva zeci de produse importante. De la alte câteva sute, al căror preţ exact nu îl ştii, ne recuperăm paguba.

2. Ca să nu mărim preţurile, micşorăm ambalajele. Mai exact, furnizorii fac asta, însă diferenţa de preţ o împărţim între noi.

3. Dacă avem reduceri la alimente, uită-te atent dacă nu sunt pe cale să expire. Etichetele cu termene de valabilitate le punem când iese marfa din depozit, nu când intră.

4. Avem toate sortimentele de bacterii, la cele mai mici preţuri din oraş: în alimentele preparate de noi, în raionul de legume-fructe, în cărucioare. În fiecare noapte, o echipă de gândaci profesionişti aduce altele proaspete.

5. Organizarea departamentelor este făcută să te ajute. Să te ajute să cumperi lucruri de care n-ai nevoie. Poate că nu remarci semnalizarea, dar noi ştim ce traseu vei avea de cum intri în magazin.

6. Uităm uneori să punem eticheta de preţ pe mărfuri banale şi exagerat de scumpe.

7. Facem promoţii 3+1 ca să nu dăm impresia că marfa pe care o vindem este ieftină. Însă dacă nu cumpără nimeni promoţiile, până la urmă tăiem şi din preţul pe bucată.

8. Nu ne interesează dacă marfa pe care ne-o dau furnizorii e bună sau nu. Dacă e proastă, nu rezistă mult pe raft, însă cobaiul eşti chiar tu.

9. Mărfurile pe care le vindem sub marcă proprie sunt, de multe ori, de la furnizori de-ai noştri care vând aceeaşi marfă, pe acelaşi raft, cu ambalajul original şi preţ mult mai mare.

10. Ţi-am dat un card de reduceri. Ce ne spune el despre tine: preferi mărcile 1, 2. Cumperi de trei ori pe săptămână. Cheltuieşti 4 lei.

Înţelepciune

2009-11-23T16:52:00.002+02:00

de Will Smith

Iată definiţia succesului de la un om de succes!

Daţi linkul mai departe, tuturor celor care înseamnă ceva pentru voi!

În sufletul tău...

2009-11-20T16:39:00.006+02:00

de Constantin D. Pavel

Stai o clipă alături de tine şi ascultă-te cu atenţie. Închide încetişor ochii şi încearcă să întrezăreşti ceea ce nu poţi vedea cu ei deshişi. Încearcă să vezi cât mai adânc!...

Trăieşte clipa. Tu eşti Tu. Însă nu cel care crezi că eşti, ci mai mult, mult mai mult decât atât. Acolo, în locul acela în care nu poţi vedea, în locul acela în care nu poţi pătrunde, acolo se găseşte sufletul tău.

E un loc ferecat, aidoma unei cazemate inexpugnabile, în care, paradoxal, nici măcar Tu, creatorul ei, nu mai ai acces. Tu ai făurit-o, tu ai ridicat-o, construind în jurul propriului suflet un zid gros, foarte gros, de cuvinte-credinţe încărcate negativ, un zid de apărare împotriva deziluziilor vieţii de zi cu zi. Ai crezut, poate, că vei reuşi să te strecori din când în când înăutru, pentru a menţine legătura cu cel ce erai pe când erai, dar acum îţi dai seama – poate abia acum, citind aceste rânduri – că n-ai mai izbutit de mult să pătrunzi în cazemata sufletului tău. A devenit inexpugnabilă chiar şi pentru tine, cel care a creat-o!...

Însă sufletul tău are nevoie de Tine! Fiinţa ta are nevoie de Tine! Ascultă-mă, Fiinţa Ta are disperată nevoie de Tine!

Poţi să spui când anume te-ai mai dăruit Ţie cu totul, într-o sublimă şi purificatoare uitare de tot şi toate? În copilărie, demult, atât de demult că nici nu-ţi mai aduci bine aminte? Ei bine, se pare că da...

În momentele acelea, sufletul tău trăia în libertate, zburda ziua în lumina soarelui şi se alinta sub strălucirea lunii şi a stelelor noaptea. Era liber şi plin de culoare. Îmbujorat de la visurile îndrăzneţe, verde de la clorofila vie a vieţii care-ţi pulsa prin vene, albastru-azuriu de la cerul prin care zburai cu aripile întinse, alb de la laptele fiert dat de mama în fiecare dimineaţă, băut din cana ta preferată, galben aprins de la razele soarelui care ţi se jucau prin păru-ţi bogat şi poate violet închis de la fulgerele care brăzdau din când în când întinderea aceea nesfârşită de văzduh divin...

Cum e sufletul tău acum?...
...
...
...

Sinceritate! Ai mare nevoie de sinceritate!... Aşa că întoarce-te şi răspunde cum se cuvine la această întrebare:

„Cum e sufletul tău acum?“
...
...
...

Dacă te vei pune în slujba Adevărului, vei putea, în sfârşit, să pătrunzi în cazemata aceea inexpugnabilă şi să îl vezi din nou, după atâta amar de vreme! Sufletul Tău, aşa cum este el acum...

Speriat, rece, de o paloare cadaverică, pierdut în întuneric, ascuns în umbră, el însuşi o umbră, trăind cu frică fiecare zi, zi după zi, aproape ceas după ceas... Grijile, nevoile, răutăţile lumii, durerea, teama, lupta cu celălalt semen al tău pentru ceva ce oricum nu vei putea stăpâni, necazurile, invidia, dorinţele fade, întunericul moral şi spiritual, lipsurile, foamea, prostia, frigul, teama, aşteptările înşelate, lipsa de afecţiune, lipsa de viziune, sărăcia, lipsa de iubire, bolile, lipsa de curaj, teama, lipsa respectului de sine, teama, teama, teama, teama... toate acestea sunt umbrele cu care sufletul tău se luptă pentru a supravieţui, acolo, în temniţa întunecată unde l-ai închis când, zice-se, „te-ai făcut om mare“...

Şi eu, şi tu, şi toţi cei pe care îi ştim, funcţionăm pe baza unor programe fiziologice şi mentale; primele sunt scrise în spirala de ADN şi nu le putem (încă) schimba; celelalte, însă, sunt scrise în minte, adică într-o „unitate de memorie“ care poate fi reinstalată şi resetată ori de câte ori dorim, aidoma hard-disk-ului calculatorului de pe biroul de acasă.

Sufletul tău este ţinut prizonier de aceste programe, care, într-o majoritate covârşitoare, nu îţi aparţin, nu sunt scrise de tine, ci doar copiate de la alţii şi instalate pe hardul cu care funcţionezi! Grijile, nevoile, răutăţile lumii, durerea, teama, lupta cu celălalt semen al tău pentru ceva ce oricum nu vei putea stăpâni, necazurile, invidia, dorinţele fade, întunericul moral şi spiritual, lipsurile, foamea, prostia, frigul, teama, aşteptările înşelate, lipsa de afecţiune, lipsa de viziune, sărăcia, lipsa de iubire, bolile, lipsa de curaj, teama, lipsa respectului de sine, teama, teama, teama, teama... toate acestea nu existau în tine, ci au fost transferate, una după alta ori mai multe deodată, de pe alte harduri – părinţi, rude, prieteni, colegi, programe TV, cântece, versuri de cântece, reviste, ziare ş.a.m.d.d.d.d.d.d.d.d.

Oamenii fericiţi, mulţumiţi şi avuţi, au învăţat să şteargă programele malefice şi să rescrie pe propriile harduri programe benefice. Cum? Accesând alte harduri decât cele pe care obişnuiau să le acceseze înainte...

===============================================
Fragmentul publicat aici face parte din volumul „Arta de a convinge“, de Constantin D. Pavel, lucrare de dezvoltare personală aflată încă în lucru. Vă puteţi înscrie pe lista celor care vor primi această lucrare cu autograf şi 40% reducere, trimiţând un email la office@pavcon.ro, cu textul „Doresc Arta de a convinge“.

Campanie Anti Vaccinare HPV !!!

2009-10-31T12:53:00.001+02:00

Romania, tara de vis: vaccinarea anti-HPV a copiilor fara acordul parintilor

Posted: 30 Oct 2009 12:15 AM PDT

Dupa o activitate de 15 ani ca medic, am crezut ca in acest domeniu nu ma mai surprinde nimic. Tocmai mi s-a demonstrat ca nu e asa. Culmea, acest lucru vine din partea unui alt medic…

Pentru simplitate, voi reproduce pasaje relevante din stirile care au fost sursa de inspiratie a acestui articol.

Elevele de 13 ani vor fi vaccinate impotriva HPV fara aviz din partea parintilor, a anuntat Adrian Streinu-Cercel, secretar de stat in Ministerul Sanatatii, la videochat-ul REALITATEA.NET LIVE.

Nu se mai cere aviz pentru vaccinare. Se va proceda ca la orice campanie de vaccinare scolara. Se anunta cu o zi inainte, iar cine este bolnav anunta ca nu se prezinta la scoala. (sursa)

In momentul in care am citit aceasta stire mi se parea ca am glisat, pe nesimtite, intr-o lume paralela, un melanj intre “1984″ si experimentele medicale naziste din lagarele de concentrare. In primul rand am verificat din nou sursa: este vorba de realitatea.net, site-ul trustului de presa Realitatea-Catavencu. Nicidecum un blog in care se promoveaza isteric fragmente din teoria conspiratiei.

Instantaneu mi-am amintit de un drept fundamental al omului, un drept fundamental al pacientului: acela de a refuza un tratament propus de medicul care il trateaza:

Pacientul are dreptul sa refuze sau sa opreasca o interventie medicala asumandu-si, in scris, raspunderea pentru decizia sa; consecintele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului.

— Art. 13 din Legea nr. 46/2003 a drepturilor pacientului, completata de Norma de aplicare din 7 aprilie 2004, elaborata de Ministerul Sanatatii.

M-am informat cu privire la dreptul de decizie asupra efectuarii unei interventii medicale la copii:

In ceea ce priveste minorul, caruia ii lipseste capacitatea de a consimti, trebuie tinut seama de faptul ca o interventie nu se poate efectua decat spre beneficiul sau direct si numai cu autorizatia reprezentantului legal, sau a unei alte autoritati, persoane ori instante desemnate prin lege. (sursa)

Academia Americana de Pediatrie (The American Academy of Pediatrics, AAP) a argumentat ca “intreaga doctrina” a consimtamantului informat prezinta o aplicabilitate particulara in pediatrie. In consecinta, conform AAP, consimtamantul poate fi acordat numai de catre pacientul “cu capacitate adecvata de decizie si cu imputernicire legala.

Parintii (sau alti apartinatori legali) pot acorda consimtamantul informat, iar copilului i se solicita sa-si dea acordul informat ori de cate ori este nevoie. AAP noteaza ca acordul solicitat are relevanta mai mare cand “interventia propusa nu este esentiala pentru viata copilului si/sau poate fi practicata fara un risc substantial”. (sursa)

Mi s-au confirmat informatiile pe care le stiam deja:

orice pacient are dreptul de a refuza un tratament sau procedura medicala;
orice tratament sau procedura medicala care se acorda unui copil se poate realiza numai dupa ce s-a obtinut consimtamantul parintelui.

Si totusi, in Romania de vis in care traim, aceste drepturi exprimate clar in lege sunt considerate nerelevante de catre un secretar de stat in Ministerul Sanatatii.

Sincer sa fiu, chiar nu ma intereseaza ce intentioneaza respectivul functionar de stat sa-mi impuna, eu voi refuza activ orice atingere a drepturilor mele si ale copilului meu. Pentru ca am o fetita de 13 ani care se incadreaza in segmentul vizat de campania de vaccinare a Ministerului Sanatatii.

Apropo de campanie:

DECIZIE. Parintii fetitelor de clasa a VI-a si a VII-a vor participa la un sondaj privind vaccinarea contra HPV, comandat de Ministerul Sanatatii.

Daca jumatate dintre cei o mie de parinti chestionati vor fi de acord sa isi vaccineze fetitele si inteleg in ce consta imunizarea, MS va incepe campania de vaccinare. (sursa)

Aparent, aceasta stire arata o stupizenie de nedescris a factorilor de decizie din Ministerul Sanatatii. A declansa o campanie de vaccinare in functie de un sondaj (de opinie!) efectuat in randul populatiei este ca si cum ai decide ce tip de aripi sa montezi unui avion cu reactie facand un sondaj de opinie in randul florarilor. Sper sa nu se supere florarii pe mine, dar cred ca informatiile pe care le detin despre aerodinamica si design in aviatie nu sunt suficiente pentru a construi un avion care sa zboare cu succes.

Din pacate nu e vorba de stupizenie, ci de o politica focusata de a forta populatia sa accepte un anumit tip de vaccinare.

E suficient sa faceti un surf lejer pe net si veti vedea o multime de bannere care promoveaza vaccinarea contra HPV, este suficient sa va plimbati in oras si sa vedeti bannere publicitare care duc o campanie agresiva de sustinere a acestui vaccin. Aici e vorba de interese financiare majore, care sunt instrumentate abil, pe diferite canale, inclusiv pe cele oficiale.

Sunt medic si va spun cu sinceritate: recunosc eficienta unor anumite tipuri de vaccinuri. Fata mea a facut setul de vaccinuri obligatorii (DTP-difterie, tetanos, pertusis; poliomielitic, hepatita B etc.).

In schimb am refuzat categoric vaccinarea contra HPV din motive clare:

este un vaccin nou, aparut de cativa ani, la care nu se cunosc efectele secundare ce pot aparea pe termen lung;
Gardasil (vaccinul contra HPV) produce pe patru ori mai multe decese decat celelalte tipuri de vaccinuri (sursa);
campania americana de vaccinare cu Gardasil-Silgrad a produs 19 decese in 2007 si 28 de decese in 2008 (sursa);
FDA (Food and Drug Administration), institutia care se ocupa cu avizarea medicamentelor in SUA, a documentat 6723 de cazuri adverse la injectarea cu Gardasil din care 1061 au fost considerate serioase iar 142 au fost considerate a fi amenintat viata persoanei vaccinate (sursa);
sunt o multime de inregistrari video pe internet cu declaratii ale victimelor efectelor adverse ale acestui vaccin, adolescente si preadolescente la care s-a administrat Gardasil (vezi lista de resurse de la sfarsitul articolului).

Ia mai gandeste-te...

Privind lista de mai sus, ca parinte in primul rand si ca medic in al doilea rand, ma ingrozesc. Nu sunt dispus sa expun fata mea unor asemenea riscuri. Sunt constient de riscurile unei infectii cu HPV si de complicatiile acesteia, dar riscul poate fi redus pana la disparitie prin metode de bun simt, printre care o viata sexuala de cuplu, normala, in opozitie cu o viata sexuala libertina, cu mai multi parteneri. Acesta este mesajul pe care il transmit fetei mele.

Va intrebati, probabil, de ce a aparut un asemenea articol intr-un site de dezvoltare personala cum este Empower.ro. Motivele sunt mai multe, pentru ca rezultatul unei preocupari constante pentru dezvoltarea personala inseamna:

curajul sa-ti aperi drepturile;
capacitatea de a te lupta pentru tine si pentru cei dragi;
inclinatia de a condamna public o nedreptate, o constrangere care ti se impune, din partea statului sau a oricarei structuri organizationale;
dorinta de a informa oamenii despre pericolele care ii ameninta (pe ei sau pe copii lor).

Sunt sigur ca voi, cei care cititi aceste randuri, simtiti ca si mine. Sunt sigur ca, indiferent daca aveti sau nu copii, sunteti revoltati de modul in care se incearca sa ni se nege drepturile legale. Sunt sigur ca simtiti nevoia sa faceti ceva.

Ce putem face? Sa ne opunem pasnic!

1. Transmiteti mai departe acest mesaj!

Recomandati acest articol (copiati adresa URL din browser) prietenilor si cunoscutilor vostri. Luati lista de adrese de email pe care o aveti si trimiteti tuturor link-ul spre acest articol sau copiati articolul in corpul mesajului.
Rugati prietenii vostri sa faca acelasi lucru, pentru a transforma acest mesaj intr-unul viral.
Daca aveti un blog, scrieti un articol in care puneti link-ul spre articolul de fata.
Daca aveti un cont de Facebook sau de Twitter, puneti un scurt mesaj cu link spre acest articol.
In orice discutie legata de subiectul de fata, nu stati pasivi, incercati sa dati informatia mai departe!

2. Daca sunteti parinti, organizati o miscare de rezistenta la scoala copilului vostru.

Informati copilul sa refuze orice vaccin pana nu va dati acordul scris.
Vorbiti cu parintii din clasa pentru a organiza o sedinta in care sa dezbateti problema vaccinarii si a necesitatii acordului scris din partea parintelui.
Organizati o intalnire la nivel de scoala cu toti parintii pentru a discuta aceasta problema.
Initiati semnarea unei declaratii comune a parintilor si a comitetului de conducere al scolii in care aratati ca refuzati orice vaccinare a copiilor inainte de a fi informati si de a semna o declaratie de acceptare din partea parintilor.

Sunt drepturi stabilite prin lege, dar inainte de aceasta sunt drepturi naturale!

Fiecare parinte are dreptul de a lua decizii referitoare la sanatatea si viata propriului copil. Nimeni nu va poate lua acest drept decat daca veti renunta la el, din comoditate sau din necunoastere.

Puterea a fost dintotdeauna in numarul oamenilor solidari unei idei. Dati mai departe acest mesaj, impotriviti-va vaccinarii copiilor fara acordul parintilor. Iar daca altii nu vor fi de acord, faceti singuri ce considerati a fi mai bine pentru viitorul copiilor vostri.

Multumiri

Ii multumesc lui Valentin Bora pentru ca mi-a trimis prin email link-urile cu articolele dedicate problemei vaccinarii copiilor fara acordul parintilor.
Ii multumesc lui Ionut Ciurea pentru ca a fost de acord sa publice acest articol in Empower.ro.

Resurse

Lista cu inregistrarile video ale victimelor efectelor secundare sau ale parintilor persoanelor decedate in urma administrarii vaccinului HPV (Gardasil-Silgrad):

- articol scris de Luca Dezmir-

Stii care e valoarea ta?

2009-10-21T20:43:00.003+03:00

Vrem respect!!!!!!!!!!!!!!!!!!

2009-10-17T23:46:00.002+03:00

de Parazitii

Noi vrem respect, respect
Noi vrem respect, respect
Noi vrem respect, respect
Noi vrem respect, vrem respect

Ai dracu ruşi au fost românii, dar trece
A venit apa caldă? A venit, da-i rece
Rupem tăcerea
Aşa stă treaba
Au trecut 20 de ani şi-or să mai treacă degeaba
Din nou pentru putere se bat
Când şcolile cad peste copii
E un iad
Acum, că eşti bătrân, totul se transformă în scrum
Spitalele sunt ultima haltă pe ultimul drum
Ne târâm pe drumuri, prin gropi ca prin nisipuri
Ei nu simt nimic că-şi pun la căldură (...) în jeepuri
Banii sunt scopul
Ei vor totul cu justiţia
Îţi fură libertatea când nu au ce să-ţi mai ia
Mergem la muncă, plătim taxe, taxe
Ei ne zâmbesc
Indiferenţa lor o simţim până-n oase
Nu vrem funcţii, nici putere
Sistemul e defect
Noi ducem ţara-n spate
Vrem respect!
Sugeţi un corn cu lapte, dacă n-aveţi dinţi
Şi număraţi-mi ouăle, că mi-am ieşit din minţi
Băi animalule, nu vezi? Voi n-aveţi interesuri
Iarna nu-i ca vara, vă dorim succesuri!

Sugeţi un corn cu lapte, dacă n-aveţi dinţi
Şi număraţi-mi ouăle, că mi-am ieşit din minţi
Băi animalule, nu vezi? Voi n-aveţi interesuri
Iarna nu-i ca vara, vă dorim succesuri!

Rupem tăcerea, poate v-am rupe gâtul
Calculăm în prostia noastră că ni s-a urât cu urâtul
Copiii se dau pe gheaţă, în săli de clasă
Sărăcia apasă
Bătrânii îşi caută demnitatea rămasă
Plătim autostrăzi care nu se mai fac
Şi ne oprim să ne tragem sufletul în primul copac
Legaţi în pat, în salvare, cu borşul pe-afară
Ne tremură mâna că trebuie să dăm şpagă la drum de seară
Ies lipsă 30 de miliarde, de argint
Să trăiţi bine, fraierilor! Iuda, ne ameninţi?
O ducem bine, nu-ţi face griji, e totul perfect
Ne mai ajunge să cerem acum. Cerem respect!
23 de milioane de nesimţiţi, de coate goale
Îşi permit să încurce coloanele oficiale
Uite ţuică, uite femei şi sarmale, pentru cei aleşi
Cauţi dreptatea frate? Caută uşa şi ieşi!

Sugeti un corn cu lapte, dacă n-aveţi dinţi
Şi număraţi-mi ouăle, că mi-am ieşit din minţi
Băi animalule, nu vezi? Voi n-aveţi interesuri
Iarna nu-i ca vara, vă dorim succesuri!

Cu toate că va fi greu să nu minţi în campania electorală
Promitem să ne vedem din 3 în 3 luni în Piaţa Universităţii
Promit că voi face autostradă suspendată peste Bucureşti
Promit că vom da 20.000 de euro tinerilor care se întorc acasă
Ca să ne vadă autostrada, bineînţeles
Totodată, am vorbit cu NASA să trimitem un pilot român în spaţiu
Probabil un mecanic beat, de locomotivă, care mai trage pe nas
Dacă nici el nu ne rezolvă problemele
Promit că îmi voi da demisia în 5 minute de la votul din Parlament!

Noi vrem respect, respect!
Noi vrem respect, respect !
Noi vrem respect, respect!

Asaltul buruienilor...

2009-10-12T11:41:00.017+03:00

de Constantin D. Pavel

Ca întreprinzător mă confrunt adesea cu probleme care de care mai neobişnuite, ceea ce îmi antrenează muşchii gândirii, fiindcă sunt nevoit să caut şi să descopăr soluţii, unele dintre ele de neînchipuit într-un mediu şi o societate normale.

Anul acesta, pe fond de "criză", am învăţat o mulţime de lucruri, redescoperindu-mă şi recreându-mă ca "rezolvator de probleme"; pe de o parte m-am bucurat, căci experienţa rămâne şi este de nepreţuit în timp; pe de altă parte, însă, analizând situaţia, m-am întristat, căci mi-am dat seama că eu am căutat şi am rezolvat problemele ca să am bani să plătesc statul!... Şi în situaţia mea se găsesc mii şi mii de întreprinzători români...

Mi-am făcut socotelile privind impozitul forfetar pe care trebuie să îl dau luna asta... Şi a reieşit că statul român îmi fură peste şapte milioane de lei vechi! (În mod normal, pentru activitatea pe care am depus-o în lunile de vară, când economia nu numai că a stagnat, ci a alunecat atât de rapid în jos că nici ea nu mai ştie unde a ajuns, ar fi trebuit să plătesc cu şapte milioane mai puţin!!) De ce spun că mi-i fură? Pentru că banii nu sunt orientaţi în crearea de condiţii mai bune, ci în menţinerea unui sistem grav bolnav, care este pe cale să sucombe...

Personal, aş fi dispus să iau de la gura copilului meu şi să contribui la refacerea societăţii româneşti, ştiind că el ar trăi mai bine în viitor dacă eu aş face asta acum. Însă debandada morală şi educaţională în care se zbate România în momentul de faţă mă îndepărtează de orice ideal.

Cu tot pozitivismul meu, mi-e imposibil să nu remarc către ce ne îndreptăm... Criza economică nu înseamnă nimic pe lângă ce-o să vină în următorul deceniu!

Să mă explic printr-o poveste, cum ii stă bine unuia care se crede scriitor...

Bunicul meu lucra pământul. Aşa l-am cunoscut când am venit pe lume şi aşa l-am păstrat în memorie... El ştia şi aplica legile universale ale vieţii: arat, semănat, îngrijit şi recoltat. Făcea aceste lucruri an de an şi tot mereu avea hambarele şi cămările pline cu toate cele trebuincioase unei vieţi trăită în plinătate. Îmi aduc aminte, când mă făcusem mai toitănel, cum mă lua cu el în grădina de legume să plivim plantele... Atunci am învăţat diferenţa dintre o plantă bună şi una rea. Ardeii, vinetele, roşiile, ceapa, usturioul, gogoşarii erau plante benefice, care dădeau roade ce puteau fi mâncate; pălămida, costreiul, volbura, troscotul, pirul nu produceau roade şi era interzis să le mâncăm, unele fiind chiar otrăvitoare pentru om şi animale. Şi din primăvară până-n toamnă bunicul ducea o luptă dură cu buruienile, pentru a le oferi legumelor şansa de a supravieţui şi a se dezvolta, astfel încât la venirea iernii să avem ce lua din cămară... Într-un an, bunicul a fost bolnav şi nu s-a putut ocupa prea bine de grădină... Buruienile au crescut mai mari decât legumele, iar roadele celor din urmă au fost mici şi puţine cantitativ... Tristeţea bunicului meu a fost mare atunci, căci el se gândea la viitor... Şi, într-adevăr, anul care a venit n-a fost uşor...

Analizând situaţia cu mintea de acum şi făcând o paralelă între grădina bunicului şi societatea românească în care am ajuns să trăim, realizez că de aproape două decenii, pământul din sufletele şi minţile oamenilor care formează această naţie n-a mai fost arat, cultivat şi îngrijit cum se cuvine. În ultimii ani aproape deloc! Doar s-a cules... Şi chiar dacă grădina a fost mult prea bogată şi încărcată de rod, de unde iei şi nu mai pui la loc, nu mai creşte decât buruiana...

De ce spun, deci, că în următorii zece ani vine sfârşitul României, aşa cum o ştim şi ne-o dorim în visele noastre? Pentru că buruienile au ajuns acum la maturitate, iar legumele autohtone - chiar dacă au ele sămânţă de mare soi, fiind foarte apreciate la export! - au fost sufocate de păienjenişul otrăvitor al plantelor malefice, care s-au întins în toată grădina aceasta numită România.

Timp de 20 de ani nimeni nu a mai însămânţat nimic, nimeni nu a mai lucrat loturile de pământ fertil din minţile tinerilor români, nimeni nu a mai îngrijit plăpândele valori purtătoare de rod bogat. Grădina a fost lăsată în paragină, buruienile au fost lăsate să se înmulţească şi să-şi răspândească seminţele otrăvitoare şi acum, ajunse la maturitate, se vor înmulţi cu o ferocitate demnă doar de tagma buruienilor cele mai rele.

În deceniul care vine vor părăsi România şi ultimele plante benefice care au mai rămas. Îşi vor înfige rădăcinile, de nevoie, în solul îngrijit al altor ţări şi vor rodi acolo rod bogat. Vor da tot ce pot pentru alte naţii, căci acolo vor fi îngrijite şi încurajate să rodească, pământul din jurul lor va fi plivit de buruieni şi li se vor oferi condiţii propice să înflorească şi să se înmulţească, spre beneficiul întregii ţări străine.

De ce nu mai pot rodi aceste plante în România? Pentru că solul e viciat de buruieni, pentru că mediul e otrăvit de seva acestora, pentru că aerul are iz înţepător de acru şi pentru că într-un astfel de pământ doar buruienile mai pot da rod sănătos. Plantează o legumă într-un lot plin de buruieni şi vezi cum vor arăta roadele ei... Pipernicite, contorsionate, slabe, bolnave, vizibil afectate şi de o calitate greu de acceptat. Tocmai de aceea plantele benefice din această ţară vor pleca în următorii ani; din iubire respect şi pentru roadele lor.

În cele din urmă, la finalul acestor 10 ani, când solul mental şi sufletesc al ţării ăsteia va fi împânzit de cele mai feroce şi mai perverse buruieni, România va muri. Nu ca ţară, în sine, ci ca naţiune! Da, va fi locuită în continuare, dar cetăţenii ei nu vor mai fi români, cu suflet românesc şi simţire românească, ci un soi de buruieni adaptate supravieţuirii într-un mediu de grădină părăginită, în care legile sfinte ale vieţii nu mai sunt de mult respectate şi aplicate...

Deşi e un scenariu apocaliptic, este cât se poate de real. O ţară în care se trăieşte fără principii, în care valorile au fost pervertite şi mânjite cu noroi, în care proştii şi curvele sunt vedete, o ţară reprezentată în Parlamentul European de politicienii-etalon ai societăţii de acum, este o naţiune sortită pieirii...

Ce se (mai) poate face? Aproape nimic...

Singura, unica, cea din urmă soluţie este revenirea la valorile moralei creştine, reîntoarcerea la cele 10 Porunci şi respectarea lor!

Şi aşa cum bunicul meu scotea din rădăcini buruienile din grădina lui şi le călca cu înverşunare sub talpă, tot aşa ar trebui să facem şi noi, cei care răbdăm asaltul buruienilor de aproape 20 de ani! Să le smulgem cu rădăcini cu tot de peste tot unde le vedem! Să le ierbicidăm cu inteligenţa noastră nativă şi cu simţirea noastră românească, fiindcă acestea sunt pentru buruieni otrăvurile cele mai puternice! Să ne aliniem de-a lungul acestei grădini numită România şi, cu sapele în mâini, să dăm în stânga şi-n dreapta, până nu mai rămâne nimic din această plagă ordinară care a adus ţara în situaţia de cea mai bogată grădină nelucrată din lume!

Şi dacă nici acest din urmă asalt nu ne mai izbuteşte, smulgeţi-vă singuri rădăcinile din pământul-mamă, chiar dacă doare enorm, şi plecaţi unde vedeţi cu ochii...

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Miracolul Iubirii

2009-10-06T21:20:00.005+03:00

de Constantin D. Pavel

O veste bună este o ştire cu o puternică încărcătură pozitivă, care, atunci când o primim, ne transformă benefic felul de a privi Viaţa, ne încarcă de energie şi ne dă o poftă nebună de a trăi şi de a ne bucura de faptul că existăm pe acest pământ.

Vă dau o veste bună! Una din acele veşti care să vă facă să simţiţi că trăiţi din plin şi că e minunat că vi se întâmplă asta!

A apărut în lumea noastră un nou suflet încărcat de iubire, nepoţica mea Alexandra-Gabriela!

Îi urez bun-venit în această lume miraculoasă şi, ca să-mi iau încă de la început în serios rolul de "moş" (soţia mea fiind "moaşă", eu sunt... logic, "moşul"!), îi promit că îi voi sta alături cât de mult voi putea, cu sfaturi şi exemple personale, până când aripile sufletului ei se vor deschide şi ea va învăţa să zboare singură către Lumină şi Iubire de Oameni!

Un suflet nou venit pe acest pământ e crud şi pierdut în neştiinţă, deşi poartă cu sine înţelepciunea nealterată a Vieţii Divine, acel sâmbure de Dumnezeire care pare că se ascunde tot mai adânc în fiinţă, pe măsură ce omul avansează în vârstă. Tocmai de aceea, atitudinea noastră, atunci când un prunc alege să vină aici, la noi, ar trebui să fie încărcată de responsabilitate şi respect, astfel încât el să izbutească să-şi menţină la vedere sâmburele de Dumnezeire cât mai mult posibil, chiar pentru tot restul zilelor sale!

Singura cale descoperită în această lume până acum, prin care acest lucru poate fi realizat, este Iubirea! Înconjoară un suflet cu Iubire şi vei avea alături de tine o Fiinţă Umană completă, capabilă să simtă zi de zi miracolele pe care Viaţa i le oferă, să se bucure de ele şi să le dăruiască, la rândul ei, cu inima largă, plină de căldură şi compasiune, celorlalte Fiinţe Umane şi Oamenilor contemporani cu ea.

Îţi urez, draga noastră Alexandra-Gabriela, să ai parte doar de Iubire în această superbă călătorie care te aşteaptă pe acest tărâm al miracolelor! Îţi multumesc că ai apărut în viaţa mea şi mi-ai permis, încă o dată, să văd şi să simt săvârşindu-se un Miracol! Căci pentru noi, acum, eşti un Miracol! Miracolul Iubirii!...

Scrisoarea lui Mihai Bendeac (de la Mondenii) catre...

2009-09-23T20:07:00.003+03:00

ANTE-SCRIPTUM

Vineri seara am oprit la o benzinarie ca sa alimentez scuterul (folosesc rar in perioada asta "decaportabila" caci cu motoreta e mai simpla viata in oras). Pun eu 3 litri fara plumb si intru sa platesc. In fata mea, o doamna. Achita. Scot si eu banii din buzunar si n-apuc sa-i intind ca in incinta patrunde val-vartej un cocalar la vreo 40 de ani. Tricou Adidas, bermude Adidas, papuci Adidas, sapca Adidas, creier Adidas.
"- Cine p**a mea si-a lasat motoreta aia la pompa ca a incurcat tot acolo?!"
"- Eu. Dar de ce am incurcat?!" (Ma recunoaste, dar dupa 3 secunde de pauza se decide sa nu lase garda)..
"- Pai de ce-ai lasat-o acolo?!"
"- Pai, unde s-o las? Daca eram cu masina, unde o lasam pana achitam benzina?!"
Benzinarul, intervine si el:
"- Cu ce a incurcat domnule?! Plateste si pleaca."
"- Pai ce p**a mea baaaaa!!! Am ajuns sa stau ca prostu' dupa o motoreta?!"
Eu zic:
"Pai, cine va pune? Stati ca desteptu'..."
"- Ma iei la misto?! Ce p**a mea!!!"
Ies. Masina ghertoiului, un BMW X6, era parcata la 3 milimetri de scuter.
Zice : "Poate mi-o zgarii".
Nu i-am zgariat-o. Am plecat si m-am oprit dupa 200 de metri.. Am tras pe dreapta si am plans protejat de casca.
Da! Recunosc! Am plans! Am plans pentru ca mi-am imaginat ce s-ar fi intamplat daca as fi fost un roman obisnuit si nu "vedeta" de la televizor.. M-ar fi omorat? Am plans pentru ca astia vor ajunge atat de multi incat ne vor ingropa.. Am plans pentru ca pe ala nu-l va intreba nimeni din ce bani si-a luat BMW-ul. Am plans de ciuda ca ne vor strivi visele.
Am plans pentru frate-meu care are nesansa de a creste langa ei. Am plans pentru ca am ajuns la decizia de a nu avea copii vreodata caci nu vreau sa traiasca in lumea astora. Caci lumea va fi a lor! Nu va mintiti! Nu va amagiti! Va fi lumea lui Salam si a lui Guta! Lumea camatarilor, smenarilor, manelistilor, cocalarilor, burtosilor, nesimtitilor.
Pentru ca nevestele si gagicile astora sunt mereu gravide! Pentru ca fiecare au cate 4-5 copii.
Cat despre faptul ca astia fac copii, cu regret va spun ca usor-usor devin extremist in cel mai dur sens al termenului...

Dragi cocalari, marlani, mitocani, manelisti

Ati castigat !!! Voi si ai vostri v-ati fu***t nevestele, amantele sau prietenele prost (caci numai prost puteti, conform aceluiasi coeficient de "inteligenta") si iata ca samanta voastra mizerabila da rod. Ne acaparati. Ati reusit sa va "educati" progeniturile hidoase in spiritul kitch-ului, mitocaniei, nesimtirii, manelismului infect... Felicitari! Romania e pe cale sa devina a voastra. Dar, atata timp cat inca mai putem si noi respira, vorbi, privi, dati-ne voie sa radem de voi. Dati-ne voie sa va ironizam. Nu va fie teama. Sunteti pe drumul cel bun si-n curand veti ajunge atat de puternici incat sa-i luati pe astia ca mine si sa-i dati la lei. Pana atunci insa....
1. Cojile de la semintele scuipate pe asfalt sau beton nu dau rod. Nu incoltesc! Va jur! Stiu ca voi n-ati prea mers pe la scoala, dar credeti-ma pe cuvant ca am facut biologie in liceu. N-o sa creasca niciodata floare sau bostan din ciment. Asa ca folositi un cornet.
2.. Daca folositi cornet (putin probabil) va imploram sa rupeti foi din Manele "almanahe" magazin, ca Marin Preda si Eminescu n-au nicio vina.
3. Tricoul mulat se poarta pe un corp perfect. Stiu ca in lumea voastra perfect inseamna atat mers la sala si inghitit steroizi cu pumnu' ca ghiolbanu', cat si burta de bere si ceafa plina de slana. Noi insa ne facem datoria...
4. Nu ne deranjeaza ca ascultati manele (unde carte nu e, nici cultura muzicala nu e) atata timp cat "ascultati" nu se transforma in "ascultam". Orice aparat de redat muzica are un buton pe care scrie volum....
5. Stiu ca banii sunt singurul vostru Dumnezeu si daca ai bani esti "de valoare", dar exista niste "chestii" de noi le platim si ele se numesc impozite la stat. Stiu ca un manelist de-al vostru i-a facut "printesei lui" inmormantare de 50 de mii de euro fara sa-l intrebe cineva despre provenienta banilor, dar daca reprezentantii vostri conduc finantele, politia si justitia din Rromania, puneti-ne si noua o vorba buna... Multumim anticipat.
6. Va rugam mult sa nu mai filmati videoclipuri la opera. V-am dat televiziunile si presa, lasati-ne la schimb opera si teatrele!
7. "De puta madre" inseamna "pi*da ma-tii".. Ne bucuram ca majoritatea purtati tricouri cu aceasta sintagma. Inseamna ca mesajul nostru a razbatut pana la voi.
8. Ne aratam realmente ingrijorati de aceasta cumplita molima care a cuprins intreaga comunitate cocalareasca si anume foto fobia. Stim ca medicii nu sunt de-ai vostri ca, nah, au facut scoala multa ai dracu' tocilari, dar puteti apela cu incredere. Probabil e ingrozitor sa fii nevoit sa porti ochelarii de soare si-n baie...
9. Suntem incantati ca ati invatat sa folositi programe gen "Photo shop". Nimic nu e mai frumos decat sa vezi o minune carliontata, in rochie de leopard si 5 kile de aur pe prima pagine din "The sun". Si suntem incantati ca in pozele de Hi5 va inconjurati de stelute, brizbrizuri...
10. Faptul ca reusiti sa manevrati cate 3 telefoane mobile in acelasi timp este o calitate demna mai degraba de un homo decit de un homo sapiens. Deci, iata ca teoria lui Darwin se sustine...
11. Pantofii cu botul ridicat semnifica ceva religios? Sau e chestie de potenta, temporara si ea ca si tineretea?
12. Tunning-ul cu evacuare zgomotoasa si parasolar cu mesaj nu e foarte indicat. Stim ca trebuie si cocalarul sarac sa aiba o ocupatie, dar...
13. Apreciem faptul ca mergeti toti pe scutere fara casca! Ne dati sperante.... Dar, va atragem atentia ca atunci cand pe un motor, o motoreta, o bicicleta sau pe un scuter se afla un el si o ea, "dintre care" el are casca si ea nu, asta se traduce prin: "Mori, fa, in mortii ma-tii!" Ma rog... Asta nu le deranjeaza pe femeile din Romania intrucat atitudinea reprezinta o normalitate in relatia dintre sexe in tara noastra.
Ar mai fi multe de spus, dar daca ai parcurs aceasta "scrisoare" inseamna ca deja ai citit de doua ori mai mult decat toata familia ta in intreaga ei existenta. Nu vreau sa te obosesc.

Ne vedem la mall,
Cu drag, Mihai Bendeac.

Despre o necesitate...

2009-09-18T13:49:00.001+03:00

de Cotler Attila

Ma numesc Cotler Attila, am 37 de ani si m-am nascut cu o boala, Tetrapareza spastica, care afecteaza sistemul nervos generind miscari necontrolate. In cele ce urmeaza va voi introduce in lumea mea, o lume destul de cenusie, pe care in proportie de 95% din timp mi-o petrec in casa. De ce scriu aceste rinduri? Pentru a va face sa intelegeti cit mai corect si coerent problemele mele si sa descoperiti zbaterile mele interioare si motivul pentru care va cer ajutorul dumneavoastra, al cititorilor acestor rinduri.
M-am nascut in Romania, in localitatea Rodna, o localitate cu vechi traditii in domeniu mineritului, o traditie pastrata pina in anul 1989 si putin dupa aceea, cind a venit declinul economic si social. Acum localitatea noastra se bazeaza pe exploatarea nechibziuta a lemnului.
Parintii mei sint acum ambii pensionari, dupa ce au muncit la Exploatarea Miniera mai mult de vreo 30 de ani fiecare. Sint niste oameni minunati, care au facut multe sacrifici si au incercat tot felul de metode de a veni in ajutorul meu, asa cum au crezut ei ca fac mai bine, adica fiind cu mine la multe spitale de recuperare din tara si la un spital din Ungaria.
Timpul trecea si rezultatele erau foarte greu perceptibile... Atunci s-a abandonat lupta, parinti mei preferind sa treaca la strategia gresita de a avea grija ei de mine, urmind ca eu sa nu mai fac nimic pentru mine de unul singur, nici macar in proportia cit era posibil. Comoditatea si iluzia de a avea totul pe tava a luat locul luptei si vointei.
Timpul a trecut, eu am devenit adult, un adult inconstient de faptul ca viata unei persoane cu dizabilitati locomotorii nu consta doar in a sta tot timpul inchis in casa si in sufletul sau. In anul de gratie 2001, de Craciun, dupa multe insistente la parinti, fratele meu, atunci student, a cumparat un calculator de care ne foloseam amindoi. Ei bine, acel eveniment a fost unul de cotitura majora in toata mentalitatea mea de pina atunci. A creat un mare boom in mintea si sufletul meu, care in sfirsit a gasit o unealta prin care se putea desfasura in voie prin intermediul scrisului, boala afectindu-mi foarte tare si vorbirea.
Peste alti patru ani in localitatea noastra a venit si o firma de distributie a internetului prin cablu... Atunci am inceput sa iau contactul cu lumea exterioara, in toate sensurile cuvintului, am intrat in legatura cu diferiti oameni minunati, cu care am legat prietenii care si acum sint aproape de mine si fara de care mi-ar fi foarte greu.
Intre timp, in familia mea a ramas aceasi mentalitate hiper protectiva in ce ma priveste, desigur si din pacate cu aprobarea tacita a mea. In anul 1996 ne-am mutat la noua casa, construita in decursul a cinci ani de munca asidua si sacrificii materiale si financiare insemnate din partea familiei. Lipsa mea de implicare in problemele familiare care ma priveau direct si pe mine, combinata cu necunoasterea parintilor in ajutarea activa prin implicarea directa in viata de zi cu zi a unei persoane depedente de fotoliul rulant, a dus la construirea unei case total nepractice, fara niciun fel de facilitate de a iesi intr-un mod usor si convenabil din ea sau de deplasare prin interiorul ei de unul singur.
Tata si mama in sinea lor, sint oameni care ma iubesc si ma ajuta cu tot ce pot, insa tocmai aceasta iubire si protectie exagerata a lor s-a transformat in neincredere, neincredere ca as putea avea putina independenta fata de ei. Astfel, traind in iluzia faptului ca am totul foarte usor si prin munca altora pentru mine, am ajuns sa constat ca de fapt nu am nimic si trebuie sa o iau de la temelie, sa recuperez anii pierduti sau ce se mai poate salva din ei si sa ma apuc sa TRAIESC eu pentru mine.
Aceasta trezire la realitate a fost declansata de ce am vazut pe internet si de oamenii cu aceleasi probleme fizice ca si mine si impartisind cu ei ideile si visele noastre. Insa factorul hotaritor in desteptarea acestor sentimente de incredere in proprile mele forte, a fost in aceasta vara, cind m-a vizitat o Prietena. Folosirea cuvintul Prietena cind ma refer la ea e unul general si foarte bine ales de mine, care cred in Prietenia adevarata ca in ceva sacru. In particular aceasta femeie minunata reprezinta tot ce si-ar putea dori un om de la un semen de-al sau... Fiind la rindul ei o persoana cu dizabilitati fizice mai putin severe, ea putindu-se deplasa singura cu ajutorul cirjelor si avind o viata absolut normala si independenta total, a putut sa ma viziteze... In timpul vizitei ei, vorbind cu ea, am aflat ce frumoasa poate sa fie viata si de la nivelul de vedere al unui fotoliu rulant si poate fi traita si dincolo de patru pereti, daca vrei cu adevarat.
Am reinceput sa cred in fortele proprii si am readus la viata lupta si vointa. Intr-un cuvint, simt ca am inceput sa TRAIESC!
Insa ca in orice revenire, intimpini o multime de obstacole variate si greu de trecut, dar odata scinteia vietii aprinsa e greu sa o mai stinga cineva, mai ales dupa un proces indelungat de vegetatie. Am inceput urcarea acestui munte cu un lucru foarte important: Schimbarea mentalitatii parintilor, prin demonstrarea in orice mod posibil ca sint capabil sa fac lucruri importante pentru mine si de unul singur. Incerc de un timp incoace sa-i cistig lui tata increderea ca m-as putea descurca singur cu un fotoliu rulant electric, mina dreapta fiind functionala cam in proportie de 35-45%. Dealtfel e singurul membru superior de care ma pot ajuta in tot ce pot sa fac, efectiv. Ok, hai treaca de la mine, ma ajuta si singurul neuron ramas in cap... In copilaria mea Tata mi-a adus un fotoliu rulant electric, dar atunci modelele respective necesitau folosirea ambelor brate si, asa cum spuneam, doar mina dreapta e functionala cit de cit si sigur ca nu puteam face nimic cu el. Acum modelele noi sint mult mai usor de manevrat si cu antrenament si practica m-as putea descurca cu el cu Mina Mea Dreapta, ca sa parafrazez titlul unui film plin de invataminte pentru oricine il priveste, My Left Foot: The Story of Christy Brown. Film pe care la recomandarea Iubitei mele, l-am vazut chiar aseara.
Revin la neincrederea lui tata, care a ramas intacta inca de la acel experiment nereusit cu fotoliul rulant electric, desi i-am explicat si vede si el ca acum e total diferita situatia, el o tine in continuare pe a lui... Sa fie sanatos, am trecut la faza a doua, aceea de a cauta solutii in afara familiei.
Asa a aparut ideea scrierii acestei scrisori, pentru a cere ajutorul celor care ar putea sa-mi indeplineasca un vis major, acela de a putea iesii pe strada singur. Sigur ca as vrea un fotoliu rulant electric perfomant si pe masura mea, care sint un tip destul de inalt, si bine dezvoltat, am in jur de 1,65-1,70 inaltime si greutatea de 70-80 de kg. Insa as fi mai mult decit multumit daca as putea primii unul folosit si in stare functionala.
Aceste fiind spuse, multumesc ochiilor care vor citi aceste rinduri si sufletelor care vor simtii ce am vrut sa transmit mai departe lumii despre mine.

La vânătoare...

2009-09-03T10:10:00.004+03:00

de Constantin D. Pavel

Eram copil pe-atunci... Doar un copil. Însă ştiam că, de cum dădea prima zăpadă, aveau să apară iepurii şi căprioarele pe câmp. Şi mai ştiam că nici vânătorii n-au să întârzie mult să-şi descarce puştile acolo, departe, în pădurea de după calea ferată. Aveam vreo şase anişori, dar nu pridideam să mă trezesc dis-de-dimineaţă, cu noaptea-n cap, pentru a verifica laţurile puse de cu seară în câmpul de pe care tataie strânsese în toamnă varza. Mai rămâneau pe loc, ici şi colo, verze mici, majoritatea aproape mucegăite, care însă atrăgeau ca un magnet iepurii înfometaţi din câmpie. Ba, cu două ierni în urmă, avusesem noroc, eu şi tataie, că veniseră chiar şi căprioare – şi una se prinsese în laţ! Câtă bucurie pe mine, Dumnezeule! Abia aşteptam să mănânc carne de căprioară! Dar lui tataie i s-a făcut milă de ea când a văzut-o... Era o căprioară tânără, aproape un ieduţ – şi i-a dat drumul.

„Las-o să crească – a zis tataie, mângâindu-mă încet pe obraz şi bărbie –, să se facă mare şi ea. Şi-abia după ce-o face pui o s-o prindem şi-o s-o mâncăm. Acum e doar toitănică şi n-a avut cum să cunoască viaţa!“

Nu l-am înţeles atunci pe tataie, ba chiar m-am bosumflat şi aproape că am plâns un pic de ciudă, dar mi-am revenit când am constatat că într-un alt laţ se prinsese un şoşoi frumos şi gras – unul care sigur avusese timp să cunoască viaţa şi să facă şi pui! A ţipat când tataie l-a scos din laţ şi a dat să-l muşte şi să-l zgârie...

Mi se părea, pe atunci, că toţi iepurii din lume şi toate căprioarele şi toţi fazanii sunt de prins şi de aruncat în oală ori pe jar. Erau din plin în acei ani şi ne obişnuisem cu toţii să vedem pe câmp o mulţime, pe timp de iarnă. Aveau ce mânca şi în pădure, fiindcă pădurarul şi cei de la ocolul silvic le lăsau mâncare în fâneţele special construite de cu toamnă, la marginea poienelor, dar parcă mai bună e hrana când e condimentată cu puţină aventură. Cred că, aidoma omului, şi animalele simt nevoia să trăiască experienţe mai deosebite atunci când îşi procură hrana. Şi pentru că întotdeauna găseau câte ceva de ros prin grădinile ţăranilor, preferau să ia la picior câmpul cel mare şi să se strecoare până-n buza satului, după cotoare de varză, de sfeclă ori după morcovii uitaţi în pământ de gospodari, uneori întradins pentru aceşti musafiri deosebiţi.

Dar eu eram doar un copil pe-atunci, prea crud pentru a înţelege profunzimea legăturii dintre oamenii câmpiei şi animalele sălbatice ce vieţuiau în pădurile aflate departe. Eu însumi eram doar un animal, plin de instincte şi dorinţe simple, vii, curate, neatinse de judecata rece a fiinţei umane. Dacă îmi doream să văd iepurii la frigare, pur şi simplu, asta îmi doream, fără să mă gândesc vreo clipă la viaţa acelui animal, la faptul că avea poate pui de crescut şi de hrănit. Dacă îmi doream să prind o căprioară sau un fazan, pur şi simplu asta îmi doream, fără să mă mai gândesc la consecinţe. Pe atunci, pentru mine, viaţa era simplă, doar în alb şi negru, aşa cum este viaţa tuturor copiilor vii şi liberi!...

Ninsese câteva zile la rând, ninsoare calmă, curată, cu fulgi mari şi rari, de parcă Dumnezeu alesese să îmbrace în tăcere natura în mantia-I preacurată a Vieţii. Când m-am trezit, dimineaţă, nu mai ningea, se oprise. Şi o linişte siderală cuprinsese satul întreg, ca într-o poveste sosită din vremile facerii lumii. Dar pentru un năpârstoc de şase anişori liniştea e ca boala, doare. Trebuia să fac ceva, să mă bucur din plin de minunea albă de afară, să trăiesc clipe de care să-mi bucur sufletul la maxim!

Ardeam de nerăbdare să zburd prin marea cea albă de afară, dar mamaie o ţinea una şi bună, că mai întâi trebuie să-mi beau laptele cald şi să-mi mănânc jumările. Ca pe ţepi m-am frământat la masa din bucătărie, cuprins de o dorinţă aflată dincolo de puterea mea de stăpânire şi, deşi laptele cald îmi plăcea, deşi mă dădeam în vânt după ouă jumări, acum toate acestea mi se păreau imposibil de înghiţit. În plus, căldura sobei parcă mă frigea pe interior, iar zăpada de-afară îmi şoptea că e rece şi că de-abia mă aşteaptă să-mi răcoresc fiinţa înfierbântată. Ardeam de dor de ducă...

Mamaie, însă, nu m-a lăsat cu una, cu două... Mi-a tras în picioare ciorapi noi de lână, făcuţi chiar de mâinile ei hranice, cămaşă de corp şi un ilic întors tot de ea pe andrele de lemn, haină groasă şi pantaloni roşii de fâş, căciulă şi fular la gât. Mănuşi mi-a dat două perechi, unele mi le-a îndesat cu de-a sila în mâini, iar pe celelalte în buzunarele hainei, ameninţându-mă cu o privire blajină:

„Să nu te pună dracu’ să le pierzi, că te mănânc! Şi dacă le uzi p-alea din mâini, să le iei pe alilalte, să nu stai ud, să răceşti, că mă omoară mă-ta!“

Aşa era mamaie, grijulie şi cu gura mare, dar cu un suflet de aur încrustat cu diamante!

Când am deschis, în sfârşit, uşa de la antreu şi am tras în piept prima gură de aer rece, în mine a urlat libertatea! Mi-am luat avânt şi m-am aruncat direct în nămetele uriaş făcut de tataie cu lopata de lemn, după ce trăsese potecă spre poartă. Ţipam şi strigam de plăcere, singur şi fericit, doar eu şi nămetele, îmbrăţişându-ne reciproc, aidoma a doi buni prieteni care se bucură nespus să se revadă, după o lungă perioadă de timp.

Deodată, în liniştea care învăluia satul, s-a auzit, de departe, de foarte departe, înfundată, o împuşcătură. A urmat imediat încă una, apoi alta şi alta, apoi mai multe deodată, făcându-mă foarte atent. Ieşiseră vânătorii la vânătoare!

Tare mult mi-aş fi dorit să pot să merg şi eu la vânătoare! Văzusem în filme, la televizor, cum mergeau oamenii mari la vântoare, ba chiar citisem în „Scufiţa roşie“ şi văzusem în poze cât de viteaz este un vânător. (Da, nu vă miraţi, la vârsta aceea învăţasem să citesc şi să scriu, fiindcă mamaie avea „prostul“ obicei să mă altoiască, aşa, bătrâneşte, a dojană şi îndemn, cu coada de la mătură, dacă nu învăţam să citesc şi să scriu încă de la grădiniţă... Aşa că am preferat cititul şi scrisul în locul cozii de mătură abil mânuită de mamaie...) Şi mintea a început să-mi zburde alături de vânătorii din neantul alb, în timp ce stăteam lungit pe spate în nămetele de zăpadă, privind în gol la cerul lăptos ce părea a se uni cu acoperişul casei noastre. Mă şi vedeam cu puşca în mână – o puşcă mai mică, ce-i drept, în imaginaţia mea... –, pitindu-mă după un copac gros şi ţintând cu atenţie iepuraşul ce rodea de zor un morcov mare, portocaliu, ţinut între labele din faţă... Apăsam brusc trăgaciul şi iepurele cădea lat, fără să mai mişte. Iar eu, bucuros, mă repezeam să-l iau...

„Cătăline!“ – îmi destrăma deodată visul, glasul lui Mircică, vărul meu. „Cătălineeeeeeee!“

N-avea cum să mă vadă de după nămetele pe care mă aflam, deşi eram foarte aproape de poartă. Aşa că profitam din plin de situaţie, făceam repede câţiva bulgări de zăpadă şi, fără să mai stau pe gânduri, ridicându-mă brusc în picioare, începeam să-l bombardez ca la Plevna, cu ghiulelele mele albe şi moi.

„Stai, băi, nebunule! Stai! Nu mai da, că n-am venit pentru asta! – striga el, încercând să se ferească din calea tirului meu dezlănţuit. Am venit să te iau cu noi!... Dar dacă nu vrei să mergi, treaba ta, poţi să stai acasă...“

Mă opream imediat, ca la comandă.

„Unde?! – întrebam curios, fugind spre poartă.“

„Cum unde? La vânătoare!“

Săream în sus de bucurie.

„Mergi?“ – mă întreba Mircică, de formă.

„Cum să nu merg?! Haide!“

Şi plecam, închizând poarta după mine. Nu-i spuneam nimic lui mamaie, fiindcă dacă i-aş fi spus, nu m-ar fi lăsat să plec. Din prea multă iubire şi dorinţă de protecţie, bunicii mei m-ar fi privat de foarte multe experienţe frumoase, de care cu drag şi nostalgie îmi amintesc acum... Ştiam, totuşi, că odată ajuns seara acasă, aveam să primesc papara cuvenită, însă eram dispus, fără nici o ezitare, să plătesc acest preţ, pentru o partidă bună de vânătoare!

Ne-am adunat cu toţii la poarta bisericii, aprigi vânători dornici de aventură: eu, Mircică, Nicu şi Vasile. Ei vorbiseră de cu seară, dar mie nu-mi spuseseră nimic; însă îmi erau dragi surprizele, mai ales cele de felul acesteia. N-aveam ce planuri să ne facem, aşa că am apucat-o pe drumul bisericii şi, înotând de zor prin zăpadă, am mers pe lângă cimitir până la drumul tractoarelor. Acolo, Mircea ne-a făcut semn să-l aşteptăm şi a plecat, prin grădină, acasă. S-a reîntors după vreo zece minute cu patru ciomege şi cu Kunta de laţ. Kunta era câinele lui lup, cel mai bun prieten al nostru din lumea animalelor. Ne ştia bine pe toţi, căci de mic avusese parte de mângâierile şi joaca noastră. Uneori, însă, nu era tocmai bine să te pui cu el, căci uita şi de prietenie şi de tot şi se repezea să muşte – şi era foarte bun la asta, mai ales cu străinii.

Înarmaţi cu ciomege solide şi apăraţi de Kunta, am pornit voiniceşte pe drumul de lângă canal, spre linie. Cinci mogâldeţe – patru mari, în două picioare, şi una mai mică, în patru – înotând de zor prin zăpada ce ne trecea dincolo de genunchi. Şi ca şi când n-ar fi fost de ajuns, ne repezeam care cum putea spre crestele celor mai înalţi nămeţi iviţi în calea noastră. Ne aruncam direct în ei şi-i înfruntam ca pe nişte uriaşi adormiţi, decişi să-i răpunem odată pentru totdeauna. Râdeam, urlam, ţipam, strigam, cu toţii numai suflet şi viaţă, miraţi la culme că zgomotele noastre puternice se pierdeau atât de rapid în mare uriaşă de zăpadă din jur.

Curând, ne-am trezit în mijlocul oceanului alb, la jumătatea drumului dintre sat şi calea ferată. Ca la o comandă ne-am oprit cu toţii şi-am privit în urmă, spre locul de unde plecasem. Ne părea aşa departe şi ne simţeam atât de pierduţi în acea pustietate...

Însă o nouă repriză de pocnituri veni deodată dinspre pădure, dându-ne noi aripi şi energie! Acolo se aflau vânătorii, iar noi mergeam la vânătoare! Kunta a ciulit urechile şi a pornit primul mai departe, înainte, luptându-se mai abitir ca noi cu nămeţii pufoşi. L-am urmat în tăcere, trăgând după noi picioarele care deveneau din ce în ce mai grele...

Când am ajuns la canalul de lângă linie eram frânţi. Ca nişte păpuşi dezarticulate ne mişcam, obosiţi şi transpiraţi.

„Mi-e o sete de mor!“ – a exclamat Vasile, dându-şi fesul jos din cap. Era leoarcă de sudoare şi din păr îi ieşeau aburi diafani... S-a lăsat în genunchi lângă un nămete, a dat deoparte cu dosul palmei stratul de nea de deasupra şi şi-a umplut apoi pumnii cu zăpada curata de dedesubt. A băgat-o pe toată în gură şi-a început să mestece de zor, să o topească mai repede.

Ne-am potolit cu toţii setea astfel, închipuindu-ne că mâncăm cea mai bună îngheţată din lume, dulce ca mierea şi înmiresmată ca trandafirii primăvara. Iar când frigul a început să ne cuprindă capetele transpirate, ne-am pus iar căciulile ude în cap, cutremurându-ne un pic de răceala lor. Dar era minunat, eram liberi, eram copii, eram cei mai buni prieteni şi aveam în faţa noastră o viaţă întreagă de descoperit!

Însă noi plecasem la vânătoare! Şi la fel şi Kunta! Parcă ştiind unde mergem, stătea cu ochii-n patru şi urechile ciulite, atent la cel mai mic sunet. Brusc, l-am văzut încordându-se şi luând o poziţie de atac, cu corpul întins înainte, gata să pornească, ca din puşcă, spre ceva ce descoperise el în marea albă de zăpadă din jur.

Le-am făcut semn tuturor să facă linişte şi toată atenţia noastră s-a îndreptat spre câine şi spre direcţia în care el privea. Vasile fu cel care zări primul mogâldeaţa chircită între nămeţi.

„Uite – şopti el –, e acolo, un iepure! Se ascunde de noi!“

Privind cu atenţie în direcţia indicată de degetul lui, am zărit şi noi vânatul. I se zăreau urechile şi o parte din cap, la mai bine de 150 de metri depărtare.

Kunta, obişnuit cu vânătoarea de iepuri din iernile trecute, îşi făcuse deja o tactică pentru fiecare situaţie în parte. A fost suficientă şoapta lui Mircea: „Şo pe el, Kunta!“, pentru a porni în urmărirea iepurelui. Deşi nu era deloc uşor de mers pe zăpada proaspăt căzută, câinele reuşea, nu ştiu cum, chiar să alerge pe ea, şi deloc încet, ci cu o viteză uimitoare. Nu s-a repezit direct spre iepure, ci a apucat-o în lateral, spre stânga, făcând un ocol care avea să-l ducă cât mai aproape de animalul sălbatic, fără ca acesta să-l simtă.

Urmărindu-l pe Kunta, stăteam toţi cu sufletul la gură, în aşteptarea deznodământului vânătorii. Părea că peste întreaga natură se lăsase o linişte nepământeană, adâncă şi seacă. Vântul nu bătea deloc şi totul părea încremenit într-o nemişcare de tablou. Numai Kunta, în fuga lui controlată spre ţintă, demonstra că lumea mai este încă vie.

Deodată, pe când câinele mai avea mai puţin de 50 de metri până la el, iepurele simţi pericolul. Se ridică preţ de câteva clipe pe labele din spate şi privi repede în jurul lui. Observă vânătorul. Şi o zbughi ca din puşcă în direcţia opusă. Abia atunci am apucat cu toţii să vedem cât era de mare!

„Îl prinde! Îl prinde! – exclamă Mircea plin de încredere, spărgând tăcerea şi nemişcarea noastră. „E prea gras şi îl prinde Kunta al meu, o să vedeţi!“

Cu sufletul la gură am urmărit cu toţii cursa aceea nebunească a iepurelui, care fugea să-şi salveze viaţa, şi a câinelui, care alerga să-şi îndeplinească menirea. Învăţam, iată, încă de pe atunci, că în natură funcţionează, întotdeauna, legea echilibrului: unul mănâncă pentru a supravieţui, altul este mâncat şi nu supravieţuieşte.

Alergând în zigzag, când încoace, când încolo, iepurele făcea salturi mari prin zăpada afânată, mărind, la început, distanţa dintre el şi urmăritor. Dar cu cât treceau minutele, cu atât obosea vizibil şi Kunta se apropia mai mult de el. La un moment dat, în fuga s-a disperată, s-a întors către locul unde ne aflam noi. Ca la o comandă, am început toţi patru să hăuim şi să fluierăm, derutându-l şi încetinindu-l şi mai mult.

Înnebunit de spaimă, în cele din urmă, după mai bine de zece minute de cursă nebună, iepurele a cedat. Kunta l-a prins în momentul în care încerca, disperat, o nouă schimbare de direcţie, pe care n-a mai reuşit-o, din cauza muşchilor obosiţi de atâta efort.

„Haideţi repede, să nu-l mănânce!“ – a exclamat Nicu.

„Stai fără grijă – l-a liniştit Mircea –, Kunta ştie bine ce are de făcut. L-am dresat cum trebuie!“

Şi, într-adevăr, după ce i-a sucit gâtul, câinele a luat iepurele în fălcile-i puternice şi l-a adus, târându-l prin zăpadă, la noi. Ştia, evident, că îşi va primi şi el porţia, din plin...

„Bravo, Kunta! Bravo, băiatu’!“ – l-a felicitat Mircea, frecându-l cu o mână pe cap şi cu cealaltă luându-i iepurele din gură.

A ridicat trofeul vânătoresc în sus cu ambele mâini şi ne-a permis să-l admirăm în toată splendoarea sa. Era un iepure mare şi gras, cu siguranţă unul care izbutise să scape de nenumărate ori din colţii câinilor, însă nu şi din cei ai lui Kunta!

„Ia uitaţi-vă cât e de frumos! Îl facem acasă sau aici?“ – a întrebat Mircea.

Uitasem cu totul de vânătorii din pădure şi de faptul că ne propusesem să ajungem la ei, să tragem şi noi cu puştile. Ne transformasem chiar noi în vânători şi demonstram că nu de puşcă aveam nevoie pentru a fi vânători. Era suficient, iată, un câine bun şi un câmp deschis!

„Aici! Aici!“ – am ales cu toţii locul festinului.

Cel mai mare dintre noi era Mircea, care avea aproape nouă ani şi, evident, o groază de experienţă în plus. Mai mult decât atât, avea întotdeauna la el tot ce trebuia pentru o expediţie. Inclusiv un cuţit de vânătoare extraordinar de frumos, făcut de tatăl său la Griviţa Roşie, cu prăsele albastre şi roşii, ascuţit ca briciul şi cu lama ca oglinda! L-a scos din cizma dreaptă, cu tot cu teaca din piele în care îl purta. Îmi plăcea foarte mult acel cuţit şi de mult aş fi vrut să mi-l dea mie, dar nu reuşisem niciodată să-l determin pe Mircea să renunţe la el.

Vasile, mai îndemânatic decât noi, ceilalţi, a prins iepurele de blana de pe ceafă şi, luând cuţitul din mâna lui Mircea, s-a apucat, fără multe vorbe, să-l jupoaie.Imediat cum l-a crestat şi a tras un pic de blană, din animal au ieşit aburi şi a început să curgă sânge. Era cald încă. Nici eu şi nici Nicu nu aveam puterea de a rezista „carnagiului“. Chiar dacă eram crescuţi la ţară, unde sacrificarea animalelor este ceva normal, eram totuşi prea mici pentru ca ochii noştri să vadă aşa ceva... Vasile, însă, sacrifica de mic iepuri în curtea lui şi pentru el era ceva natural să facă asta.

„Noi mergem să adunăm vreascuri“ – am spus, cu jumătate de glas, întorcându-mi ochii de la sinistra privelişte.

„Bine – a aprobat Mircea. Până veniţi voi, noi îl pregătim pentru... friptane!“ S-a lins pe bot ostentativ, anticipând festinul care avea să urmeze.

Am coborât, împreună cu Nicu, pe marginea canalului de irigaţii, unde o mulţime de arbuşti, care mai mari, care mai piperniciţi, desfrunziţi şi acoperiţi de zăpadă, ne aşteptau să ne ofere ofranda lor. Nu ne-a fost deloc greu să descoperim, scurmând cu vârful bocancului prin zăpadă, vreascuri de toate mărimile. Ce-i drept, multe erau ude, însă focul intens al ciulinilor avea să le usuce şi să le transforme în tăciunii aprinşi necesari să frigem iepurele. Am adunat un braţ întreg şi m-am dus să-l duc la Mircea. El şi Vasile încă nu terminaseră de jupuit iepurele, aşa că m-am reîntors la vreascuri.

Spre surprinderea mea, Nicu nu mai era acolo! L-am căutat din priviri, curios, bănuind că s-a ascuns de mine, îngropându-se sub zăpadă, dornic de farse. Am intrat în jocul lui şi m-am furişat, tiptil-tiptil, pe marginea canalului, încercând să zăresc mormanul de zăpadă sub care se afla.

Deodată, m-am auzit strigat: „Cătăline!“ Era glasul lui Nicu, dar venea de undeva de departe, nu din canal. „Cătăline, aici!“ M-am uitat mirat în jur, dar tot nu l-am dibuit pe prietenul meu. „Aici, băi, aici sus!“ Dincolo de creasta malului, în stânga, capătul unui lemn se zbenguia de zor, când într-o parte, când în alta, ca să-mi atragă atenţia.

M-am îndreptat imediat spre puntea formată din două traverse de cale ferată puse de-a curmezişul canalului, nerăbdător să ajung pe partea cealaltă. Evident că, în graba mea, n-am mai ţinut cont că erau alunecoase şi... evident că am făcut cunoştinţă cu apa puţin adâncă, dar rece ca gheaţa, de pe fundul canalului. M-am cutremurat şi am ţipat, dar m-au trezit la realitate hohotele de râs ale lui Nicu, de pe malul celălalt al canalului. Starea lui hazlie m-a cuprins şi pe mine şi, râzând de pozna făcută, ud în fund şi pe picioare, am urcat, cu chiu cu vai malul canalului şi am ajuns la linie.

Linia! Ce era linia pentru noi, pe-atunci? Un orizont îndepărtat, pe care, când îl atingeam, ne transformam în cuceritorii cutezători despre care auzisem la grădiniţă. În fapt, o simplă cale ferată, însă dincolo de ea începea – aşa aveam noi impresia – tărâmul sălbatic al libertăţii.

............................................................................................

Iepurele sfârâia pe proţapul improvizat şi mirosul de carne friptă ne făcea burţile să ghiorăie a foame. Picături de grăsime curgeau în tăciunii aprinşi, sfârâind plăcut şi răspândind izuri cărora cu greu le puteam face faţă. Kunta, cel puţin, se tot învârtea înjurul proţapului, înnebunit de poftă. Mircea era nevoit să facă uz de cele mai autoritare comenzi ale sale, pentru a putea să-l ţină la distanţă.

Aşa că, în momentul în care carnea s-a rumenit şi a căpătat consistenţa aceea de friptură fragedă, ne curgeau balele ca lui Jerry în faţa caşcavalului.

Eu am căpătat de la Mircea, care avea cuţitul şi făcea împărţeala, o bucată din pulpa din spate. Frigea tare şi am apucat-o de os cu mănuşa în mână. Dar în pofida acestui lucru, nu am rezistat să nu-mi înfig dinţii, pofticios, în carnea de o frăgezime inimaginabilă. Era atât de bună şi de gustoasă, iar pofta mea era atât de mare, că şi acum, când îmi aduc aminte, îmi vine apă-n gură!

Mâncam cu toţii ca nişte apucaţi, de parcă atunci scăpasem din lagărul de concentrare despre care ne povestea tataie.

„Ar fi bună nişte sare...“ – a mormăit Nicu, cu gura plină.

„E bun şi-aşa...“ – a răspuns Vasile.

Şi, într-adevăr, acela a fost cel mai bun iepure fript pe care l-am mâncat în viaţa mea! Şi cred că toţi prietenii mei sunt de aceeaşi părere, chiar şi-acum, după atâţia zeci de ani! Şi dacă am putea să-l întrebăm şi pe Kunta, ne-ar răspunde, de acolo, din ceruri, că a meritat toată fuga lui după acel iepure – şi-a primit din plin partea de oase cu carne pe ele!

Mircea, Nicu, Vasile, Kunta şi iepurele fac parte din viaţa mea şi le mulţumesc tuturor că mi-au oferit astfel de amintiri deosebite! Undeva, acolo, sus, cineva ţine cont de tot şi toate câte sunt şi se petrec pe lume...

=======================================

Extras din volumul "Amintiri dintr-o copilărie", de Constantin D. Pavel, volum care va fi disponibil în curând pe site-ul http://www.pavcon.ro

Umanitatea nu e o insula

2009-08-26T17:55:00.003+03:00

Impresionant film!
Adevarat si dureros, deopotriva!

Cea mai mare forţă din Univers

2009-08-23T18:50:00.002+03:00

de Constantin D. Pavel

Cea mai mare forţă din Univers este Iubirea.

Când iubeşti, eşti fericit.

Când iubeşti, eşti îngăduitor.

Când iubeşti, eşti liber.

Când iubeşti, eşti curajos.

Când iubeşti, eşti sănătos.

Când iubeşti, eşti umil.

Când iubeşti, eşti sincer.

Când iubeşti, eşti bun.

Când iubeşti, eşti frumos.

Când iubeşti, eşti curat.

Când iubeşti, eşti divin.

Când iubeşti, dăruieşti.

Când iubeşti, trăieşti.

Constanţa: mitocani la malul mării

2009-08-16T17:46:00.010+03:00

O radiografie reală a societăţii româneşti actuale, făcută de jurnalistul Florin Marin, de la ziarul "Adevărul", presărată cu o mulţime de comentarii cât se poate de pertinente, semnate de cititorii articolului.

Trag de ceva timp semnale de alarmă în privinţa roganizării populaţiei din această ţară şi remarc cu mare părere de rău că scriitorul Victor Bugariu, într-unul din romanele sale, "Zeul apatiei", publicat cu aproape 10 ani în urmă, a avut dreptate în privinţa transformării României în Rominia, dar nu mă aşteptam ca previziunile sale să se adeverească, Dumnezeule!!!, atât de repede şi atât de exact!

Vă las să citiţi cu atenţie şi, apoi, rogu-vă, să comentaţi... Încă mai sper într-o salvare. Nu ştiu de unde poate veni, dar, în al 13-lea ceas (da, e bine, e al 13-lea!!!), o idee de-a voastră poate salva spiritul căzut într-o profundă apatie al ţării în care ne-am născut...

Iată articolul:
"Liniştea celor care au venit zilele acestea să se relaxeze la malul mării este tulburată de comportamentul neadecvat al unora dintre turişti. Dacă cei veniţi pe litoral sunt întrebaţi ce îi deranjează cel mai mult la mare, primul lucru despre care vorbesc este mizeria.
Gheorghe Petre (53 de ani), din Constanţa, ne spune o poveste mitocănească: „Două doamne beau bere pe faleză. Una din ele se plângea de mizeria de pe plajă şi spunea că în Anglia nu ai voie cu berea pe stradă. Însă după ce au terminat băutura, au lăsat dozele goale pe plajă“.
În funcţie de locul în care s-au aşezat, turiştii amintesc şi de gălăgia asurzitoare care răzbate dinspre terase. Când vine vorba despre vecinii de pătură sau de şezlong, turiştii menţionează câteva categorii de persoane care le „întunecă” ziua pe plajă. Una dintre cele mai cunoscute categorii de mitocani este formată din DJ-ii ambulanţi.
Cel mai adesea manelişti, aceştia au reinventat petrecerea privată în aer liber cu ajutorul telefonului mobil. Din micile boxe ale aparatului se aud urlete, îndemnuri monosilabice la dans. Pentru ei nu s-au inventat căştile. Lumea trebuie să audă şi ultimul fişier mp3 pe care îl au în telefon.

Seminţarii alungă turiştii civilizaţi
Pe litoralul românesc, gunoiul este o specie total aparte, care creşte în soarele arzător, în lipsa celor şapte ani de acasă. Are diverse forme, culori şi este alcătuit din substanţe care mai de care mai greu de digerat de natură. La finalul unei zile, se adună tone de resturi.
Pe oricare plajă sunt ziare, pahare şi PET-uri, recipiente din sticlă, resturi de mâncare care zac pe lângă cearşafuri sau şezlonguri. Monica (57 de ani) şi Laura (40 de ani) stau într-o zonă mai retrasă de pe plaja Mamaia.
„Până acum nu am observat comportamentul oamenilor sau mai bine zis l-am ignorat. Dar mai am patru zile de stat, aşa că...”, spune Monica. Prietena ei are însă ceva de reproşat: „Mai devreme am stat în alt loc. Mă deranjau unii care mâncau seminţe, iar cojile pe care le scuipau veneau spre noi din cauza vântului. A trebuit să ne mutăm”.

Gălăgiosul se dă în spectacol
Râde cu gura până la urechi, fără să se sinchisească de cei din jur. Este un fin observator al trupurilor feminine care se perindă pe nisip şi le adresează onomatopee dintre cele mai colorate. Gălăgiosul stă mereu în gaşcă şi are nevoie de public. La terasă se manifestă mai în largul lui decât pe plajă, de preferat după câteva beri.
El este cel care alungă clienţii unui local. Ieri, la o terasă din Mamaia, trei cupluri au abandonat meniurile pe masă, după ce au fost agresaţi auditiv de un individ plin de el. Spectacolul oferit de acesta a continuat, până când stiva de pahare de pe masa din faţa lui a ajuns la o jumătate de metru.
Gălăgia se face simţită şi din cauza localurilor care risipesc decibelii la tot pasul, chiar la câţiva metri de plajă.

Chiştocarii transformă plaja în scrumieră
Una dintre cele mai răspândite specii de resturi de sezon estival create de om este mucul de ţigară. Pentru unii dintre fumătorii care vin pe plajă, pentru că mai sunt persoane care strâng în urma lor, nisipul nu este altceva decât o imensă scrumieră. Aşa se ajunge că fiecare castel de nisip ridicat de puşti să conţină, printre altele, măcar 20-30 de mucuri de ţigară. Când valurile se întind mai mult pe plajă, marea le adună conştiincioasă şi le depune din nou, peste un timp, ca pe un şirag, în amintirea celor care au trecut pe acolo.

Podoabele cât mai făloase sunt la modă pe litoral. Lanţul gros, de regulă de aur, atârnă în general la gâtul bărbaţilor. Femeile, în schimb, nu renunţă să se afişeze cu inele, câteodată pe toate degetele, liniştindu-se în sinea lor că nu au cum să le piardă, din moment ce au venit doar să se bronzeze. „Anduţu, nu-ţi pune nisip în cap, mamă, că-ţi intră în ochi”, îi spune o mămică accesorizată din belşug băieţelului de vreo doi ani. Cu toate că e mic, de la mânuţa lui stângă nu lipseşte brăţara din aur.

COMENTARIILE CITITORILOR

ROMANIA, TARA DE C...
Autorul acestui articol merita platit de 1 000 000 de ori mai mult pt acest articol.
Dragul meu, din aceste motive prefer sa vizitez USA, ASIA si parintii in Sibiu doar.

iar eu iti dau dreptate. de aceea prefer sa merg in grecia, bulgaria sau turcia. si mai ieftin la pret si mai calitativ.

Udrea poate sa-si bage undeva land of choice-ul ei

The Land of Choice ?????
Recomand tuturor celor care vor sa petreaca un concediu linistit sa o faca oriunde, dar nu in Land of Choice. Bine ca am scapat din Mirlania (Romania) si recomand la toata lumea cu bun simt sa faca la fel. Lasati acolo gunoaiele societatii. Sunt majoritare si nu ai cum lupta pe plan local inpotriva lor. Asa ca indrazniti, ca nu aveti nimic de pierdut. Nu ascultati la cei ce au plecat sa lucreze la negru pe santiere sau agricultura. Astia sunt oameni fara pregatire profesionala si oricind riscul de a deveni somer exista. Ati auzit cumva ca au ramas someri oameni cu o oarecare pregatire profesionala?

Pecinginea educatiei
Ce este mai grav este faptul ca aceasta pecingine educationala, odata cu iesirea romanilor in strainatate, tinde sa se extinda. Plajele din Bulgaria si Grecia sunt pline de modelele prezentate in articol. Chistocarii, semintarii, cocalarii, manelistii au invadat asemeni cancerului lumea civilizata. Concediul iti este transformat de cele mai multe ori de catre specimenele respective in zile de stress. Nu ai unde sa te mai refugiezi de refularile si flatulatiile mitocanilor.

Educatia se face in scoala si acasa. In locurile publice se aplica legea, o lege care, pe langa faptul ca este cam schioapa, nici nu se aplica. Militia nu realizeaza ca aplicand legea, fara discriminare, are o sursa sigura de castig.
Dar, militia este o organizatie criminala de tip mafiot si se cere desfintata si reorganizata pe principiile UE.

Asta-i Romania reala, de care nu vrem sa vorbim. O Romanie primitivo-tiganoasa.
O uriasa satra ptr neamu' lu' Mailat. Pacat de putinii cetateni cu bun simt, dar sunt o minoritate. Urangutanii astia isi gasesc protectorii la toate nivelele... politic, militie, justitie, administratie, fisc... etc. Motiv ptr care isi fac de cap fara sa-i deranjeze vreo oficialitate platita ptr mentinerea ordinii.
"Land of gipsy's" este sloganul perfect ptr Rromania.

ai perfecta dreptate, asa este!!! ce ne facem????

mitocanul este rasa protejata prin lege!

am 30 de ani. Nici eu nu stiu daca am sa mai apuc un alt mod de a se comporta al unei bune parti din societatea romaneasca. Nu stiu daca am sa mai apuc un alt chip al acesui popor.

nu mai astepta
Ai 30 de ani si viata inainte. Nu ti-o irosi degeaba in Mirlania zisa Romania. Pe toti care-i cunosc si au parasit-o nu au regretat o clipa. Chiar daca si in afara Mirlaniei viata este cu urcusuri si coborisuri. In primul rind scapi de mitocani. Eu pentru nimic in lume nu mai am de gind sa revin acolo, printre aceste gunoaie sociale. Cine spune ca e greu printre straini se inseala. Depinde din ce categorie sociala faci parte.

D-aia evit litoralul
Anul acesta am preferat un concediu mai obositor si plin de alergatura. Dar mai ieftin decat un sejur in Mamaia, Tataia, Unchiul si alte statiuni de pe coasta vestica a batranului Pont. Am preferat sa alerg prin muzeele Parisului, castelele Loirei, catedralele numite, in lipsa crasa de fantezie, "Notre Dame", sa admir luminile Praterului si sa degust o autentica bere bavareza, acompaniata de niste wursten la fel de autentici, in celebra Hoffbrauhaus. Si asta tocmai pentru a ma elibera de mitocania care ne inconjoara la tot pasul. Manelele ascultate la volum maxim, gunoaiele aruncate dupa bunul plac peste tot, mai putin la tomberon (apreciez campania "educa animalul din tine"), aurul afisat ostentativ sub diverse forme, in special ca o zgarda imensa ce orneaza gatlejul cocalarului, bagajele voluminoase ce blocheaza usile vagoanelor de tren, metrou sau tramvai... chiar doream sa scap de asa ceva, si timp de 12 zile am reusit.
Toti dam vina pe educatie pentru acest comportament grobian al unei minoritati agresive, dar sa nu uitam un lucru: educatie se face mai intai in familie, abia apoi in scoala si, in final, in societate. Daca ii zici vreo doua direct nesimtitului care isi arunca gunoiul pe unde apuca (nu invective, dar o observatie de genul "daca nu vezi tomebronul amplasat la 50 m, du-te la Optinova!"), daca escaladezi mormanul de bagaje care oricum iti blocheaza trecerea, daca iti dai si tu la maxim muzica simfonica pe care o asculti la casti, ca raspuns la nesimtirea manelistului, va fi sigur mai bine. Chiar nu cred ca este nevoie de militieni ca sa ne aparam dreptul la un trai civilizat.

Oamenii sunt...

2009-08-14T20:48:00.003+03:00

de Constantin D. Pavel

Oamenii sunt atât de minunaţi, atât de divini, atât de fericiţi şi plini când se nasc...

Ce se întâmplă cu ei când cresc? De ce se golesc de conţinut, de iubire, de fericire, de inteligenţă, de frumuseţe? De ce ajung nişte automate lipsite de orice viitor, de orice viziune, de orice ambiţie şi orice speranţă?...

Oamenii sunt atât de minunaţi, atât de divini, atât de fericiţi şi plini când se nasc...

De ce oare uită să se mai uite în interiorul lor şi privesc mai mult în exterior, la aparenţele vieţii celorlalţi? De ce nu-şi scriu propriul destin şi acceptă cu atâta uşurinţă să îl scrie alţii în locul lor? De ce nu se opresc odată din hemoragia de ură, pentru a-şi canaliza viaţa în cunoaşterea Iubirii?

Oamenii sunt atât de minunaţi, atât de divini, atât de fericiţi şi plini când se nasc...

De ce se golesc odată cu înaintarea în vârstă, alergând înnebuniţi după averi, când toate averile Lumii sunt în Inima lor? De ce, deşi au ochi, sunt orbi, lipsiţi de viziune? De ce se complac în a trăi vieţi de robi plini de umilinţă, când toată Împărăţia e la picioarele lor?...

Oamenii sunt atât de minunaţi, atât de divini, atât de fericiţi şi plini când se nasc...

De ce oare mor înainte de a muri?...

Copilarie

2009-08-11T22:37:00.002+03:00

August Rush

2009-08-02T21:52:00.002+03:00

Secretul, pentru tine

2009-07-23T11:50:00.002+03:00

Şi cu asta ce-am făcut?

2009-07-21T15:49:00.002+03:00

de Constantin Tănase

(scrisă în 1939)

Ne-am trezit din hibernare
Şi-am strigat cât am putut:
- Sus Cutare!
- Jos Cutare!
Şi cu asta ce-am făcut?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Şi-am luptat cum am ştiut,
S-avem nouă guvernare.
Şi cu asta ce-am făcut?

Ca mai bine să ne fie
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în sărăcie.
Şi cu asta ce-am făcut?

Ia corupţia amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut.
Scoatem totul la vânzare?
Şi cu asta ce-am făcut?

Pentru-a câştiga o pâine,
Mulţi o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin ţări străine!
Şi cu asta ce-am făcut?

Traversăm ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc într-una taxe, accize?
Şi cu asta ce-am făcut?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte.
Şi cu asta ce-am făcut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Ţara-i plină de vedete.
Şi cu asta ce-am făcut?

Pleac-ai noştri, vin ai noştri!
E sloganul cunoscut.
Iarăşi am votat ca proştii!
Şi cu asta ce-am făcut?...

"We've Had Enough"

2009-07-17T13:41:00.003+03:00

de Michael Jackson

Gândeşte bogat ca să fii bogat

2009-07-12T16:15:00.003+03:00

de Constantin D. Pavel

Sunt extrem de entuziasmat! Sunt de-a dreptul electrizat! Tocmai am terminat de citit cartea care, sunt convins 100%, îmi va schimba definitiv viaţa în bine!!!

Se cheamă "Gâdeşte bogat ca să fii bogat" şi e scrisă de omul de afaceri american Larry John.

Pur şi simplu, nu îmi vine să cred cât de mult mi-a deschis ochii această carte! Informaţia din ea vine exact în momentul în care aveam cea mai mare nevoie de ea! Şi sunt, cum spuneam, de-a dreptul electrizat de ceea ce tocmai am terminat de citit!

Am descoperit că toţi cei aproape 10 ani de când mă aflu pe tărâmul afacerilor am parcurs drumul corect şi că, acum, mă găsesc în pragul construirii Pilonului 2 al averii. Ceea ce mă face să îmi îndrept mai mult atenţia spre relaţia cu tine, cititorul meu, fiindcă Pilonul 2 înseamnă împărtăşirea cunoştinţelor. Da, acum sunt în căutare de un urmaş demn de nişte venituri "neruşinat" de mari! Dacă simţi că eşti în stare să înveţi de la mine şi să faci ce trebuie pentru a învăţa repede ce e de făcut, dă-mi un semn la pavcon@yahoo.com.

Larry John vorbeşte despre 4 Piloni ai averii, aceştia fiind:

1. De două ori mai bun la jumătate de preţ!

2. Împărtăşeşte-ţi cunoştinţele!

3. Împarte bogăţia!

4. Abandonează-ţi munca!

Sunt extraordinar de simple ideile lui John, însă tocmai de aceea sunt şi uşor de înţeles şi de aplicat. Modul în care descrie aceste idei e unul deosebit de pragmatic, merge direct la ţintă şi, deseori, taie în carne vie. Mi-a plăcut enorm!!!

Oricum, vă invit să citiţi/studiaţi/devoraţi această carte cât mai repede posibil! O găsiţi AICI, încă la ofertă, GRATUIT! Dar numai pentru puţin timp, fiindcă nu mai sunt multe...

Deci, gândeşte bogat ca să fii bogat!...

Câmpul viselor...

2009-07-06T15:50:00.007+03:00

de Constantin D. Pavel

Poftim, să cădeţi şi voi pe gânduri cum am căzut eu, după ce am citit rândurile de mai jos!... Erau semnate Stuart Little, însă pe Google nu am descoperit vreo carte a acestui autor care să cuprindă ideile de mai jos. Mai sap...

Trăim într-o lume profană, câştigând bani, plătindu-ne taxele şi încercând să ne hrănim familiile. Însă, dincolo de controlul pe care toate acestea îl exercită asupra noastră, se află un câmp al viselor. Fără gloria şi speranţa acestui câmp al viselor, suntem condamnaţi la o viaţă ca pe o rotiţă de hamster, învârtindu-ne iarăşi şi iarăşi pe loc.

Am învăţat devreme în viaţă să visez visul imposibil. M-a făcut vulnerabil ridicolului, desigur, dar nu mi-a păsat de asta. Am crezut într-un vis ciudat, pe care mi l-a spus bătrânul meu profesor. El mi-a zis că într-o zi vom putea vedea o altă lume şi că, în cele din urmă, vom pătrunde în acea lume şi ne vom întoarce să povestim despre ea. El a sugerat că acei călători ezoterici ar trebui să caute uşa ascunsă. Şi aşa am făcut...

Apoi, pe măsură ce percepţia mea a crescut, am descoperit-o în depărtare şi am mers către ea, adică spre interior. Există o ciudăţenie lângă uşă, şi anume o gravitaţie extremă. Mi-a luat ani ca să străbat ultimii metri. Iar după aceea a trebuit să stau în pragul ei...

Dincolo, am văzut că acest câmp al viselor era real, numai că mult mai vast în comparaţie cu conceptul meu despre el. Şi am descoperit, apoi, biblioteci întregi de informaţie care dădeau spre câmpuri şi mai mari, strat după strat.

Sunt fiinţe acolo care par să fie interesate de cum ne descurcăm noi, oamenii. Radiază o iubire non-emoţională, celestă, copleşitor de frumoasă. Am mers cu ele. A trebuit să am încredere în ele, pentru că înapoi nu mă mai puteam întoarce. Dacă aş fi dat înapoi, aş fi făcut să dispară tot câmpul meu de vise. Şi mai degrabă m-aş topi şi am muri, decât să-mi pierd câmpul de vise. Ce e un bărbat sau o femeie fără un vis? Chiar şi un vis prostesc, aşa, ca al meu, e mai bun decât nici un vis.

În lumea acestor fiinţe mi-a fost greu. Eram nepotrivit acolo şi aveam încă mult întuneric nerezolvat. Mi-am croit drum prin el timp de trei ani şi jumătate, pentru ca într-o zi să se destrame complet.

Şi am văzut un câmp nou, însă, în loc să călătoresc eu spre el, a venit el la mine, fără efort. Odată trecut dincolo de prag, dincolo de umbra ta, realitatea nu mai e legată de un loc anume, ci vine ea spre tine. Acolo nu te duci tu la Paris, ci Parisul vine la tine. Acest concept îţi poate încurca mintea un pic atunci când încerci să-l înţelegi; nu tu îţi găseşti visele, ci ele te găsesc pe tine. Noi, oamenii, suntem alandala, cu susu-n jos şi invers. Iar în această lume celestă ne găsim nealiniaţi şi ne ia un pic până ne ajustăm.

Nu vă pierdeţi visul, indiferent cât de prostuţ pare! Niciodată! Fără această monedă de schimb, v-aţi putea pierde pentru totdeauna. Bănuiala mea e că visul vostru - sau ceva asemănător - se va împlini, dar numai dacă veţi continua să mergeţi cu perseverenţă spre el. Al meu s-a împlinit...

Am învăţat calea, după încercări şi greşeli repetate, aşa că, acum, am un nou vis. Şi dacă-mi e permis, voi lua cu mine şase sute de prieteni, cu visele lor, iar ei, la rândul lor, vor aduce încă zece mii. Ce se va întâmpla după asta, nu ştiu. Căci nimeni nu comandă porţii, ea se comandă singură. Ea este Visul gata să-şi ia zborul..."

Visul meu "prostuţ", aşa cum am mai spus-o, este că am luat Premiul Nobel pentru Literatură în 2018, chiar în anul în care am împlinit o jumătate de veac. Ţi-o spun şi ţie, ca tu să o spui tuturor prietenilor tăi! Asta mă face vulnerabil ridicolului, însă nu îmi pasă. Mă aflu aproape, foarte aproape de poartă. Sunt primul român din România care a luat Premiul Nobel! Şi sunt pe deplin împlinit de asta! Tu nu?...

Trei lucruri pe care le poţi face chiar acum pentru ca acest mesaj să aibă un impact pozitiv:

1. Lasă un comentariu şi participă la discuţii!
2. Înscrie-te la Newsletter (e Gratuit!!!), pentru a primi mai multe ponturi fierbinţi şi idei folositoare!
3. Pune un link către acest articol în fiecare mail, mesaj, site sau blog al tău, pentru ca toţi prietenii tăi să poată beneficia de aceste informaţii! Transformă-te într-o sursă de informaţie benefică pentru lume!

Unde ni sunt visătorii?

2009-07-03T19:30:00.003+03:00

Ţăranul şi Măgarul

2009-07-02T09:05:00.003+03:00

de Autor necunoscut

Tocmai am primit această povestioară pilduitoare pe email şi, pentru că mi se pare atât de apropiată felului meu de a gândi şi modului în care privesc viaţa, v-o ofer cu drag tuturor, spre împlinirea ţelului nostru comun: de a fi mereu fericiţi!

"Se spune că un măgar a căzut într-o zi într-o fântână părăsită... Nefericitul animal se puse pe zbierat şi făcu asta ore întregi, în timp ce stăpânul lui, un ţăran bătrân, se dădea de ceasul morţii cum să îl scoată de acolo. Până la urmă, ţăranul hotărî că nu mai e nimic de făcut, că măgarul era la fel de bătrân ca şi el, şi că, oricum, fântâna fiind secată, tot trebuia acoperită odată şi-odată.

Cu părere de rău, ţăranul şi-a chemat vecinii să-i dea o mână de ajutor. Fiecare din ei luă câte o lopată şi începu să arunce de zor pământ în fântână.

Măgarul pricepu de îndată ce i se pregăteşte şi se puse şi mai tare pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, după o vreme se potoli şi tăcu. Ţăranul privi în adâncul fântânii şi rămase uluit de ceea ce văzu!

Măgarul bătrân făcea ceva cu totul neaşteptat: se scutura de fiecare lopată de pământ şi apoi o călca în copite, bătătorind-o. Aşa că, nu după mult timp, toată lumea fu martora unui fapt la care nimeni nu se aşteptase. Măgarul, ajuns aproape de buza fântânii, sări peste ea şi ieşi afară fremătând de fericire!..."

Viaţa va arunca şi peste tine cu pământul şi bolovanii greutăţilor de tot felul. Iar secretul pentru a ieşi din fântâna secată este să bătătoreşti pământul şi să-l foloseşti pentru a urca încă un pas. Căci fiecare dintre greutăţile noastre este, de fapt, o ocazie pentru a putea să mai facem un pas înainte. Dacă nu ne dăm bătuţi, putem ieşi chiar şi din cele mai profunde adâncuri. Foloseşte pămânul pe care viaţa îl aruncă peste tine pentru a urca mai sus, şi mai sus, tot mai sus!

Şi aminteşte-ţi mereu de cele 5 reguli pe care trebuie să le urmezi pentru a fi fericit:
1. curăţă-ţi inima de frică, ură şi egoism;
2. scuteşte-ţi mintea de preocupări inutile;
3. simplifică-ţi viaţa şi fă-o mai frumoasă;
4. dăruieşte mai mult şi aşteaptă mai puţin;
5. iubeşte mai mult şi... scutură-te de pământ,
pentru că în viaţă tu trebuie să fii soluţia, nu problema!

Trei lucruri pe care le poţi face chiar acum pentru ca acest mesaj să aibă un impact pozitiv:

1. Lasă un comentariu şi participă la discuţii!
2. Înscrie-te la Newsletter (e Gratuit!!!), pentru a primi mai multe ponturi fierbinţi şi idei folositoare!
3. Pune un link către acest articol în fiecare mail, mesaj, site sau blog al tău, pentru ca toţi prietenii tăi să poată beneficia de aceste informaţii! Transformă-te într-o sursă de informaţie benefică pentru lume!

Gânduri de prin agendă...

2009-07-01T17:27:00.002+03:00

de Constantin D. Pavel

De mult nu v-am mai dăruit gândurile mele fugare, pe care le prind din zbor şi le trec pe foiţe de hârtie, pe şerveţele, apoi în agendă, fiindcă ştiu că, la un moment dat, se vor concretiza în vreun capitol de carte sau chiar într-o carte întreagă... Sper să vă inspire şi să vă ofere acea stare necesară atunci când doriţi să creaţi lucruri măreţe, să realizaţi visuri frumoase ori, pur şi simplu, să simţiţi că trăiţi!...

* Succes înseamnă a duce proiectele până la capăt!

* A lucra cu oameni care nu îşi asumă termene e curată sinucidere!

* Acordurile bazate pe vorbe au slabe şanse de finalizare.

* Există oameni care îşi ascund sufletul atât de bine, încât devine dificil să-l găsească chiar şi pentru ei!

* Doamne, iartă-mă că nu fac ceea ce ştiu să fac cel mai bine!

* Priorităţile, când sunt două sau mai multe, îţi încetinesc viaţa...

* Mintea noastră e cea mai puternică unealtă care ne-a fost dată!

* Întrebarea cea mai bună este: "Cine sunt eu?".

* Dacă ceea ce tu crezi este adevărat sau nu, nu are nici o importanţă. Important este că tu crezi asta!

* Prea mulţi oameni dorm de la naştere şi până la moarte...

* Prostia distruge omenia!

* 5 minute de întrebări şi răspunsuri în fiecare zi, timp de 1 an, îţi asigură succesul pentru tot restul vieţii!

Trei lucruri pe care le poţi face chiar acum pentru ca acest mesaj să aibă un impact pozitiv:

1. Lasă un comentariu şi participă la discuţii!
2. Înscrie-te la Newsletter (e Gratuit!!!), pentru a primi mai multe ponturi fierbinţi şi idei folositoare!
3. Pune un link către acest articol în fiecare mail, mesaj, site sau blog al tău, pentru ca toţi prietenii tăi să poată beneficia de aceste informaţii! Transformă-te într-o sursă de informaţie benefică pentru lume!